Orice om are o doză de măreție în el fiindcă oricine poate servi unei cauze. E un citat pe care l-am auzit când eram adolescentă și care mi s-a întipărit atât de tare în minte încât după mulți ani am realizat că l-am urmat ad-litteram, fără să-mi dau seama. Faptele mici și hotărâte pot schimba lumea încet și susținut. Fără dramatismul victoriilor reușite peste noapte, dar pas cu pas, om cu om, situație cu situație.

În România ultimilor 20 de ani, s-a instaurat în mod nedrept dictatura lui „Oricum nu se va schimba nimic”. Ne pierdem în teorii, fără să punem vreodată mâna la treabă, fiindcă o voce ne înfrânge voința cu un „La ce bun? Oricum n-o să conteze”. Și, din același motiv, lăsăm la marginea societății comunități întregi de oameni care, considerăm noi, nu mai contează fiindcă nu mai pot servi nimănui. Și-au încheiat misiunea: au avut slujbe, au construit case, au crescut copii. Când toate astea au fost gata, au dispărut din sistem, din societate și din mentalul colectiv. Sunt ca și cum n-ar fi.

Conform statisticilor, un bătrân din România petrece, în medie, 99 de zile pe an fără să vorbească sau să se vadă cu altcineva, și avem cam 3 milioane de vârstnici în acest moment. Trei milioane de oameni care își duc viețile într-o solitudine care pervertește mintea și îmbătrânește sufletul. La știri, exprimările de tipul „O bătrână de 50 de ani” sunt la ordinea zilei, iar la un sondaj scurt și dureros pe străzile României am descoperi, cu stupoare, că românii și româncele încep să se consideră bătrâni de pe la 40 de ani încolo. De unde și celebra frază încetățenită în mentalitatea noastră: „La vârsta mea, ce să mai fac/să-mi mai doresc/să mai aștept…”.

Într-o lume în care informația circulă mai repede ca niciodată și unde eficiența și alocarea echitabilă a resurselor reprezintă noua frontieră, România își permite să  disprețuiască resurse sau să le ignore cu desăvârșire. Bătrânețea, cu toate ale ei, e o resursă scoasă la „casat” și închisă undeva într-un sertar în care nu mai caută nimeni. Tinerețea lipsită de resurse, în același timp, conduce la tot mai mulți asistați social, la lipsuri, criminalitate și tot ceea ce derivă din lipsă de educație și de oportunități.

Totuși, dacă toată lumea poate servi unei cauze, de ce ne permitem să desconsiderăm resurse, în loc să le găsim câte o cauză sau un loc în care să se potrivească și să poată aduce o valoare adăugată? De la o astfel de idee a pornit proiectul inter-generațional al „Fundației Principesa Margareta”, numit chiar așa: „Generații”. În esență, e vorba despre vârstnici care au încă putere și dorință de muncă și care pot activa drept „mentori” pentru copii din centre de plasament sau din medii defavorizate, petrecând împreună câteva ore pe săptămână. 

 

Cei mici învață diferite lucruri – de la pus murături la cântat, croșetat sau matematică, în funcție de ce crede vârstnicul că poate oferi – iar seniorii înțeleg mai bine mentalitatea tinereții și se adaptează la noile tipare ale societății. Unde mai pui că ambele categorii simt că pot servi cuiva și că au un scop în viață. 

”Cererea” și „oferta” se întâlnesc simplu: „Fundația Principesa Margareta” are un „Telefon al Vârstnicului” – 0800 460 001 – la care seniorii sună zilnic pentru diferite probleme, de la sănătate la abuzuri suferite în diferite instituții sau, foarte mulți, doar pentru a avea pe cineva cu care să vorbească. ”Foarte mulți sună fiindcă efectiv vor să audă o voce, să aibă cu cine discuta, iar fetele care răspund la telefon au devenit ca parte din familia lor, deși nu le-au văzut niciodată”, îmi explică Anca Godini, coordonatorul programului.

Odată cu nașterea acestui program intergenerațional, cei care simt nevoia de socializare sunt direcționați către cele 18 centre „Generații” din țară (dintre care trei se află în București), pentru a se programa la un „interviu”. Nu e un interviu propriu-zis, în sensul că nimeni nu e respins, doar că există o metodologie pe care seniorii trebuie să și-o însușească înainte de a începe efectiv lucrul cu copiii. „Seniorii de la centrele Generații lucrează cu copii din medii defavorizate, așa că e o provocare de ambele părți: cei mici abia învață ce înseamnă respectul și valorile, fiindcă cei mai mulți au parte de o educație precară acasă, iar noi trebuie să îi facem pe vârstnici să înțeleagă că trebuie să fie un model pentru ei”.

Din acest schimb, ambele părți au de câștigat: copiii învață valori, modele și diferite abilități concrete care îi vor ajuta în viață, iar seniorii își schimbă mentalitatea, se simt utili și, ca o concluzie nesperată… „întineresc”. Anca îmi povestește despre o doamnă care a venit la centru după moartea soțului, când copiii îi plecaseră în străinătate și ea rămăsesese singură cu bătrânețile ei. Câțiva ani de voluntariat mai târziu, a devenit atât de activă încât și-a găsit și un job part-time, vine în continuare la centrul „Generații” câteva ore pe săptămână și este una dintre „bunicile” preferate ale copiilor. Asta se întâmplă cu oamenii, indiferent de vârstă, când realizează că pot servi cuiva și că pot face o diferență în lume.

Metoda intergenerațională a început să fie implementată în centrele fundației din 2007, în București, iar din 2015 s-a extins și în țară. Se lucrează cu centre de zi pentru copii din medii defavorizate, care sunt instruite în această metodologie și apoi învățate să atragă voluntari vârstnici. Targetul este de 10 seniori pe centru, cu vârste între 65 și 86 de ani, dar de cele mai multe ori ajung să fie mult mai mulți. Chiar și acolo unde nu te aștepți.

„În primul an în centrul din Covasna, aflat într-un sătuc cu 5.000 de locuitori, ni s-a spus că proiectul nostru e frumos, dar că oamenii aici sunt cu agricultura, cu munca câmpului, și că nimeni nu o să vrea să-și dea timpul pentru voluntariat”, își amintește Anca. Până la urmă, au atras în timp record 17 seniori, care au venit fiecare să „dăruiască” lucrul la care se pricepeau: croitorie, tâmplărie, gătit, absolut orice pasiune care le-ar folosi unor copii care nu au beneficiat niciodată de atenția unui adult. Unii îi ajută pe copii la teme, alții fac diferite ateliere, unii vârstnici au cântat la cor și vor să facă asta în continuare, așa că au creat un „cor intergenerațional”, iar alții vin pur și simplu ca să stea de vorbă cu micuții care au nevoie de o figură părintească.

Oricine poate contribui cu ceva, chiar și cu simplul act de a învăța o fetiță care nu a beneficiat niciodată de atenția unei mame cum să-și croiască singură o rochie. O interacțiune care i-ar putea schimba destinul și convingerile despre ce poate sau nu să facă în viață. Ca dovadă, cei mai mulți dintre copiii care au beneficiat de proiect nu ajung să iasă niciodată din el. La maturitate, revin ca voluntari, pentru a da la rândul lor ceva înapoi. Asta e magia dăruitului: dacă primești ceva, începi să simți nevoia de a da mai departe.

Întâlnirile la centrul Generații au loc de două ori pe săptămână, în teorie, dar există și seniori care vin zilnic și stau cu mult mai mult decât orele convenite. Cei mai mulți tratează această activitate ca pe un job și se implică în ea cu entuziasmul omului care are în sfârșit ceva util de dat societății. Ba chiar mai mult, copiii și seniorii se împrietenesc atât de tare încât ajung să se viziteze și în afara centrului. „Îi cheamă pe copii să le facă plăcinta preferată sau le aduc gogoși și alte bunătăți”, zâmbește Anca Godini. 

Statisticile bătrâneții în România sunt sumbre din multe motive, dar mai ales din cauza unei mentalități pe care am moștenit-o și ne încăpățânăm s-o dăm mai departe generațiilor viitoare. Ne uităm la seniorii din afară cu invidie admirativă, pentru că își permit să călătorească în toată lumea, uitând însă că foarte mulți dintre ei au investit în bătrânețea lor încă de la tinerețe. Nu doar financiar, ci și mental. Ei știu că, odată terminată viața activă, nu se termină și viața însăși. Că poți și trebuie să-ți mai dorești lucruri și să te bucuri de timpul care ți-a mai rămas.

În România, primează încă mentalitatea de a „face casă și mașină copiilor”, iar odată împlinit acest deziderat suprem, părintele consideră că nu mai are niciun alt scop în viață. De aici vin și afirmațiile de tipul „M-am sacrificat pentru tine…”, ”Eu nu mai trăiesc decât pentru copiii mei…” sau „De la o vârstă încolo, nu-ți mai dorești nimic”. 

E un sacrificiu care se transmite inter-generațional, spre deosebire de Occident unde abordarea este mai rece, dar pe termen lung mai sănătoasă pentru mentalul seniorilor. Sau, ca să folosesc o metaforă, este precum parabola cu peștele: „Dă-i unui om un pește și va mânca o zi. Dă-i o undiță și învață-l să pescuiască și va mânca o viață”. 

Deși bine-intenționați, seniorii de azi ai României sunt în marea majoritate părinți care și-au dorit să lase totul de-a gata copiilor. Copii care la un moment dat au ales – tot în marea majoritate – să plece din România lăsând totul în urmă. E o mentalitate în care cineva ajunge inevitabil sacrificat, fiindcă în loc să dea mai departe un set de abilități, alege să-și dea toate resursele și întregul scop al vieții. 

„Sunt oameni care sună la Telefonul Vârstnicului și de trei ori pe zi, fiindcă nu au cu cine să schimbe o vorbă. Copiii lor au plecat din țară și nu mai dau niciun telefon cu anii, iar ei sunt singuri pe lume după o viață de muncă „pentru copii” ”, îmi explică Anca. Acesta este un aspect la care prea puțină lume se gândește: vorbim adesea despre situația dramatică a copiilor care rămân în urmă când părinții pleacă la muncă în străinătate, însă aceeași forță de muncă transfrontalieră lasă în urmă și un set de bunici, adesea bolnavi și fără posibilitatea de a se întreține. Sau măcar de a schimba o vorbă cu o altă ființă umană.

Aici intervin și „Telefonul Vârstnicului”, și centrele „Generații” pentru copii, și toate lucrurile mici și punctuale care poate nu schimbă peste noapte o mentalitate, dar schimbă activ viețile unor oameni singuri, care mai au încă multe de oferit. Ca partener al Fundației Principesa Margareta, brandul HARTMANN – cel mai vechi producător german de materiale de pansare și compania care a introdus primul pansament antiseptic din istorie – a demarat campania de responsabilitate socială „200 de fapte mici în fiecare lună”, bazându-se exact pe această idee de bine făcut în mic, pas cu pas, prin multe fapte mărunte și importante.

Principala unealtă a campaniei este platforma FapteMici.ro, care promovează ideea de a face cât mai multe fapte mici și cu suflet, în mod susținut, pentru a atinge viețile câtor mai mulți oameni aflați la nevoie. În cazul vârstnicilor, primul lucru pe care îl putem face este să încetăm să mai mergem cu capul în pământ și cu ochii în telefon și să începem să privim în jurul nostru. 

Oamenii din statisticile de care am scris mai sus, inclusiv vârstnicii care nu au cu cine vorbi 99 de zile pe an, sunt peste tot în preajma noastră, doar că ne-am obișnuit mai degrabă să ne enerveze prezența lor decât să-i băgăm în seamă. Ne plângem că unii vârstnici sunt răutăcioși și ciufuți, uitând că uneori singurul mod al unui om nefericit de a atrage atenția este provocând o interacțiune, fie ea și una negativă.

 

Mi s-a întâmplat și mie zilele trecute, la intrarea într-un bloc, când o doamnă în vârstă m-a luat în primire instantaneu, cerându-mi socoteală în legătură cu locul pe care am parcat și pe care ea „îl ținea pentru cineva din bloc, care parchează acolo de ani de zile”. 

În loc să mă enervez și să încep să vorbesc de reguli, de faptul că e loc de parcare public și de faptul că nu e treaba ei, i-am zâmbit, m-am prezentat, i-am spus de ce am parcat acolo și unde mă duc, iar doamna s-a îmblânzit instantaneu. Părea neobișnuită cu ideea ca un alt om să-i dea atenție și să se comporte frumos. La plecare a venit să dea mâna cu mine și mi-a spus, în cinci minute, și povestea vieții ei: unde stă, la ce etaj, ce a făcut înainte, câți copii are și unde sunt prin lume. Și da, e singură de ani de zile. Dacă în loc să îi vorbesc frumos aș fi ales să fac un scandal despre locul de parcare, cu siguranță că acum, în loc să scriu asta, aș fi pus o postare pe Facebook despre cum generațiile anterioare nu ne înțeleg și despre răutatea din lume. 

Dacă vrem să fim buni nici măcar nu trebuie să planificăm acele „200 de fapte bune”, e suficient să reacționăm altfel la lucruri și situații care se află deja în existența noastră zilnică. Am putea să nu fim pe pilot automat când intrăm în bloc și ne întâmpină bătrânica singură de la trei și poate, doar poate, să avem disponibilitatea de a o întreba cum se simte și dacă a avut o zi bună. Sau poate să facem o glumă, chiar dacă singurele subiecte de conversație pe care le avem la îndemână sunt vremea de afară și lumina de pe scara blocului. 

Am putea să ajutăm un om în vârstă care se luptă cu un coș de produse la supermarket și, uneori, dacă vedem că nu are bani destui la casă, să ne oferim noi să-i plătim un produs sau două. Nu vom sărăci, iar omul acela va căpăta poate mai multă încredere în lumea asta nouă și ciudată din jurul lui, în care a ajuns să se simtă străin. Dar, mai ales, putem să oferim din timpul nostru oamenilor singuri și vârstnici care ne ies în cale zilnic. Cinci minute de conversație pot fi o oază de bucurie pentru un om care n-a mai vorbit cu nimeni de săptămâni sau luni.

 

Tot pornind de la aceste fapte punctuale și semnificative, între septembrie – decembrie 2018, HARTMANN Romania va dona produse specifice nevoilor bolnavilor cu răni cronice, vârstnicilor, persoanelor cu oameni dragi internați în spitale și copiilor din familii defavorizate. Lucruri utile pentru viețile lor, acel gen de lucruri la care nu te gândești că ar putea să lipsească, fiindcă sunt esențiale, dar pe care cineva trebuie să le ofere. 

Așa cum nu ne-am putea gândi că există oameni care nu au cu cine să schimbe o vorbă timp de 99 de zile pe an, unele lucruri pe care noi le considerăm elementare devin chestiuni vitale în contextul altor vieți.

În cazul vârstnicilor de la „Fundația Principesa Margareta” și centrele Generații, HARTMANN România a dăruit peste 200 de tensiometre performante, pentru că foarte mulți dintre aceștia nu își luaseră tensiunea de ani de zile și nici nu știau că anumite stări de rău se datorează unei tensiuni arteriale prea mari. Un tensiometru, ceva ce noi ținem închis într-un sertar și nu băgăm de seamă, poate schimba în bine viața unui om. Multe lucruri mici, mici, mici.

Resursele nefolosite nu produc nimic, în schimb cele folosite pun în mișcare alte resurse și nasc schimbări pe care nici nu le putem cuprinde cu mintea în acest moment. Există oameni singuri, fără copii, care și-ar dori să dea ceva mai departe. Cum îi facem să se întâlnească? Cum putem ajuta un vecin, vorbind cu el măcar o dată pe săptămână sau dăruindu-i un ziar sau o revistă? Cum putem servi și noi unei cauze sau cuiva?

Bătrânii pot servi multor cauze, dar sunt lăsați să se degradeze în tăcere, cu tot ceea ce înseamnă acest cuvânt apăsător: „degradare”. Ne mirăm apoi de ce nu înțeleg lucruri care nouă ni se par la îndemână și de bun-simț, de ce tehnologia îi crispează, de ce se tem de nou și mai ales de ce, din teamă și necunoaștere a lumii prezente, aleg să se refugieze tot în ceea ce știau cu 20 sau 30 de ani în urmă.

De multe ori m-am întrebat și de unde s-a propagat această ură intergenerațională din ultimii ani: ne revoltăm că vârstnicii stau toată ziua la televizor și urmăresc anumite emisiuni cu care noi suntem de acord, uitând că altceva nu au în afara unui dreptunghi care le livrează mesaje și bucăți aleatorii de informație, pe care ei adesea nici nu au echiparea mentală de a le procesa. Nu din punct de vedere intelectual, ci fiindcă în singurătatea lor sunt tot mai rupți pe zi ce trece de realitatea pe care noi o vedem zilnic în jurul nostru. Le cerem să țină pasul cu noi, dar nu le oferim nimic de care să se agațe.

Cea mai bună dovadă că există speranță este boom-ul de apeluri și cereri de voluntariat care apar de câte ori se face o campanie cu „Telefonul Vârstnicului”. Inițial se trimiteau pliante prin poștă care ajungeau împreună cu pensia, dar de când pensia se dă pe card, se pun afișe cu numărul de telefon în autobuzele care merg pe anumite rute. Din 2016, de când există programul, au sunat peste 10.000 de oameni. 

„Nu contează dacă ajuți 10 oameni, 100 sau 1000”, crede Anca Godini. „Dacă un singur copil din zece e ajutat să nu abandoneze școala sau, cum ni s-a întâmplat de multe ori până acum, să urmeze o facultate, atunci e extraordinar”. Mulți oameni de bine sunt dispuși să doneze bani pentru anumite cauze, dar uneori nu e vorba doar de a da bani, ci de a pune mâna la lucru, de a te implica pentru a schimba o mentalitate. 

România irosește în acest moment resurse din două părți. Pe de-o parte copiii din centrele de plasament și din medii defavorizate, care pot fi oamenii de bază ai viitorului dacă beneficiază de ajutor și orientare în direcția potrivită. Pe de altă parte batrânii, o resursă nefolosită, care a adunat o viață-ntreagă informații și expertiză, dar care brusc este considerată depășită, inutilă, fără rost. Ambele pot servi una celeilalte și societății în ansamblu. Proiect cu proiect, de la mic la mare. În definitiv, totul începe la fapta mică – pentru tine – dar mare pentru altul, pe care te ridici de pe canapea și ai curajul și elanul să o faci chiar acum.

Dacă vrei să intri și tu în hora faptelor bune, intră pe platforma creată de HARTMANN România – www.faptemici.ro – du-te la secțunea “Tu ce faci?” și află câte fapte mici și bune ai făcut deja din lista 200. Adaugă-le și pe ale tale și inspiră-te de la alți oameni care ajută. Nimic nu este prea puțin pentru a schimba o viață.