Oamenii au probleme indiferent unde trăiesc. Peste tot există nefericiți, depresivi, bolnavi, săraci lipiți sau infractori. Peste tot oamenii își drămuiesc banii și uneori o duc mai greu decât avem impresia. Nicăieri nu „umblă câinii cu covrigi în coadă”, iar de când cu atentatele siguranța a devenit o utopie.

Ceea ce ei, „străinii”, „occidentalii”, au și noi n-avem e normalitatea. Scheletul acestei existențe și rutina care te ține normal la cap. Ai de plătit facturi, credite, școli, impozite, amenzi, medicamente; ești singur cuc sau ai o familie; ai un job pe care-l urăști sau îl adori, ori ești șomer. Astea sunt coordonatele vieții tale. Doar că există o entitate numită stat, care funcționează măcar la nivelul funcțiilor primare, și-ți permite să-ți gestionezi fericirile sau nefericirile fără să simți că participi la o cursă 1.000 de metri-garduri în fiecare zi.

Știi că autobuzul/trenul/metroul vin la ora T, indiferent dacă e furtună sau a căzut un meteorit, că oamenii cu care interacționezi îți vorbesc politicos (nu cu gura până la urechi, dar nici în silă), că – dacă ai treabă cu un bilet, un plic, un tichet, o hârtie – există un ghișeu/birou/persoană care cu asta se ocupă, nu cu tocatul nervilor tăi în bucățele. Că automatele funcționează, trenurile sunt curate și rapide, că gunoiul se aruncă la coș, că oamenii în vârstă îți zâmbesc în autobuz, fiindcă bătrânețile lor decente le permit să fie mai relaxați și generoși.

Că politicienii lor au tot atâta (lipsă de) caracter ca ai noștri, dar ai lor au înțeles că nu pot să prostească poporul fără să primească un vot peste bot. Că și Herr Schmidt care vinde ziare, și băiatul parlamentarului Y tremură amândoi la fel de tare în fața unui polițist care i-a prins băuți la volan. Primul n-are curaj să-i spună „Hai boss să ne-nțelegem”, iar al doilea nu-l sună pe ta-su să-i ceară să-l scape. Nu se uită nimeni ciudat – cum m-am uitat eu în Freiburg, săptămâna trecută – văzând cum un șofer de autobuz se dă jos și îi deschide rampa specială unei doamne în cărucior cu rotile. Omul își făcea treaba, iar eu îl priveam ca pe un Hercule, știind cum la noi oricine nu-i ca media e un handicapat. Ne place al naibii cuvântul ăsta „handicapat”. Pentru că noi suntem perfecți. Lumea e problema.

Poate că vremurile au fost mai blânde cu occidentalii decât cu noi. Ei n-au trecut prin comunism, ei n-au trecut prin multe. Au avut mai mulți bani, mai mult noroc, mai mult din ce vreți voi. Nu putem compara mere cu pere. Doar că eu, cetățean din 2018, tânjesc după normalitatea asta și aș vrea să simt că măcar tindem către ea. De fiecare dată când sunt plecată și ajung la WiFi, știrile din țară sunt numai cu scandaluri, înjurături, marșuri, politicieni care se duelează în vorbe și-n interese. Nimic despre cum am putea să facem să meargă un pic mai bine lucrurile concrete: curățenie, transport, autostrăzi, ghișee, respectul cetățeanului, legea. Nu vorbim de dominația lumii, ci de lucruri de bază.

Aș vrea să mă întorc din călătorii povestind ce catedrale am vizitat și ce restaurante am testat, nu minunându-mă cât de ușor a fost să ajung din punctul A în B sau evocându-l pe domnul de la gară care mi-a răspuns cu politețe la 100 de întrebări fără să vrea să-mi dea cu biletul peste ochi.

Am ajuns să celebrez normalitatea ca pe o sărbătoare și asta chiar nu-i normal.