Momentul care a schimbat totul în viața mea nu a fost moment, a fost un oraș.

 

Leiden, un mic oraș universitar de lângă Amsterdam.

 

120.000 de locuitori, dintre care 30.000 de studenți.

 

Am petrecut acolo cea mai frumoasă perioadă din studenția mea, de fapt studenția mea reală, palpabilă, care se lasă cu emoții și povești de istorisit.

 

Leiden este locul în care am lăsat-o pe Diana de dinainte și am dat jos niște straturi-straturi până la o Diană mai profundă, mai matură, care știa mai bine ce vrea și la ce speră.

Firește, Diana de atunci era un monument de imaturitate comparativ cu cea de acum, dar la momentul respectiv, Leiden a fost o școală a vieții.

 

Am cunoscut oameni din toate colțurile lumii, am băut prima mea tequila (groaznică!), NU am fumat nimic interzis la noi și legal la ei (da, știu că e șocant, dar a fost alegerea mea), am bătut lung și-n lat toată Olanda și Beneluxul, trenul a devenit mai uzual ca metroul, gările mi-au devenit loc de scris proiecte și de citit cărți, iar campusul din strada Hugo de Groot a devenit noua mea casă.

 

Într-un top imaginar al „caselor” în care am locuit, camera mea din Hugo (cum botezasem noi campusul, prescurtând numele străzii) se află mai sus în ierarhia amintirilor decât locuri în care am stat decenii.

 

E un loc aproape magic, încărcat de vise, de posibilități, de acea senzație de invincibilitate pe care o ai doar la 20 de ani.

 

Nu am mai fost în Leiden de zece ani.

 

Fix zece ani.

 

În schimb am scris despre el, am povestit tuturor despre el, m-am abonat la toate conturile posibile de Instagram despre el și am băut, în tot acest răstimp, ceai din cana cumpărată în prima mea zi în Leiden. Am avut-o în toate birourile prin care am trecut.

 

Dar mai ales m-am plimbat în vise pe străzile lui.

 

Am mâncat la Bagels & Beans, mi-am comandat noodles la Eazie‘s, m-am uitat în vitrinele de pe Haarlemerstraat. Totul în mintea mea. 

 

Puține lucruri au fost atât de prezente în visele mele și implicit în subconștientul meu precum acest oraș.

Am o prietenă care să zicem că are și niște abilități ieșite din comun, adică simte unele energii și lucruri extrasenzoriale.

 

Nu știa povestea mea cu Leidenul, ne-am cunoscut la ceva ani după existența mea olandeză, dar ultima oară când ne-am văzut mi-a zis: „Știi, poate sună ciudat, dar eu când te văd pe tine am impresia că o bucată din inima ta nu e la tine. E ca și cum ți-ai lăsat ceva din tine într-un loc… un loc din Olanda. Are sens?”.

 

Da, are sens.

 

Sună ciudat, dar asta mi-a explicat cumva relația simbiotică cu acest oraș.

 

Mi-am lăsat o parte din inimă acolo, chiar dacă nu, n-am avut vreo idilă sau ceva sentimental în acea perioadă. Inima am lăsat-o orașului, nu unei persoane anume.

 

Am spus mereu că o să mă reîntorc, dar totuși n-am făcut-o niciodată. Nu simțeam că e momentul sau aveam impresia cumva că trebuie să fie un moment special.

 

Anul acesta, la capătul unei veri complicate, într-un moment care poate e cel mai nepotrivit moment, adică sunt între proiecte, schimbări, gânduri și de toate, acum ne-am decis să mergem.

 

Ca întotdeauna, momentul perfect se dovedește a fi cel mai nepotrivit moment. Sau invers.

Într-o seară am luat și biletele, și cazarea, și tot.

 

Mi-a luat o săptămână să mă obișnuiesc cu gândul și încă una să procesez totul. 

 

De atunci, mă comport ca o adolescentă întârziată. De fapt nu, că nici în adolescență nu făceam asemenea lucruri.

 

Mi-am cumpărat parfumul meu de atunci, „Flowerbomb” de la Viktor & Rolf, ca să-l port cu ocazia asta. La acea vreme era proaspăt lansat și nu se găsea decât în Olanda.

 

Mi-am scos din dulap sacoșa mea de pânză cu emblema facultății, ca s-o port prin oraș.

 

Am căutat până și o pereche de pantofi de pe vremea respectivă, ca să-i pun în bagaj, de dragul vremurilor trecute.

 

Evident că nu mă vede nimeni, nu-i pasă nimănui, nu știe nimeni aceste detalii. 

 

Dar îmi pasă mie. Știu eu.

 

Prietenii mei de acolo sunt acum în alte colțuri de lume, ne-am revăzut în alte țări și momente, deci nu e ca și cum mă duc să mă văd cu niște persoane anume. 

 

Nici măcar profesorul meu preferat nu mai predă acolo, a ieșit la pensie.

 

Dar oricum nu pentru ei veneam, eu veneam să văd orașul.

 

Să mănânc bagels la Bagels & Beans.

 

Să mănânc noodles cu ananas în cutiile verzi de la Eazies‘s pe Breestrat. Încă au acest sortiment, am verificat.

 

Să mă uit în vitrinele magazinelor de lângă primărie, unde mereu prindeam câte o nuntă și mă miram cât de simple și nefastuoase sunt cununiile civile la olandezi.

 

Să văd dacă mai există restaurantul meu chinezesc preferat, unde ajunsesem să mă înțeleg din priviri cu familia care-l deținea și să purtăm conversații deși nu vorbeau boabă de engleză.

 

Să mă duc să revăd poemul meu preferat de William Butler Yeats și clădirea pe care se află pictat, fiindcă Leiden este orașul cu poeme pe ziduri.

 

Să îmi încalc regimul și să mănânc o clătită olandeză la Oudt Leyden, clătităria la care colegii mei americani s-au îmbătat cândva cu o clătită lichior de ouă. Încă există și ea, am verificat pe Google.

 

Și să mă urc în tren și să revăd toate muzeele mele preferate din Haga, Delft… de peste tot.

În acest moment, dacă ar veni cineva și mi-ar oferi un bilet cu o călătorie de o lună în jurul lumii, în schimbul acestor zile în Olanda, i-aș mulțumi frumos și aș clătina din cap.

 

Vreau doar Leiden-ul, de restul lumii am eu timp mai târziu…