Despre tot ce-i fin și fain

Cum m-am decis să nu mai fiu „neîndemânatică social”

By 7 martie, 2020Learning, Myself
read time 10 min
 
7 martie, 2020

Cum m-am decis să nu mai fiu „neîndemânatică social”

Americanii au o expresie plastică legată de încrederea în sine: „act like you own the place”. Problema este când te comporți ca și cum nu-ți „deții” nici măcar propriul corp și spațiul lui înconjurător. Și totuși, nu e niciodată prea târziu să schimbăm asta la noi înșine.

by

Ați întâlnit vreodată vreo persoană care intra într-o încăpere ca și cum ar fi fost regele sau regina acelei încăperi?

 

Cu o lejeritate a gesturilor și o siguranță de sine care făcea toate privirile să se lipească de ea? 

 

Ați cunoscut vreo persoană care se mișca atât de firesc, atât de relaxat, sigur, precis, fără nici cea mai mică ezitare sau sincopă încât ați fi vrut măcar o secundă să fiți în mintea ei și să înțelegeți ce microcip sau circuit esențial din creier vă lipsește vouă?

 

Eu am simțit de multe ori asta, cel mai curând în fața unei parfumiere franțuzoaice care a povestit două ore despre parfumuri în fața unei săli întregi, ca și cum se afla la ea în sufragerie.

 

A glumit, a răspuns spontan la întrebări despre orice, de la chimie la povestea propriei vieți, a făcut haz de necaz și și-a amintit pe loc istorii din ultimii 30 de ani, toate astea fiind atât de conectată la ea însăși încât îmi venea să ridic mâna și să întreb „Nu vă supărați, am înțeles partea cu masteratele și diplomele, dar aș vrea să știu la ce școală ați mers pentru dezinvoltură? Mai primesc înscrieri?”.

 

De-a lungul timpului, pe lângă faptul că am fost timidă, am fost și „socially awkward” și „socially clumsy”, doi termeni intraductibili (de aceea îi folosesc în limba lor neaoșă), dar teribil de reali.

 

Nu este vorba despre a fi neîndemânatic sau „împiedicat” în sens literal, ci într-un sens mult mai subtil și profund.

 

Dați-mi o mobilă Ikea și o asamblez în cinci minute, desfac orice pachet din trei mișcări și sunt renumită în familie pentru reparat chestii migăloase. Am și o răbdare de fier pentru asta.

Prima dată când am făcut clătite, deși habar n-am să gătesc foarte bine, am reușit inclusiv faza cu aruncatul în sus și prinsul în tigaie. Deci la partea cu îndemânarea „tehnică” n-am egal.

 

În același timp, sunt genul de om care nu știe ce să facă cu mâinile în public, care scapă hârtii pe jos când are discursuri, care face gesturi prea largi în discuții și dărâmă obiecte (maximum a fost un pahar de vin aruncat, din prea multă vervă, pe cămașa albă a cuiva) și care nu are niciodată acel aspect de om adunat în el însuși. 

 

Dimpotrivă, în public am mereu senzația că mintea mea și corpul sunt ca două instrumente dezacordate care încearcă să țină un concert împreună. Chiar dacă per total iese bine, un scârțâit tot se aude pe alocuri, iar sentimentul de chinuială pe care-l am este omniprezent.

 

Așadar, am făcut ceea ce fac mereu când ceva îmi displace la propria persoană: mă analizez, mă documentez și caut soluții.

 

Așa am înțeles, în timp, că totul se rezumă la coordonarea dintre minte și corp. Nu am avut niciodată un echilibru extraordinar, nici vreo bună coordonare a mișcărilor, dar abia de curând am început să mă gândesc DE CE.

 

Firește că nimeni nu ne învață asta la școală sau la orele de sport, unde eu în afară de sărit capra sau făcut rostogoliri nu-mi amintesc nimic util pentru viață.

 

Coordonarea dintre minte și corp este mai mult decât o abilitate motrică. Este un fel de a te locui pe tine cu totul. De a fi conectat de la minte până la ultimul deget de la picior.

 

Una dintre cărțile mele de suflet este „Eleganța ariciului”, de Muriel Barbery. Acolo, printre multele citate pe care mi le-am salvat subliniate cu roșu se află și unul care m-a urmărit multă vreme. El descrie un jucător neozeelandez de rugby în timpul dansului ritualic hakka, cu care încep toate meciurile lor. 

,,Cei mai mulți oameni, când se mișcă… ei bine se mișcă în funcție de ce se află în jurul lor. (…) Și asta se vede în modul lor de a se mișca: merg spre. El, în schimb, se mișca, făcea aceleași gesturi ca și ceilalți, însă pe când gesturile celorlalți se îndreptau spre adversarii lor și spre tot stadionul care-i privea, gesturile acelui jucător rămâneau în el însuși, rămâneau concentrate asupra lui, și asta îi conferea o prezență, o identitate de necrezut”

Muriel Barbery este o fină observatoare a oamenilor, dar acest paragraf mi se pare o capodoperă de psihologie aplicată. Ceva simplu, dar care sapă atât de adânc în conștiința cititorului.

 

Oamenii aceia pe care îi admirăm pentru faptul că sunt adunați în ei înșiși, fără niciun dubiu sau poticneală, acei oameni sunt asemeni jucătorului de rugby din cartea lui Muriel. Ei nu merg SPRE nimeni, ci sunt întorși ÎNSPRE ei înșiși.

 

Se simt în orice loc la fel de confortabil ca în sufrageria lor pentru că oriunde, într-o sală cu o mie de oameni sau într-un living cu trei prieteni, concentrarea lor este SPRE ei înșiși.

 

Este o revelație simplă, dar extrem de greu de pus în practică după ani în care, inconștient, te-ai focalizat pe restul lumii. Și mai ales când nu ai o naturalețe înnăscută de a naviga orice tip de adunări și mulțimi ca și cum lumea este o imensă promenadă.

 

Totuși, după ani de observație am extras de la acești oameni „nativi” câteva lucruri pe care și noi, restul, le putem exersa.

 

Așa cum nu toată lumea e bună la dans, dar cu puțin exercițiu se poate antrena să danseze un tango onorabil, la fel e și cu îndemânarea socială. Efortul compensează uneori pentru lipsa datului nativ, iar eu am constatat câteva elemente pe care prea mulți le pierdem din vedere.

 

Poziția corpului

 

Când te-ai corectat ultima dată ca să stai drept și nu „adus de spate”, în poziția atât de familiară pe care ne-au făcut-o cadou orele de stat pe scaun, în fața calculatorului?

 

Poziția corpului spune totul despre starea noastră de spirit și, chiar dacă nu am fost toți balerini de performanță, putem învăța la orice vârstă să stăm drept. Oamenii siguri pe ei, relaxați și senini, nu stau niciodată „gârboviți”, într-o poziție chircită.

 

Stau drept, dar un drept relaxat, diferit de poziția „Drepți”.


Atitudinea cu care treci prin viață este dictată fundamental de poziția corpului, de felul în care pășești și de siguranța mișcărilor. Siguranța sau nesiguranța de sine se văd în poziția și mișcarea corpului, iar exemplul clar care-mi vine în minte este din patinajul artistic.

 

Copil fiind, mă uitam adesea la patinaj și ajunsesem la un moment dat să anticipez cine va avea o performanță fără cusur, fără să am habar de nume sau de statistici. Pur și simplu din felul în care intrau pe gheață și din primele mișcări.

 

Oamenii care ajungeau să câștige medalii intrau pe gheață cu un elan desăvârșit, cu postura impecabilă și cu o atitudine de „Acesta e locul meu și numai al meu”. Era ceva abia perceptibil, dar nu am dat greș nici măcar o singură dată cu pronosticul din capul meu.

 

Firește, ar fi fost mai bine dacă aș fi încercat să aplic așa ceva și în viața de zi cu zi, dar unele lucruri se sedimentează mai greu.

 

Important este să observăm și să „furăm” lucruri de la oamenii cu o atitudine impecabilă. Să nu-i invidiem, să nu ne întrebăm ce au ei special și noi nu și nici să nu ne simțim, Doamne ferește, inferiori lor. Nu, să-i tratăm ca pe un studiu de caz gratuit, care ne poate învăța, prin comparație, câteva lucruri interesante despre noi înșine.

 

Vorbitul rar

Sunt ardeleancă, dar mă trezesc uneori vorbind atât de repede și „tăind” cuvintele încât nu înțeleg ce buton de fast-forward s-a apăsat în capul meu. Aproape niciodată în privat, doar în public.

 

Chiar dacă acasă exersez în ritm normal un discurs, când ajung în public se apasă butonul de ”3x”, ca la video. Abia la final realizez viteza și mă gândesc de ce oare m-am grăbit atât de tare.

 

Cu timpul am realizat, analizându-mă pe mine și alți vorbitori asemenea, că oamenii care vorbesc repede o fac tot dintr-o lipsă de conectare cu ei înșiși și dintr-o teamă subconștientă legată de restul lumii.

 

Când vorbești repede, mesajul pe care-l transmiți lumii este de „Nu vreau să te plictisesc cu ce am de zis, nu vreau să-ți răpesc prea mult timp, așa că o să mitraliez ce am de zis ca să termin repede, să plec repede și să nu te supăr cu nimic. Nu vreau să supăr pe nimeni cu nimic”.

 

Soluția nu este nici să rostești trei cuvinte pe minut ca să adormi auditoriul, dar nici să-ți pierzi răsuflarea încercând să spui 20 de idei pe minut.

 

De cele mai multe ori, neîndemânarea și momentele penibile apar tocmai atunci când te grăbești și ai această presiune interioară de a nu fura timpul, a nu plictisi, a nu deranja.

 

Vrei să nu uiți nimic, să nu te încurci, să vorbești și repede și taman atunci scapi pe jos foile, se blochează prezentarea sau te împiedici de cablul de la retroproiector. Sau toate cele de mai sus.

 

Când te afli într-o discuție cu cineva sau ești vorbitor la un eveniment, înseamnă că ai ceva de spus și oamenii care au venit să te asculte știu asta. Nu te mai comporta ca un copilaș de clasa întâi căruia învățătoarea i-a întrerupt recitarea poeziei fiindcă nu-i plăcea cum pronunță „r”-ul. Nu mai ești acolo, nu mai suntem acolo și e cazul să învățăm asta odată pentru totdeauna.

 

Scopul nu este „să nu deranjezi”. Scopul este să-ți transmiți mesajul. Și să și strălucești dacă se poate.

 

Concentrarea pe propria respirație

 

Despre respirația din diafragmă versus cea din plămâni am scris un întreg articol mai demult, documentat în detaliu:  ”Spune-mi cum respiri ca să-ți spun cum trăiești” .

 

Nu reiau acum explicațiile detaliate pe care le găsiți în articolul de atunci, vreau doar să spun că respirația este un bun indicator al stării interioare.

 

Când îți pierzi ritmul respirației, e semn clar că ești deconectat de tine însuți, pentru că efectiv ai „uitat” să respiri. Sau ai vorbit atât de repede încât ți-ai pierdut suflul.

 

Oamenii siguri pe ei înșiși nu uită să respire fiindcă nu se deconectează niciodată de „sursă”. Sursa fiind propria persoană. Din ea vin și atitudinea sigură, și mișcările precise și firești, și vocea calmă.

 

De asta dezvoltarea personală despre care citim în cărți funcționează doar până la un punct. Pentru că în teorie știm toate cele de mai sus sau le intuim, dar nu le punem în practică.

 

Suntem mult prea concentrați pe ceea ce va spune lumea despre noi, ce va crede, dacă ne va plăcea sau nu, dacă nu cumva ne va considera prea plictisitori, prostuți, grași, slabi, neinteresanți sau orice altă teamă am avea… încât le arătăm singuri nesiguranțele noastre. Ne concentrăm atât de tare pe ele încât le aducem în prim plan. Facem cumva să atragem atenția, subconștient, exact asupra punctelor noastre slabe.

 

Data viitoare când vorbești cu cineva, indiferent că e o întâlnire unu la unu sau un speech în fața unei săli întregi, gândește-te la TINE în loc să te gândești la cum te va recepta persoana. Nu merge SPRE ea, nu te adânci în gândurile tale despre cum vei fi perceput, ci concentrează-te pe tine.

 

Cum ai fi, dacă ai fi complet relaxat, cu o viziune clară despre cine ești și ce vrei și cu atitudinea cuiva care nu are nimic de pierdut, doar de câștigat?

 

Vei fi surprins cum spatele se îndreaptă, discursul devine coerent și totul pare mai simplu. Iar vocea anxioasă din cap tace. Nu pentru că ai amuțit-o, ci fiindcă te-ai reconectat la vocea ta reală.

 

Rămâi conectat la ea, la tine. Rămâi „aprins”.

 

 

Foto: Unsplash

4 Comments

  • L. spune:

    Dragă Diana. Cum de le spui tu așa, dar așa de bine? Iubesc acest blog. You’re like the older sister I’ ve never had. Să ai o zi minunată!

  • Gabi spune:

    De fapt, intre respiratie si ritmul vorbirii este o legatura foarte stransa. Cand vorbesti in public si uiti sa respiri (pentru ca te concentrezi pe cuvinte), nu mai ai suficient oxigen, moment in care creierul apasa butonul acela FFWD, in ideea ca trebuie sa iti termini mesajul inainte sa ramai total fara oxigen. Drept urmare, vorbesti mai repede si mai subtire, iar oamenii vad in asta lipsa de control asupra emotiilor. Si asa este, pana la urma, pentru ca emotia si neincrederea in propria persoana te fac sa uiti ca trebuie sa mai si respiri…

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.