Despre tot ce-i fin și fain

Eroii discreți ai României: Șerban Cantacuzino, omul care a readus la viață Hanul lui Manuc

By 30 noiembrie, 2018Uncategorized
read time 15 min
 
30 noiembrie, 2018

Eroii discreți ai României: Șerban Cantacuzino, omul care a readus la viață Hanul lui Manuc

Constantin Șerban Cantacuzino și-a petrecut toată viața în discreție și tot din umbră a reînceput să aducă la viață Hanul lui Manuc, unul dintre locurile simbolice ale Bucureștiului. În anul centenarului și cu ocazia aniversării a 300 de ani de Timișoreana, am stat de vorbă despre viața bună de odinioară, dar și despre istoria sinuoasă a locului în care s-a pus la cale Unirea.

by

Prin gesturi, maniere și atitudinea de un firesc princiar, Constantin Șerban Cantacuzino pare un om din alte timpuri și locuri, deși și-a trăit și timpurile, și locurile la fel ca noi toți. Are un nume de familie care trezește în mintea oamenilor asocieri îndepărtate, cu iz de privilegiu, dar îmi mărturisește cu un zâmbet că s-a născut în Valea Jiului, la Vulcan, a copilărit de la un an în Petroșani și s-a mutat în București aproape de adolescență. 

 

Despre Hanul lui Manuc și faptul că face parte din patrimoniul familie a aflat abia după ’90, când tatăl lui a scos la iveală niște documente pe care le păstrase ascunse de comuniști. 

 

”M-am trezit, după Revoluție, că sunt arătat cu degetul și mi se spune despre <<Voi, care ați stat prin Franța și v-ați întors prin țară să revendicați proprietăți>>”, își amintește el. ”Eu unul n-am plecat măcar o zi din România, iar afirmația cu Franța mi-o făcea cineva care lucrase prin toate țările arabe pe vremea lui Ceaușescu”. Apoi conchide, cu tristețe: „Cine spune că boierii au fost reabilitați în România prin câteva emisiuni transmise la unu noaptea în anii 90… se înșală, din păcate”.

 

Când cei de la Timișoreana – berea care împlinește 300 de ani anul acesta – mi-au propus să continuăm seria poveștilor începute cu Transilvania Train printr-o serie despre eroii discreți ai României, cei care au redat viața unor locuri uitate de vreme, imaginația mi s-a aprins pe loc. E un privilegiu să scrii despre acel gen rar de oameni care nu se văd pe nicăieri fiindcă nu au timp și dorință să apară, fiind prea ocupați cu făcutul. Iar Constantin Șerban Cantacuzino este un om care își poartă discreția cu un firesc înnăscut, deși – odată așezați față în față – îți povestește cu pasiune despre tot: de la berea din poveștile bunicului și până la toate aventurile prin care a trecut până să-și recapete proprietatea.

 

Facem interviul într-un birou adâncit în măruntaiele Hanului lui Manuc, un loc cu o istorie la fel de complicată precum păienjenișul de camere și cămeruțe pe care le ascunde, multe abia așteptând să prindă viață după ani buni. Îi admir mobilierul vechi, impecabil restaurat, iar Constantin Șerban Cantacuzino – Dinu, cum îi spun toți cei care-l cunosc și cum mi se prezintă și mie – zâmbește amar. ”Dacă l-ați fi văzut înainte… tot ce vedeți acum din lemn curat era dat cu un ulei ars, o vopsea lucioasă maro, ca să țină, să se șteargă repede. Așa l-am găsit”.

 

Anul trecut s-au împlinit 20 de ani de când istoria lui Constantin Șerban Cantacuzino se leagă de cea a Hanului: 10 ani de luptă în instanță și 10 ani de când l-a recuperat. ”Și încă nu e gata, nici pe departe”, zâmbește el. ”Știți ce este cel mai trist, domnișoară? Că se putea retroceda în 3 ani, nu în 10, fiindcă exista o lege clară. Și nu îmi pare rău după banii pierduți pe judecată, că banii se fac, îmi pare rău de timp. Cine îmi dă mie timpul ăsta înapoi?”.

Spiritul epocilor

Când familia Cantacuzino a luat înapoi hanul, în 2007, oamenii vorbeau despre el la trecut. Exista în continuare, străjuia piața Unirii, printre chioșcuri, tarabe și atmosfera pestriță a zonei, dar nu mai avea viață. Sentimentul de ușurare de după restituirea proprietății a fost rapid contrabalansat de matematica greoaie care a urmat: „Numai din pod am scos 40 de containere a șapte metri cubi fiecare, fiindcă de-a lungul anilor toate gunoaiele care s-au strâns, frigidere vechi, moloz, faianțe, totul a fost depozitat înăuntru. Nimeni n-a făcut curat după el, niciunul dintre directorașii care au trecut pe aici, fiindcă proprietari nu-i pot numi. Unui proprietar îi pasă de ceea ce are, pe când ei nu au vrut decât să exploateze și să distrugă”. Apoi conchide: „M-am oprit cu numărătoarea la 1.200 de containere, cu tot cu molozul rezultat din datul jos a celor trei faianțe puse una peste alta și a straturilor de beton turnate tot așa, unul peste altul”.

 

La un moment dat, în perioada comunistă, peste șindrila acoperișului s-a pus și carton presat, ca să se facă un revelion pe mare grabă. Nu contau mijloacele, fiindcă scopul nu era să se păstreze locul, ci – un cuvânt pe care Constantin Șerban Cantacuzino îl folosește des – să-l „prăduiască”. 

 

Paradoxal, deși a preluat totul într-un asemenea hal, din a doua zi ca proprietar a devenit ținta tuturor celor brusc preocupați de spiritul epocii și de integritatea clădirii. „Cum voiam să fac ceva, mi se atrăgea atenția că e monument istoric. Dar până atunci, când se turna vopsea arsă pe mobilierul de lemn, nu fusese monument istoric?”, zâmbește amar Cantacuzino. 

 

Istoria tristă a unui monument istoric 

Povestea hanului lui Manuc e una complicată și sinuoasă. El a aparținut doar 17 ani celui care i-a dat și numele, Manuc Bei, armean la origine și bei al Moldovei, cel mai bogat om din Balcani la începutul secolului XIX. Construit în 1808, hanul este consemnat în descrierile epocii ca având 107 de odăi, două saloane, zece magazii, 15 pivnițe și 23 de prăvălii.

 

Aici se poartă negocierile și se semnează în 1812 Tratatul de la București, prin care România pierdea Basarabia. S-a întâmplat la masa lungă din Salonul Hanului. Ulterior, în Sala Dacia, elita intelectuală a vremii s-a strâns pentru a planifica intrarea României în Primul Război Mondial și Unirea cu Transilvania și Bucovina.

 

Pe vremea lui Manuc însuși, ospitalitatea hanului era atât de faimoasă încât exista chiar și o clauză în contractele încheiate cu clienții: „Se îndatorează dumnealui a se purta cu toată ceruta complezență, atât către pasageri, cât și ceilalți chiriași anuali ai hanului, dând fiecăruia onoarea ce merită, ca prin acest mijloc să nu se smintească reputația hanului.”

 

După moartea destul de învăluită în mister a lui Manuc, urmașii lui nu-și mai doresc afacerea și o dau în arendă, vânzând apoi hanul. În cele din urmă, el ajunge în posesia lui Lambru Vasilescu, care-i schimbă numele în „Marele Hotel Dacia” și îl transformă într-un simbol al lumii bune din Capitală. Fiica lui Lambru Vasilescu, Aurelia, se mărită cu Alexandru Băicoianu și are o fată, Cleopatra. Bunica maternă a lui Constantin Șerban Cantacuzino și cea prin care hanul a ajuns în familie.

Un alt fel de erou nevăzut al României

Puțini știu că Hanul lui Manuc s-a aflat pe lista neagră a demolărilor din 1966, în vremea lui Nicolae Ceaușescu. Tocmai debutase viziunea megalomanică a Pieței Unirii și, așa cum a picat Spitalul Brâncovenesc, urma să pice Hanul lui Manuc, aflat de cealaltă parte a Dâmboviței. 

 

Marele noroc a venit din inspirația de geniu a unui arhitect de la primărie, pe numele său Miclescu, consemnată printr-o serie de note aflate în arhivele primăriei. Deși doar o mână de oameni îi mai știu numele, curajului și ingeniozității sale se datorează însăși existența Hanului de azi. Pentru toți cei care au impresia că sunt prea mici și neînsemnați pentru a schimba ceva într-un sistem putred, arhitectul Miclescu poate servi drept model: un erou fără glorie, dar demn de tot respectul din lume.

 

”Pe când unii cereau demolarea Hanului, Miclescu a trimis o notă tovarășului, atrâgând atenția asupra faptului că, pe lângă faptul că este monument istoric, în curtea hanului s-au ținut primele întruniri clandestine ale muncitorilor comuniști, la anul 1920”, povestește râzând Constantin Șerban Cantacuzino. ”Nici nu exista așa ceva pe atunci, dar a fost o chichiță care i-a sensibilizat pe comuniști și hanul a rămas în picioare”.

 

Norocul a funcționat însă doar pe jumătate: nu a mai fost demolat, în schimb s-a început un proces accelerat de renovare, în vederea vizitei președintelui american Carter. Pe lângă faptul că restaurarea s-a făcut pe fugă, în final norocul s-a terminat de tot. Cel mai vechi recepționer de la han i-a povestit lui Constantin Șerban Cantacuzino momentul fatidic în care, vizitând după ploaie hanul proaspăt-renovat, tovarășul s-a murdărit pe pantof călcând pe iarba din curte. „În 24 de ore, armata a venit, a scos la hârleț tot pământul și a turnat câteva cisterne de beton”, povestește Constantin Șerban Cantacuzino. O parte din acel beton a scăpat prin canalizări și, de atunci, la fiecare ploaie mai zdravănă, din 1970 și până în 2007, hanul s-a inundat. 

 

În biroul lui cu mobilier vechi, unde în afară de vocile noastre se aude doar zgomotul ritmic de pendulă, Constantin Șerban Cantacuzino îmi vorbește, fără patimi, despre tot ce a trăit în acești ani și mai ales despre concluziile triste pe care le poate trage acum, retrospectiv. „Pot înțelege strategia rușilor de a ne reteza identitatea națională demolând și distrugând monumente, doar că nu au făcut-o ei singuri, ci prin obedienții care erau de-ai noștri, români. Problema noastră ca popor e că am executat totul cu mai mult zel decât alte țări din regiune, am fost mult mai aprigi ca slugărnicie față de putere. Dacă ni s-a dat o direcție, am făcut cu vârf și-ndesat”.

 

Acum și atunci: bilanțul dezamăgirilor

Viața lui Constantin Șerban Cantacuzino se împarte într-un „înainte” și „după”. Înainte de căderea comunismului și după. Înainte de retrocedarea hanului și după. De fapt, primul lucru care te frapează la el este felul senin în care îți spune lucruri pe alocuri șocante, fără să rostească vreo clipă un „off the record” sau măcar să-mi șoptească subtil că ar vrea să treacă sub tăcere detaliile. 

 

De la creditele (prea) mari luate la bancă și până la regretele de a nu fi făcut anumite lucruri la timp. Plus o mulțime de întâmplări cu politicieni, pe care le relatează cu haz de necaz, fără patimi. Acesta e poate lucrul care mă impresionează cel mai tare la el: lipsa patimilor. În locul lor este însă multă amărăciune. 

 

Pe vremea comuniștilor, părinții nu povesteau prea multe despre viața de dinainte. A fost primul „înainte” pe care l-a cunoscut Constantin Șerban Cantacuzino și pe care îl înțelege acum ca o formă de protecție. Auzea însă prin casă lucruri pe care le-a pus cap la cap la mult timp după aceea. Cum ar fi faptul că, după ce bunica și cele trei fete, printre care și mama lui, au fost scoase din casa lor din strada Marin Serghiescu, au stat în Sala Dacia de la Hanul lui Manuc timp de câteva luni. Ulterior, după ce statul le-a băgat chiriași în casa de pe Marin Serghiescu, le-a dat înapoi o cameră la subsolul aceleiași clădiri în care locuiseră o viață. 

 

O strategie de umilință bine pusă la punct, fiindcă în România răul a avut mereu o strategie pe termen lung, iar Binele mai puțin. Umilințele și prăduiala s-au făcut într-o organizare impecabilă, pe când strategia binelui a lipsit cu desăvârșire: ”Să nu faci nimic, având cu ce să faci, având țara asta… asta e cea mai mare durere”.

 

Oamenii însă uită. Constantin Șerban Cantacuzino e un erou discret nu doar fiindcă preferă să stea în umbră, ci și fiindcă lumea nu-l știe. Uităm lucruri, simboluri, clădiri, fapte istorice, iar în industria în care se află hanul, cea a ospitalității și a cinstirii clientului, oamenii par să fi uitat esența meseriei. Tocmai de asta, îmi mărturisește că îi e foarte greu să găsească oameni pe care să se poată baza.

 

”Nu e normal, dar e explicabil”, îmi spune el. „Vreme de 50 de ani în industria asta s-a învățat doar să se fure. Dacă ospătarii puteau să adauge la nota de plată și data din ziua mesei, ar fi făcut-o, iar asta continuă. De fapt, ospătarul ar trebui să vândă marfa, fiindcă oamenii nu știu ce e în meniu,  dar tu – chelnerul – trebuie să știi. Nu să-i spui omului că te duci să întrebi. Eu știu poveștile despre vremurile de demult și cum se făceau lucrurile, dar nu prea mai ai oameni cu care să le faci”.

Hanul lui Manuc și hanul bunicului Ion

În familia lui Constantin Șerban Cantacuzino, hanul este o moștenire de pe latură maternă, prin alianță. Tot de acolo vine și povestea primului hangiu din familie, bunicul matern – Ion, zis Nea Nicu – care avea Hanul Călugărului de la Ploiești, unde clienții fideli erau petroliști, avocați, magistrați și medici. Într-o variantă avant-la-lettre a ceea ce numim azi în gastronomie „sezonalitate”, bunicul Ion pleca primăvara și toamna prin țară și se oprea la podgorii, la crescători de animale și la producători de brânză, antamând vinuri și produse spre livrare.

 

Deși nu se poate considera moștenitor al spiritului de hangiu al bunicului matern, Constantin Șerban Cantacuzino admiră intuiția cu care acesta și-a construit afacerea: întors din război, a început să facă și să vândă pâine fiindcă ea nu se găsea pe nicăieri. Venea seara cu șorțul plin de bani, iar după doi ani, strângând suficient capital, a vrut să-și deschidă propriul local în Ploiești. „S-a dus cu banii, dar i-a pus la bancă și s-a angajat la celebrul Hotel Berbecul. Un an de zile a stat și a lucrat acolo, pe brânci, ca să înțeleagă cum se fac lucrurile. A fost înțelept. După ce și-a făcut hanul lui, nimeni nu îl mai putea fura, fiindcă începuse de jos și știa toate etapele meseriei”. 

 

O parte din extinderea afacerii lui în perioada interbelică o datorează unei mărci de bere care există în continuare și se află în aceeași familie cu Timișoreana, care face anul acesta 300 de ani. Berea Azuga. După o masă copioasă la han, un consilier juridic de la fabrica de bere Azuga a cerut să vorbească cu proprietarul. „Pentru că mâncarea e bună și vindeți multă bere, ne-am gândit să vă împrumutăm cu bani să vă extindeți”, povestește Constantin Șerban Cantacuzino. „I-au oferit 300.000 de lei, ceea ce era enorm pentru perioada interbelică, doar ca să vândă bere în continuare și să prospere. Atunci bunicul a deschis din Ploiești până la Câmpina câte un han în fiecare localitate mai mare. Din păcate nu a mai rămas nimic din ele”.

 

Constantin Șerban Cantacuzino rămâne o prezență discretă, fără a se teme să vorbească pe șleau despre orice, cu siguranța omului care știe că nu are nimic de pierdut spunând adevărul. 

 

Preferă să-și conducă hanul ca o afacere de familie și să pună capul liniștit pe pernă noaptea. Și, că veni vorba, îmi mărturisește ceva ce nu-i dă pace: faptul că noi, ca popor, am fost mereu prea zeloși în a ne supune altora, uitând cu desăvârșire interesele noastre naționale. ”Acel proverb cu capul plecat sabia nu-l taie e o tâmpenie”, conchide el. ”Pot demonstra oricând, pe un manechin, că plecat îl tai mult mai ușor”. 

 

De fapt, dincolo de gluma cu iz amar, nu e vorba nici de anatomie, nici de legile fizicii și nici de geografia potrivnică în care s-a aflat România. Ceea ce trebuie să se schimbe este mentalitatea, adică suma convingerilor și a modurilor în care văd viața cei mai mulți dintre noi. Iar asta se face om cu om, poveste cu poveste. Tocmai de asta, istoriile eroilor discreți pe care Timișoreana vrea să-i scoată în față la aniversarea a 300 de ani de existență a brandului, cu tot cu pildele și pe alocuri tristețile lor, sunt deosebit de relevante. 

 

Pentru a reinstaura acel dram de cultură de care îmi povestea Constantin Șerban Cantacuzino e nevoie de o masă critică de exemple și de câteva modele puternice. De cât mai multe modele cu putință, de oameni care nu mai au dreptul să stea în umbră, ci trebuie să iasă și să vorbească despre tot ce a fost și tot ce se poate încă schimba la această țară. În cazul lui Constantin Șerban Cantacuzino, povestea este aparent despre un han aflat în mijlocul Bucureștiului, dar de fapt e despre continuitatea unor repere, puține câte ne-au mai rămas, care ne amintesc o istorie pe care nu ar trebui s-o mai uităm niciodată.

Foto: Dawn.com

2 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.