Cristina e un suflet bătrân, într-un corp tânăr. N-are nici 30 de ani, dar vorbește cu maturitatea unui om trecut prin viață, poate fiindcă a trăit totul mai intens, asumat și solitar decât majoritatea celor de vârsta ei. A plecat în lume la 16 ani, cu o bursă, iar după ce și-a terminat studiile n-a stat mai mult de câteva luni în același loc. Călătorește pentru a cânta în marile orașe ale lumii, oprindu-se din când în când la București, unde îi sunt părinții și bunicii.

M-am întâlnit cu Cristina Păsăroiu de două ori, în două locuri cool din Capitală, alese special pentru ca discuția să curgă lin și să ne potrivim în peisaj. Chiar și așa, de fiecare dată când am văzut-o intrând, am avut senzația pregnantă că nu e „de acolo”. Că vine dintr-o altă lume, pe care o poartă cu ea peste tot, indiferent în ce colț de lume ar fi. Teoretic este „de aici”, româncă get-beget, dar în același timp e teribil de îndepărtată. O să înțelegeți pe parcursul articolului de ce.

Cristina e fină și calmă, vorbește rar, cu semi-imperceptibile accente de italiană și germană, două dintre cele patru limbi pe care le vorbește zilnic, pe lângă româna în care scrie mesaje acasă. Franceza a învățat-o de la părinții ei, profesori. Germana a deprins-o singură, fără profesor, dintr-o carte veche a bunicului, rămasă din timpul războiului. Italiana a învățat-o în două săptămâni, ca bursieră la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano. Pe parcursul discuției, devine clar că personalitatea Cristinei are mult mai multe fațete pe lângă muzică și cele mai multe au legătură cu lucrul cu propria persoană. Din greu și fără menajamente.

Când nu cântă în ”La Traviata”, ”Pescuitorii de Perle”, „Lucia di Lamermoor” sau alte opere celebre, pe scenele din Nisa, Berlin, Barcelona, Beijing sau Tokyo, Cristina colecționează mașini de cafea, citește psihologie și parapsihologie și visează să-și deschidă cândva un magazin de parfumuri.

Asta nu înseamnă că se va lăsa vreodată de muzică. Are un plan foarte clar pentru vocea și cariera ei și se compară de mai multe ori pe parcursul discuției noastre cu un sportiv de performanță. Tot ca un sportiv, face zilnic exerciții de respirație, abdomene, exerciții de spate, yoga și meditație. Trebuie să-și cunoască propriul corp și să lucreze cu el la fel de lesne precum o face cu vocea. Una fără cealaltă nu se poate.

Deși e atât de așezată în viața ei, Cristina a muncit enorm să ajungă aici și recunoaște că a avut perioade în care plângea zilnic, fără s-o știe nimeni. De amărăciune, de singurătate, de invidiile invizibile, dar răsunătoare din lumea strălucitoare a operei. Singură s-a învățat să fie puternică și s-a descoperit pe sine. Bătrânețea spiritului ei de acolo vine.

Cristina a plecat de acasă la 16 ani, mai întâi cu o bursă la Geneva, apoi la Viena, la  Universität für Musik und darstellende Kunst. A avut mereu sprijinul sufletesc al părinților, „cei mai buni prieteni ai ei”, dar s-a susținut singură financiar. Râde când îmi povestește că, la 17 ani, în Geneva, avea un job inedit la televiziunea elvețiană: „aplauda” la emisiuni politice, pentru 40 de franci pe oră. Cu banii câștigați, își cumpăra partituri originale de la Ricordi Milano. Una dintre marile ei bucurii până în ziua de azi.

În 2011 a ieșit în primii 6 din 1.600 de candidați la prestigiosul concurs Neuen Stimmen, iar agenta care o reprezintă este faimoasa Luisa Petrov, cea care a descoperit-o și pe Angela Gheorghiu. Despre Cristina Păsăroiu s-a vorbit prea puțin – spre deloc – în România, dar povestea ei este o demonstrație de succes pornit de la zero, integral self-made.

După întâlnirea noastră, programul ei arăta cam așa: Rigoletto la Düsseldorf și Essen, apoi câteva zile la Nisa pentru a-și finaliza pregătirea pentru Tokyo Spring Festival, de pe 20 aprilie la Berlin, apoi din nou la Düsseldorf, la Franfurt, la Wiesbaden, apoi la Festivalul de Vară din Bregenz. Apoi, din toamnă, alte orașe și alte opere. Doar în vară va poposi o perioadă-record de două luni la Nisa, acolo unde „a rămas sufletul ei”. Un al doilea „acasă”, după România.

Când vorbește despre muzica ei, Cristina o numește „cântul ei” și îi sclipesc ochii. Are o bucurie, o lumină din interior, pe care oamenii o simt și îi răspund cu la fel de multă căldură. Fie că e pe scenă sau în viața normală. Când îi spun asta, zâmbește:

Cristina Păsăroiu: A fost un început amuzant și neașteptat. Aveam 9 ani și mă îmbolnăveam mereu de sinuzită, așa că ai mei m-au dus la doctor și m-am operat de polipi. Eram acasă, în convalescență după operație, și am văzut la televizor un concert cu cei trei tenori – Placido Domingo, Jose Carreras și Luciano Pavarotti. A fost un declic pe care nu-l pot explica, dar din acel moment am început să îi imit. Mă uitam în oglindă și încercam să reproduc totul, auditiv și vizual. Cu tot cu gesturile lor. Asta deși mie, până atunci, nu-mi prea plăcea să mă uit în oglindă.

 

Îmi plăcea din ce în ce mai tare să cânt și aveam și volum, deși atunci nu știam ce înseamnă asta. O prietenă de-ale mamei, tot profesoară, a venit într-o zi în vizită și m-a auzit din întâmplare cântând în baie. Devenise atât de distractivă treaba asta încât eu cântam non-stop. Ea i-a spus mamei „Știți că fata voastră are voce? De ce n-o trimiteți la un cor?”. Ai mei nu-și puseseră problema. Mama, care a cântat la „Floarea din grădină” în tinerețe, chiar îmi spunea că-i pare rău că nu i-am moștenit vocea. Atunci și-au dat seama că e ceva acolo și m-au dus la Palatul Copiilor. Voiau să mă dea și la balet, dar profesorii de acolo țipau la copii, iar eu am asistat la o oră, am văzut cum e și le-am spus că eu așa ceva nu fac. (Râde). Eram foarte hotărâtă, de mică.

După o lună la Palatul Copiilor, eram deja solista corului Carmina Tenera. Câteva luni mai târziu, făceam primele turnee în Turcia, Grecia și la Marea Neagră, la festivaluri de muzică. Debutul în București l-am avut la Ateneu, la 11 ani. Cântam „Somnoroase Păsărele”. (Râde iar). Îți dai seama: „Păsăroiu cântă Somnoroase Păsărele”. În paralel am făcut cursuri de pian, harpă și chitară. Cred că atunci am început să-mi creez personalitatea asta mai dură, să mă întăresc singură, fiindcă eram un copil super-sensibil. Am suferit mult din cauza invidiilor și răutăților dintre colegi, de când mă știu. Din copilărie am trecut rapid în maturitate și a trebuit să învăț să gestionez ceea ce mi se întâmpla.

La 12 ani a fost dezbaterea finală cu ai mei: „Ce facem cu copilul?”. Au cerut sfaturile unor specialiști, iar doi profesori de muzică, colegi de catedră, au spus așa: „Aveți două posibilități. Să credeți în ea și să riscați totul, iar când ea va ajunge sus să vă primiți răsplata prin satisfacția de a o vedea acolo. Sau să-i impuneți să facă ce vreți voi”. Ai mei nu mi-au impus niciodată nimic, au ales prima variantă. M-au lăsat mereu să fac ce am simțit și de asta sunt cei mai buni prieteni ai mei.

Știi, asta li se pare ciudat colegilor mei de scenă, din alte țări. Eu îmi invit părinții la toate premierele mele. La Tel Aviv, la Berlin, la Nisa, oriunde ar fi în lume. Colegii nu pricep asta, fiindcă ei nu sunt atât de legați de familiile lor. Pentru mine e esențial ca ai mei să fie acolo, în sală. Se știe că noi, românii, suntem foarte sensibili și mai atașați de familie. Avem părțile noastre rele, dar și multe părți dulci și frumoase.

La 12 ani am început Liceul Dinu Lipatti, ceea ce în alte țări e interzis, fiindcă aparatul vocal se dezvoltă la femei în jur de 17-18 ani, iar la bărbați după 18. Profesoara mea de atunci a considerat însă că sunt pregătită pentru asta. Tot ea mi-a dat impulsul să particip la multe concursuri naționale și internaționale, cele mai mari din domeniul nostru. La 16 ani am devenit eleva Silviei Voinea, una dintre cele mai importante soprane de coloratură.

Mi-ai spus că munca unui cântăreț de operă nu înseamnă doar vocea, ci folosirea corpului, un cumul de discipline, pe care le-ai învățat la Viena.

 

Am început la Conservatoire de Musique de Genève. La un moment dat am participat la Johannes Brahms Competition, în Poertschach. Cântam un repertoriu dificil: Mahler și tot felul de compozitori cu greutate. Am câștigat premiul pentru cel mai tânăr talent, m-a văzut un membru al juriului, un interpret de lieduri și mi-a oferit informațiile necesare ca să studiez în Austria. Acolo mi-am luat diploma.

La Geneva se făcea multă muzică barocă și nu era ceea ce îmi doream. La Viena, în schimb, am găsit o facultate pe gustul meu, unde am învățat lucruri super-interesante, unice. E singura facultate destinată exclusiv cântului. Universität für Musik und darstellende Kunst. Acolo eram obligați să studiem yoga, pilates, scrimă, pentru concentrare și pentru poziția bazinului. Nu erau recomandări opționale, era obligatoriu, de două ori pe săptămână.

Ideal, un cântăreț ar trebui să dea mai departe ceea ce știe, la un moment dat. Dacă o să ajung să predau cândva altora, niciodată nu o să spun „Fă ce am făcut eu”. Nu poți să faci pe corpul tău ce a făcut altul pe al lui, trebuie să înveți să te conectezi la propriul tău corp și să te cunoști. Mulți artiști – de fapt mulți oameni, în general – nu au acest exercițiu.

Meditația e la fel de importantă în viața mea. Sunt o persoană deschisă la nou, am încercat inclusiv meditația budistă. Am încercat să înțeleg cum gândesc orientalii, iar asta a fost un plus la înțelegerea vieții și a meseriei mele.

Care a fost primul tău rol principal și cum a ajuns să se întâmple?

 

E o poveste frumoasă despre sincronicitate. Aveam 19 ani și participam la concursul internațional „Ferrucio Tagliavini”. Celebra soprană Joan Sutherland era încă în viață și atunci am avut bucuria de a primi un premiu din mâna ei. Lângă ea se afla Vittorio Terranova, un tenor fantastic, profesorul multor cântăreți cunoscuți, care a devenit și profesorul meu. El mi-a spus „Școala vieneză e okay, dar opera s-a născut în Italia”. Voiam să îmbunătățesc multe lucruri la cântul meu, iar el mi-a deschis o altă lume. Cu el am descoperit acutele, studiind la Milano, la Conservatorul Giuseppe Verdi, cu o bursă Erasmus.

M-a încurajat foarte tare și datorită lui am învățat italiană în două săptămâni. Avea o energie de care aveam nevoie la momentul respectiv, un mod de a arăta elevilor chestiuni de tehnică. Un om foarte pozitiv. În cântat energia pozitivă face aproape la fel de mult ca știința: e vital să ai pe cineva care să te susțină, să-ți spună că o să reușești.

Tot el, Terranova, m-a recomandat ulterior la Opera Studio Young Artist Program din Bologna. Eram singura soprană româncă, am dat o audiție acolo, iar directorul de la Bologna mi-a dat primele roluri. Aveam 21 de ani și aveam un dramatism și o personalitate scenică deja-formată. Eram matură, iar el, fiind regizor, a sesizat abilitățile scenice și mi-a oferit roluri dramatice dificile pentru vârsta mea. Am cântat „La Rondine” de Puccini, un rol pe care îl visasem cu două luni înainte de a-mi fi oferit.

Ești invitată să cânți în toată lumea. Care este mecanismul prin care un cântăreț bun ajunge în atenția operelor?

E un circuit destul de închis. Și în domeniul nostru există relații, compromisuri, ca în orice meserie. Eu cred în ceea ce pot și, chiar dacă drumul meu a fost cu pași mici, mărunți, e un drum sigur fiindcă l-am construit strict pe abilitățile mele. A fost un drum conștient, nu fac nimic din ce îmi poate pune în pericol vocea, tehnica, fizicul. Stau departe de pericole și de compromisuri.

Managerul meu e o doamnă pe nume Luisa Petrov, care are în Frankfurt agenția Petrov de mai bine de 30 de ani. Ea a descoperit-o pe Angela Gheorghiu și a lucrat cu marii cântăreți români. M-a descoperit la Frankfurt în La Traviata și am început să colaborăm. E o doamnă de mare clasă, care nu a încercat niciodată să vândă un produs, ci să-l pregătească din toate punctele de vedere, cu pași mici, pentru o carieră lungă.

Eu vreau să cânt mulți ani, nu să mă opresc după 5 sau 10 ani, cum fac mulți cântăreți. Tot ceea ce fac eu fac conștient, îmi aleg rolurile, îmi construiesc evoluția. Există piedici, ca în orice domeniu, există prietenii, relații, dar cum am spus eu cred cu tărie în ce pot eu. Lucrez zilnic să fiu tot mai bună. Nu există să ajungi la perfecțiune, dar poți fi aproape de ea, iar eu la asta lucrez. Încerc mereu ca azi să fiu mai bună decât ieri.

De ce se opresc cântăreții de operă după doar câțiva ani? Unde greșesc?

Își suprasolicită vocea sau și-o distrug din cauza unui repertoriu inadecvat ori a unei tehnici incomplete, incorecte. Există diferite tipuri de voce, iar dacă tu abordezi un repertoriu mai dramatic decât abilitățile tale vocale sau îți extinzi vocea acolo unde nu se poate, clachezi. Se întâmplă și să nu-ți concepi corect programul, agenda de angajamente. Asta îți suprasolicită vocea.

 

De exemplu, uneori apare posibilitatea sau nevoia de a ține locul unui coleg bolnav, să-i preiei rolul. Mă gândesc întotdeauna temeinic dacă pot să-i fac loc în programul meu: să zbor, să am regia făcută, să fiu în costum la ora potrivită. Sunt cazuri de urgență când învăț 400 de pagini în 2 zile sau maximum o săptămână. E un plus al meu. Vorbesc fluent toate limbile în care cânt, în afară de rusă, așa că memorizez vizual și auditiv în același timp.

Abilitatea asta m-a ajutat să fiu printre puținii cântăreți tineri care au debutat în peste 27 de roluri complete, toate diferite. Majoritatea cântă ce e mai cunoscut, două sau trei opere anual. Dar mie îmi place cu atât mai mult un rol cu cât e mai complex. Îmi plac regiile moderne, nu sunt fixată pe clasic. Am cântat într-un picior în „Pescuitorii de Perle”, în Tel Aviv, spre exemplu, și mă fascinează să-mi explorez limitele.

Îmi doresc ca peste 20 de ani să pot cânta în continuare ceea ce cânt acum, poate și Wagner la un moment dat. Acum mă simt acasă în muzica franceză. Vocea mea se dezvoltă, devine mai dramatică, mai plină, cu mai mult corp, mai multă materie. Vreau să păstrez lejeritatea coloraturilor, a acutelor și a supra-acutelor pentru care lumea mă apreciază și care-mi sunt foarte ușoare. Vreau să rămân cine sunt eu. Să-mi păstrez prospețimea și sinceritatea gesturilor în interpretarea personajelor. E ceea ce-mi face cea mai mare plăcere, să locuiesc personajele. Uneori îmi place mai mult decât însuși cântatul.

Nu-ți place să stai în același loc. Asta înseamnă și o formă de căutare.

 

Mulți cântăreți lucrează pe un post fix într-o operă: ai un salariu lunar și ești programat în diferite spectacole. Orașele germane au multe teatre pe acest tipar și ești un angajat normal, te duci la serviciu zilnic. Am încercat să fac asta în Germania, într-un orășel, aveam un contract foarte bun, dar nu era pentru mine. Personalitatea mea nu se putea exprima într-un singur loc.

Mulți cântăreți o fac pentru siguranță, fiindcă au familii, copii, și e mai simplu așa. Eu cred însă că am posibilitatea să-mi fac meseria peste tot în lume și cu toate impedimentele, o voi face.

Au fost momente de răscruce în care eu mi-am ales libertatea și mi-am asumat suferința fiindcă n-am vrut să mai fiu parte dintr-un loc care nu-mi aparținea. Am renunțat la trei contracte importante, pentru că nu mă potriveam în acele locuri. Am avut tăria să spun „Pentru mine nu funcționează chestia asta, plec…”. 

 

Simt în mine o mare schimbare în ultima vreme și vreau să schimb și mai mult. Zilnic lucrez cu mine, vreau să fac lucruri noi: să cânt ceva nou, să mă îmbrac în stiluri noi, să încerc tehnici noi.

Am prieteni foarte buni, de suflet, însă nu sunt foarte mulți. Cred că am mai mulți dușmani. (Zâmbește). Înainte reacționam temperamental la invidii sau răutăți, acum primesc totul cu dragoste. Chiar dacă mi se dă câte o palmă din când în când și mă dezamăgesc oamenii, am învățat să accept și să iert. Accept viața așa cum este ea: cu bune și rele. După ani și multe nopți de nesomn și de gândire, mi-am construit singură un echilibru.