Iubesc arta, dar aș minți să spun că sunt un adevărat „connaisseur”. În anii de umblat prin muzee, răsfoit albume și contemplat frumuseți am învățat că există categorii de artă la care rezonez instantaneu și altele care trec neobservate, ocolind portița către sufletul meu.

 

Am stat cândva 45 de minute în fața „Fetei cu cercel de perlă” a lui Vermeer, fără să-mi dau seama de ce. Eram pur și simplu fascinată.

Mi-au dat lacrimile în fața unui exponat dintr-un muzeu de artă contemporană în care, până în acel moment, găsisem totul neinteresant și anapoda.

Am petrecut două ore într-o singură încăpere de la British Museum, dând roată unor soldați – trei la număr – din celebra „Armată de teracotă a Chinei”.

Aș putea trăi într-o expoziție de Lorenzo Quinn, de departe artistul meu contemporan preferat. Mi-a rămas și acum întipărită în minte o pictură de Ipolit Strâmbu văzută pe un hol de la Pelișor și intitulată, criptic, „Cineva”.

 

Am des astfel de momente de grație, dar nu cred că asta mă face o autoritate în domeniu. Mă face doar un om cu gusturi și cu preferințe clare.

Îmi place, însă, să-mi întind baierele sufletului și ale înțelegerii dincolo de arealul deja cartografiat și testat.

Să învăț când pot, să descopăr artiști pe care poate nu-i înțelegeam până atunci și să merg dincolo de aparențe. De aceea m-am și decis să scriu acest articol.

Mi-am dat seama că există un mecanism aparte al înțelegerii artei în momentul în care am redescoperit, la momente și grade de maturitate diferite, muzee care nu-mi spuseseră mare lucru.

De cele mai multe ori, revelația nu ținea de vârstă, ci de faptul că aveam mai multe date pentru a judeca ceea ce vedeam. Nu mai intram într-o simplă „galerie cu imagini”, ci într-un loc cu repere cunoscute, ale căror povești îmi erau familiare și a căror încărcătură emoțională rezona cu a mea.

Mie îmi place să mă plimb prin muzee, dar nu orice fel de muzee, nu oricând și nu doar pentru a adăuga încă un nume pe listă.

Au fost călătorii în care n-am avut dispoziția necesară să mă închid câteva ore într-o clădire, fie ea și faimoasă, și am preferat să las acea experiență pentru data următoare.

Și, la fel de bine, au fost momente în care primul lucru pe care mi-l doream era să ajung mai repede la o anumită expoziție de la „Victoria & Albert Museum” din Londra.

Din experiența mea și din observarea oamenilor din jurul meu, am pus pe roate patru idei, gânduri – nu le-aș numi „sfaturi” fiindcă toată lumea dă sfaturi în ziua de azi – despre ceea ce cred eu că ar trebui să fie o adevărată experiență muzeală.

Una din care să rămâi cu ceva, nu doar cu privilegiul de a arunca „Am fost la Luvru” sau „Când eram eu la Hermitage” într-o conversație.

Orice lucru devine mai interesant atunci când știi ce vezi și nu te duci pur și simplu „în orb”, văzând ce-ți rezervă locul. Din păcate, de prea puține ori muzeele au explicații ultra-detaliate ale pieselor, în afară de autor, data realizării și eventual o propoziție-două despre ceea ce reprezintă pictura, și mi s-a întâmplat să redescopăr, la ani distanță, poveștile fascinante ale unor picturi pe lângă care trecusem în grabă.

 

Oricât de sublim realizată din tușe de pensulă ar fi lumina unui tablou sau expresivitatea personajelor, adevărul e că ne îndrăgostim mult mai lesne de un obiect, fie el și de artă, prin prisma poveștii.

Când înțelegi istoria și culisele ei, legătura devine emoțională, nu doar vizuală. Pe acest lucru mi se pare că mizează, de altfel, arta contemporană, unde absolut totul vine „cu legendă”.

Mi s-a întâmplat să privesc o fotografie cu un bărbat cu părul cărunt, stând în profil în fața unei uși de garaj, expusă într-un muzeu din Montpellier alături de fotografia unei femei râzând.

Nu am înțeles unde este arta, până când nu am întrebat ghidul locului, iar el mi-a explicat că femeia din imagine a orbit la 37 de ani, iar artistul respectiv a recreat, la ani distanță, ultima imagine pe care aceasta și-o amintea din viața ei de „văzătoare”: chipul soțului ei, în profil, așteptând-o pe o stradă.

Parcă are altă însemnătate, nu?

Chiar dacă, la final, vei considera aceste tentative de artă mai curând experimente decât capodopere, pot pune pariu că acea vizită la muzeu îți va rămâne în minte.

Fiorul de emoție pe care îl simți când înțelegi cu adevărat substratul neașteptat al unei povești este una dintre senzațiile revelatoare care nu se uită atât de ușor.

Recunosc, la primele vizite în anumite muzee și eu am avut dileme de tipul ,,Dar de ce acest tablou este atât de celebru?”. Sunt altele la fel de frumoase. Dacă unele tablouri celebre mi-au „vorbit” instantaneu, precum cele ale lui Vermeer sau „Madona Sixtină” a lui Rafael, au fost multe capodopere care mi-au plăcut ca realizare fără să ajungă neaparat la sufletul meu.

Și atunci, pentru că sunt o fire curioasă, am căutat. Mai ales în secolul XXI, poți căuta pe telefon în timp real o anumită informație, chiar când stai în fața unui tablou. Dacă ceva îți trezește semne de întrebare, caută!

Te-ai gândit vreodată de la ce vine „Rondul de noapte”? Ai căutat vreodată, de curiozitate? În secolul al XVII-lea, Olanda instituise sistemul „milițiilor de noapte”, grupuri de bărbați care stăteau de veghe noaptea, prin rotație, ca măsură de siguranță în eventualitatea unor atacuri inamice sau a unor pericole neașteptate precum incendii ori inundații. Își făceau rondul, apoi toți membrii miliției se așezau la o masă și povesteau despre viețile lor „civile”, acest rond de noapte fiind, într-un fel, echivalentul networking-ului din zilele noastre.

Importanța statutului de căpitan al Rondului de noapte (cel care ține bastonul, în tablou) era atât de mare încât din rândul acestora erau aleși, ulterior, primarii orașului Amsterdam. Plural fiindcă, din motive de reprezentativitate și democrație, erau patru. Raționamentul era simplu: un singur primar ar fi putut căpăta beția puterii, devenind tiran (sună cunoscut, nu?), în schimb 4 înseamnă un număr echilibrat de opinii și viziuni.

Chiar și mai fascinant, „Rondul de noapte” era un sistem de meritocrație, în care fiecare persoană trebuia să se afle pe locul cel mai nimerit pentru abilitățile sale: dacă în Franța sau în Anglia primau descendența nobiliară și rudeniile aristocratice, Olanda era o „societate a cetățenilor”, unde nu contau originea, mediul social sau titlurile nobiliare, ci eficiența plasării omului potrivit la locul potrivit.

Toate aceste informații fascinante despre istoria Olandei le-am aflat demult, din „Rondul de noapte” al lui Rembrandt, și nu le-am mai uitat niciodată. Dincolo de faptul că este una dintre cele mai celebre picturi olandeze, este o înfățișare metaforică a modului în care olandezii gestionau balanța puterii în urmă cu patru secole.

Altfel spus, contează calitatea, nu cantitatea. Am învățat acest lucru în ultimele mele două călătorii, când am avut doar câte o jumătate de oră la dispoziție să vizitez două muzee. Jumătate de oră în Montpellier, jumătate de oră în Amsterdam.

Era parte a unui reportaj mai amplu, așa că am luat un ghid în fiecare dintre cele două locuri. A fost pentru prima dată, recunosc, fiindcă sunt mai degrabă o fire solitară. Îmi place să privesc și să mă plimb în ritmul meu, fără să știu că altcineva stă după mine. Totuși, a fost o experiență fantastică.

 

Pe lângă faptul că munca mea de documentare și de căutare a dispărut, am avut norocul unor ghizi excepționali, îndrăgostiți de munca lor și cu o viziune incredibil de clară asupra muzeelor în care lucrau.

Auzind că nu am decât jumătate de oră, fiecare și-a configurat instantaneu în minte un traseu care să includă cele mai relevante și interesante opere. Un fel de „rezumat” al muzeului, cu atât de multă culoare, cu informație interesantă, cu povești și elemente de culise. Cele mai bine-cheltuite 60 de minute (30 și respectiv 30) din viața mea.

Am aflat (și am ținut minte) multe anecdote istorice savuroase legate de tablourile de vază ale muzeului, dar și lucruri la care nu m-aș fi gândit niciodată, precum natura moartă din pictura olandeză.

De fapt, superbele picturi cu flori pe care le admirăm la secole distanță nu au fost realizate de un pictor care avea față o vază plină cu flori multicolore. Sunt doar produsul imaginației pictorului și al documentării sale din câteva atlasuri botanice detaliate, pentru care olandezii erau recunoscuți încă din acele timpuri.

De ce se știe asta cu certitudine? În cea mai mare parte a tablourilor cu tematică florală, florile aflate în aceeași glastră nu înfloresc în aceeași perioadă a anului, deci ar fi fost imposibil să se afle vreodată în același vas. Nu îmi pusesem niciodată problema asta.

Așadar, poate că n-aș alege foarte des experiența ghidului, dar cu siguranță o recomand în anumite situații. Fie de dragul acestor lecții neprețuite, când simți nevoia să-ți condimentezi experiența culturală, fie – mai des – ca soluție în anumite muzee prea „stufoase”, unde densitatea de opere este mai mare decât interesul tău pentru locul respectiv.

Hai să nu fim ipocriți: nu suntem dispuși să acordăm ore din viața noastră chiar fiecărui muzeu care ne iese în cale, indiferent cât de celebru este. Să fim eficienți, fără să pierdem în același timp experiența. Ba chiar din contră.

Acesta este, poate, cel mai important pe care l-am învățat eu în ultimii ani și îl consider una dintre dovezile de maturitate a spiritului: nu vă „pedepsiți” pentru lipsa de emoție în fața unei opere. Mie Gioconda lui Da Vinci nu mi-a inspirat mare lucru prima dată. Chiar dacă tatăl meu îmi povestise când eram mică toată istoria ei, inclusiv cancanuri precum faptul că Împăratul Francisc I o folosea ca decor al … camerei sale de baie. Mi s-a părut un tablou remarcabil, dar nu pot spune că mi-a atins sufletul cum au reușit multe altele, mai puțin faimoase.

Nu toți reacționăm la aceleași lucruri. Nu toți avem aceleași declicuri. E perfect în regulă să spui că nu înțelegi un anumit tip de artă, că nu-l guști sau că nu e genul tău. E un semn de tărie, asumare și conexiune cu propria persoană.

Așa cum nu mi-a plăcut Gioconda din cale-afară, nu-l gust deloc pe Damien Hirst, cu rechinii lui împăiați în formol. Am văzut cândva, la Londra, o expoziție retrospectivă Hirst în care unul dintre exponate era un cub din plexiglas în care se aflau o masă cu 2 scaune (de plastic, exact precum cele pe care le vezi la terase, vara) și un grătar cu două hălci de carne crudă pe el. Înăuntru, zumzăind, un roi de muște (cât se poate de reale!) dând roată hălcii de carne.

Mi-a întors stomacul pe dos, însă trecând mai departe, privirea mea s-a oprit pe inscripția de pe cubul din plexiglas: „Let’s Eat Outdoors Today”, by Damien Hirst. Și apoi o precizare care a făcut să mă treacă un fior rece. „Dintr-o colecție privată”.

Pentru că eu cred mult în puterea exemplelor, acestea sunt doar câteva opere care și-au găsit câte un sertăraș aparte în mintea mea și pe care nu le-aș fi descoperit în absența unui ghid sau a unei munci conștiente de căutare și documentare. Minimă, să ne-nțelegem, nu ore petrecute pe Google și Wikipedia.

Nicolas Poussin – ,,Venus și Adonis, vedere din Grottaferrata“ (1626)

Un tablou tăiat în două bucăți egale, la finele secolului XVIII, care a fost restaurat și alipit în anul 2010. Prima bucată a fost donată muzeului de artă din Montpellier în 1825, fiind reunită cu „geamăna“ sa abia cu șase ani în urmă. Este o operă de restaurare unică în lume, urmele alipirii fiind aproape imperceptibile.

 

Goustave Courbet – ,,Les Baigneuses“ (1853)

Un tablou pe lângă care n-aș fi zăbovit prea tare dacă nu știam povestea și care a dat cumva tonul realismului în pictura franceză, spărgând regulile Academiei Regale de Pictură: la vremea sa, a fost pentru prima dată când un tablou de mari dimensiuni aborda o scenă prozaică – două femei, cu tălpile murdare de pământ, făcând baie la râu – în condițiile în care lucrările mari erau în mod strict destinate temelor aristocratice, mitologice sau religioase, iar femeile imortalizate în asemenea posturi trebuiau să fie în mod obligatoriu zeițe.

 

 Jean Antoine Houdon (1783) – ,,L’Hiver“ (La frileuse)

Statuia lui Houdon înfățișează iarna într-o manieră atipică pentru secolul din care face parte. Convențiile artistice erau clare: alegoriile iernii presupuneau o femeie bătrână, complet îmbrăcată, ferindu-și fața de frig. ,,Iarna“ lui Houdon are însă trăsăturile pure ale unei tinere femei, pe jumătate dezbrăcate, inspirând mai curând delicatețe decât teamă în fața iernii. La momentul respectiv, opera a fost contestată și respinsă de critici, dar în prezent este una dintre reprezentările faimoase și remarcabile ale iernii. O copie în miniatură se află la MET, în New York.

 

Frans Hals – Isaac Abrahamsz Massa & Beatrix van der Laen (1622)

Este unul dintre exemplele mele preferate, fiindcă are o simbolistică interesantă și este și oarecum… contemporan. Mai exact, cei doi proaspăt-însurăței (Isaac și Beatrix) se aflau cel mai probabil în atelierul de pictură al lui Hals, cu un fundal alb în spate, elementele de decor fiind adăugate ulterior de către pictor. Fântâna din dreapta este un simbol clasic olandez și semnifică izvorul iubirii și Paradisul conjugal, elemente definitorii pentru fericirea unui cuplu aflat la început de drum.

Iedera de la piciorul doamnei și copacul din stânga domnului au și ele o însemnătate: în cultura olandeză, se spune că „femeia trebuie să fie ca iedera, să-l învăluie subtil pe bărbat și să-l determine să facă ce vrea ea, iar bărbatul să fie copacul, sprijinul casei”. Având în vedere că bărbatul din imagine, personaj cunoscut în epocă, era unul dintre cei mai bogați și râvniți burlaci ai vremii, postura corporală a fetei exprimă „victoria” în securizarea unui soț râvnit de toate femeile, în timp ce inelul de logodnă purtat pe degetul arătător denotă faptul că religia ei era cea protestantă, nu catolică.

Dacă nu aș fi aflat aceste detalii, mi s-ar fi părut doar un tablou oarecare, fără vreo însemnătate deosebită. Și totuși…

Colecția Pierre Soulages – Outre Noir (1979)

 

Seria de tablouri negre ale lui Soulages, unul dintre cei mai mari artiști francezi în viață (are 95 de ani) sunt strânse sub denumirea ,,Outre Noir“, (Dincolo de negru). Soulages se joacă cu texturile de acrilic și cu alternanța dintre lumini și umbră. Dispuse într-o aripă nouă a muzeului de artă din Montpellier, cu un sistem de ferestre din podea până în tavan, tablourile de un negru desăvârșit par să capete identități și nuanțe diferite în funcție de momentul din zi și de unghiul sub care cade lumina.