Despre tot ce-i fin și fain

De ce iubesc revistele

By 19 februarie, 2016Myself
read time 10 min
 
19 februarie, 2016

De ce iubesc revistele

Nu-mi amintesc niciun moment din viața mea în care să nu-mi fi dorit să scriu. Când cineva aude că am 20 de ani de presă la 32 de ani de viață, ridică din sprâncene. Totuși, exact așa este. Și, pentru că plăcerea cititului e mult mai fragilă în ziua de azi, m-am gândit să explic tuturor celor care n-o împărtășesc ce înseamnă pentru mine revistele, hârtia, scrisul. Poate nu mă veți înțelege câtuși de puțin. Dar poate totuși…

by

Mie revistele îmi provoacă emoție. Dacă văd pe Facebook că a apărut un număr nou al uneia dintre revistele mele preferate, simt un fel de anxietate plăcută. „Trebuie să-l iau, să-l citesc, să-l posed”.

 

Sindromul FMO (Fear of Missing Out) se manifestă la mine cel mai pregnant în raport cu presa scrisă. Iubesc mirosul hârtiei și răsfoitul paginilor, e plăcerea mea absolută, tot așa cum cea a lui Amélie din filmul lui Jean-Pierre Jeunet – „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain” – era să sfărâme cu lingura crusta cremei de zahăr ars.

 

Revistele sunt „crème brulée”-ul meu, o plăcere cu care conviețuiesc de când mă știu. Țin și acum minte că aveam șase ani, iar în ziua în care apărea revista mea preferată de benzi desenate („Mickey Mouse”, pentru connaisseuri) trebuia să fiu cu tata la chioșc de la primele ore ale dimineții, să nu cumva să pierd numărul dorit, să nu mi-o ia altcineva înainte. Da, la acea vreme chiar exista teama de a nu pierde un număr al revistei preferate.

 

Numai cine iubește hârtia tipărită poate înțelege încă acest sentiment, nerăbdarea plăcută de a citi ceea ce o mână de oameni (iar în presa românească chiar îi numărăm pe degete pe cei care mai nasc cap-coadă o revistă) au dat mai bun din ei în acele 80 sau 100 de pagini. Ca jurnalist, nu există pauză, buton de stop, nici calcule de tipul „Am dat 100% luna trecută, acum pot să mă relaxez și să dau doar 55%”. Ca jurnalist, trăiești în ,,100%”, respiri în „100%”, acolo ai biroul și viața.

Mai ales în zilele noastre, revistele bune sunt vehicule ale pasiunii oamenilor care le fac. Cine a rămas în presă n-a făcut-o pentru banii mereu mai puțini, ci pentru sufletul din fiecare pagină. Pentru că, preț de câteva secunde, când simți mirosul hârtiei proaspăt ieșite de la tipar, ai senzația incredibilă că totul este minunat în lume.

Prima joacă din copilărie pe care mi-o amintesc, după păpuși, a fost de-a revistele. Nu aș putea spune cum și de unde, fiindcă părinții mei sunt ingineri amândoi și, chiar dacă aveam mereu ziare și reviste în casă, nici prin minte nu le-ar fi trecut că eu mă voi îndrepta spre această meserie. De când mă știu însă, dacă mă întreba cineva ce-mi doresc să fac în viață, răspunsul era simplu: „Reviste”. Multe, multe reviste.

 

Fiind singură la părinți, în lunile de iarnă când nu ieșeam atât de des la joacă în parc, stăteam în sufragerie și făceam reviste. Aveam șase-șapte ani și decupam imagini din almanahuri, le lipeam pe foi A4 îndoite, făceam ceea ce acum știu că se cheamă colaje, mâzgăleam poezii și lucruri pe care eu le consideram articole, făceam desene de ilustrație. Tata mă învățase să scriu și să citesc, așa că lumea-ntreagă era a mea. Pe hârtie.

 

Îmi botezasem micul imperiu de presă „Alice” (nu știu de ce, mi se părea că sună foarte diferit și occidental acest nume, mă fascina faptul că se pronunța altfel decât se scria) și, nu râdeți, pe la opt ani toată familia și toți colegii de serviciu ai mamei erau abonați la revista mea, pe care o livram cu maximă seriozitate, lună de lună. Ba chiar, pentru mătușa mea, arhitect de profesie, găsisem și o variantă de publicitate, pe ultima pagină. Făceam ediții dedicate, pentru Cupa Mondială, pentru Crăciun, pentru Mărțișor, pentru evenimentele importante. Ceva ce azi s-ar numi, probabil „proiecte speciale”.

 

Privind înapoi, habar nu am de unde această plăcere și toate aceste idei, fiindcă nimeni nu m-a învățat cum se face. Se întâmpla prin 1990-1991, deci tot ce născoceam erau strict concluziile mele, desprinse din ceea ce vedeam la televizor și auzeam în jurul meu. Cred că m-am născut cu acest instinct, fiindcă tot ce ține de presă mi-a fost mereu straniu de familiar.

 

11149305_1589531814667006_8057560284774988808_n

 

Am și acum o cutie întreagă cu reviste făcute la acea vreme, iar prin 1997, când aveam deja 12 ani, au apărut primele reviste pentru filme și seriale. Cea mai cunoscută și bine-vândută era „Inimă sălbatică”, botezată după serialul cu același nume, iar pentru mine a fost impulsul că trebuie să trec de la joacă la ceva serios. Vorbeam spaniolă, îmi plăcea să scriu, aveam condei… de ce nu? Am luat câteva coli A4 și am așternut cu stiloul pe hârtie o scrisoare care începea cam așa: „Bună ziua, mă numesc Diana-Florina Cosmin și aș vrea să colaborez cu revista dumneavoastră. Pentru a vă convinge de faptul că mă pricep la scris, vă trimit anexat un articol drept model”.

 

Habar nu aveam pe atunci că asta era un soi de scrisoare de intenție, dar a funcționat, iar primul meu articol – o analiză a personajelor celui mai iubit serial al perioadei respective, „Corazon Salvaje”, a fost publicată în următorul număr. Timp de 2 ani, am scris câteva zeci de astfel de articole, pe care le trimiteam redactate cu atenție de mână, cu stiloul, și apăreau exact așa, fără să fie editate în vreun fel.

 

Am și acum acasă arhiva completă a începuturilor mele și mă face să zâmbesc de câte ori o văd. Iar dacă vă vine să râdeți gândindu-vă că revista se numea „Inimă sălbatică”, aflați că în colectivul redacțional figurau nume precum Simona Catrina, al cărei condei îl admir și îl citesc cu drag până în ziua de azi. La vremea ei, revista a fost un fenomen absolut, cu zeci de mii de exemplare vândute, așa cum în ziua de azi nu se mai pot lăuda, din păcate, decât tabloidele.

 

Când trustrul PRO a lansat „Acasă Magazin”, prin 1999, am replicat modelul și am ajuns să scriu și acolo vreo doi ani. Rețeta am lăsat-o la fel: „Bună ziua, îmi place să scriu, aș vrea să scriu pentru revista dumneavoastră…”. Apoi mi-am încercat norocul la „Cosmopolitan”, la 16 ani, elevă fiind în clasa a unsprezecea. Acolo am ajuns să scriu un pic mai târziu, la 24 de ani, ba chiar am scos și o carte cu articolele mele din revistă. Nu voi uita însă niciodată fețele surprinse ale celor din echipă când m-au văzut pășind pe ușa redacției, atunci, demult.

 

Aveam 16 ani și arătam de 13 (am fost mereu mai copilă decât vârsta din buletin), dar motivul pentru care mă chemaseră să mă cunoască personal era materialul pe care-l trimisesem. Din păcate nu-l mai am, dar era ceva legat de timiditate și problemele cu care se confruntă fetele tinere în societatea zilelor noastre. Era inspirat de mine și documentat din tot ceea ce vedeam și întrebam în jur. Într-un fel, marele meu skill a fost faptul că mintea mea era mereu doldora de întrebări și dileme de tot felul.

 

Îmi dau seama acum că tot ceea ce făceam eu pe-atunci se chema proactivitate, inițiativă, gândire „out of the box”, într-o vreme în care nimeni nu vorbea despre asta. Nu exista internet, singurele surse de informare erau cărțile, revistele și televiziunea. Marele meu noroc (deși eu prefer s-o consider o binecuvântare) a fost că mi-am ascultat instinctele de copil entuziast și nu m-am gândit nicio clipă că aș putea să NU reușesc. Că scrisorile mele ar putea ajunge în vreun coș de gunoi sau că mi s-ar putea râde în nas. Mi-ar plăcea să pot avea și acum, la 32 de ani, acel elan invincibil din ziua în care am redactat prima scrisoare în care-mi ofeream serviciile. Acela era elanul unui omuleț care ar fi putut muta lumea din loc.

Când a apărut internetul, mai exact când a apărut el la mine acasă, aveam 16 ani și mi s-a părut cea mai grozavă invenție din lume. Atunci am descoperit platforma Yahoo 360, precursoarea blogurilor de astăzi, unde scriam articole despre „toți și toate”, fără să am habar dacă cineva o să le citească sau nu. Pur și simplu le scriam și rămâneam impresionată de faptul că oameni necunoscuți îmi lăsau comentarii. Am și acum acele texte, într-un fișier pe calculator. Erau copilărești, dar mă reprezintă încontinuare. Sunt foarte personale, sunt ale mele.

 

Am stat apoi pe diferite forumuri, unde am găsit câte o comunitate de oameni interesanți, preocupați de un dialog deștept despre viață pur și simplu. Poate părea ciudat, dar mulți dintre ei mi-au rămas prieteni și îmi dau seama că poate n-am fi ajuns să ne cunoaștem niciodată în lipsa acelor instrumente de socializare. Privind înapoi, realizez că m-am dus instinctiv oriunde puteam să scriu, să împărtășesc, să dau bucăți din mine sub formă de paragrafe.

După toate astea, hai… spuneți-mi că printul moare, că lumea nu mai citește nici pe hârtie și nici pe internet, că revistele se duc pe apa sâmbetei, că nu avem răbdare pentru un text mai lung decât un status pe Twitter. Că o să ajungem să comunicăm prin emoji și o să uităm până și alfabetul.

Hai, îndrăzniți…

Foto: Diana-Florina Cosmin

One Comment

  • Bloggerissa spune:

    Foarte frumoasa povestea ta, ma regasesc cumva in ea. Si eu eram colectionara de reviste cand eram mai mica, inainte eram obsedata de Acasa Magazin si Bravo / Cool Girl, cumparam fiecare editie si le citeam din scoarta in scoarta, fara exceptie. Mai apoi m-am indreptat spre Elle, Glamour, Unica, deja subiectele erau altele si ma simteam mai matura cumva citindu-le.
    Lesne de inteles, am ajuns studenta la Jurnalism, dar undeva pe drum am pierdut interesul de a lucra in presa. Si totusi pasiunea si iubirea pentru ele a ramas, si acum citesc cu drag editiile noi, desi nu la fel de des.
    Felicitari pentru modul in care ai evoluat de-a lungul anilor, se vede ca esti facuta pentru scris 🙂
    Kisses,
    http://www.bloggerissa.com

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.