Despre tot ce-i fin și fain

”Eroina muncii”: povestea corporatistă a vieții mele

By 19 februarie, 2020Learning, Myself
read time 10 min
 
19 februarie, 2020

”Eroina muncii”: povestea corporatistă a vieții mele

Am participat la un seminar Thrive Global, ținut de Joey Hubbard, coach-ul care a lucrat cu personalități precum Tiger Woods, Diego Maradona și miliardarii din Fortune 500. Dintre toate lucrurile utile adunate din prezentarea lui Joey, o poveste punctuală m-a făcut să-mi redefinesc relația cu cariera mea. Și ar putea fi de ajutor și pentru tine.

by

Săptămâna asta am participat la un workshop organizat de Thrive Global Romania, platforma de wellbeing a Ariannei Huffington, despre care voi povesti mai pe larg într-un articol dedicat.

 

După ce le-am acordat celor de la Thrive interviul de AICI, am primit invitația la un seminar special despre Burnout și despre cum balansăm viața personală și cea profesională. Echilibristica supremă a vremurilor!

 

Trainerul a fost Joey Hubbard, un american savuros și cu decenii de experiență la activ, care a lucrat inclusiv cu Diego Maradona și Tiger Woods pe partea de coaching de viață și carieră.

 

Dincolo de lucrurile utile și reale pe care le-am învățat și pe care le voi da mai departe în articolul la care lucrez, una dintre poveștile relatate de Joey m-a izbit cum nu mă așteptam.

 

A fost ca atunci când stai pe un peron, concentrat în gândurile tale, și un tren de mare viteză trece la un milimetru de tine. Îți taie răsuflarea, îți face inima să bată mai tare. Cum de n-ai văzut? Cum de n-ai observat?

 

Așa m-am simțit eu ascultând povestea lui Joey. 

 

Dar, mai întâi, să vă spun contextul.

 

Vorbeam despre tiparele păguboase pe care singuri ni le trasăm și despre cum mulți oameni se simt nedemni de pozițiile pe care le ocupă, „impostori” în propriile lor vieți sau „niciodată îndeajuns de buni”. Pentru jobul lor, pentru partenerul lor, pentru oportunitățile și pentru însăși viața pe care și-o doresc.

 

Încă din copilărie, suntem învățați că valoarea noastră vine din exterior. Am luat note bune? Suntem felicitați, lăudați și ne simțim minunat. Am luat o notă proastă? Suntem certați și muștruluiți. Când facem bine suntem eroi, când dăm un rateu suntem ultimii oameni. 

 

Adunând nenumărate astfel de momente, creierul nostru deduce, în timp, o cauzalitate dezastruoasă: „Dacă azi am avut o zi proastă și am dat un rateu, valoarea mea astăzi, ca om, este mai mică decât cea de ieri, când am făcut bine”. 

 

Este raționamentul aflat la baza tuturor relațiilor toxice, a impulsurilor workaholice și a dorinței insațiabile de a fi iubiți și acceptați de toată lumea, tot timpul. 

 

Dacă valoarea noastră vine din felul în care suntem percepuți în fiecare moment, ca să ne păstrăm valoarea, să fim oameni demni de iubire și de acceptare din partea societății, trebuie să fim tot timpul la înălțime. Nu putem lăsa garda jos nicio clipă. 

 

În acest context ne-a spus Joey povestea care m-a izbit ca un tren.

 

Joey ne-a povestit despre o fostă clientă a lui, să-i zicem Jennifer, care lucra într-o mare companie și, din cauza jobului solicitant, obișnuia să rateze recitalurile de balet ale fetiței ei.

 

La ultimul recital din an, copilul i-a pus în vedere: „Mamă, ai ratat toate recitalurile de anul ăsta. Te rog, promite-mi că vei veni la acesta, e cel mai important”. 

 

Jennifer a promis și și-a informat superiorii ierarhici că în ziua X nimic n-o poate clinti din planurile ei de a ajunge la recitalul fetiței. Totul era în linie dreaptă până când, exact în ziua cu pricina – așa cum adesea se întâmplă – a avut loc o situație de criză. 

 

Echipa din care făcea parte Jennifer ar fi trebuit să gestioneze acea criză, iar șeful cel mare a organizat o ședință de urgență. 

 

Când omul a întrebat cine vrea să se ocupe de situație, prima care a ridicat mâna a fost nimeni alta decât Jennifer.

 

Șeful a fost uimit „Dar tu nu aveai azi recitalul fetiței?”. La care Jennifer s-a trezit răspunzând, pe pilot automat: „Da, dar simt că e vital să fiu aici în acest moment critic”. 

 

Nu era vorba că Jennifer ar fi fost o mamă rea sau o femeie cu prioritățile de-a-ndoaselea. Nicidecum. Doar că Jennifer, ne-a explicat Joey, era prototipul eroinei. „THE HERO”

 

Nu eroină în sensul nobil al sacrificiului pentru o cauză meritorie, ci al omului care își extrage și își ranforsează valoarea și încrederea în sine din statutul de erou care salvează momentul.

 

Jennifer nu avea suficientă încredere în sine pentru a realiza că poate fi valoroasă pentru companie fiind ea însăși și trasând anumite limite sănătoase între carieră și viața personală. Așa că alegea să ofere mai mult, tot mai mult, pentru a arăta că este valoroasă. Că este indispensabilă. Eroina companiei.

 

Puține lucruri mă mai pot uimi la genul acesta de ateliere, din simplul motiv că am fost la foarte multe, am citit mult și deja acest gen de gândire îmi este familiară. Pot să mă îndrăgostesc de câte o idee, dar rar mă izbesc revelații.

 

Totuși, până azi nu am realizat că eu am fost, în toată viața mea, prototipul eroului care vine și salvează totul.

 

De când mă știu, în toate locurile în care am lucrat și în toate conjuncturile profesionale în care m-am găsit, de la facultăți la școli de vară, masterate sau orice fel de cursuri, eu am căutat voit și inconștient rolul eroinei.

 

Când eram studentă româncă într-un masterat în America, alegeam mereu cele mai grele proiecte și cele mai controversate subiecte, pentru că știam că trebuie să dovedesc mai mult decât colegii mei „nativi”. Nimeni nu mă trata diferit, dar eu aveam această convingere, că pornesc cu un handicap.

 

Așa că am locuit în bibliotecă pe când colegii mei se distrau relaxați, am participat la procese simulate în engleză fără să fi studiat în prealabil Drept american (compensând prin tomuri întregi citite noaptea) și m-am oferit pentru prezentări care nu mă interesau în mod deosebit, dar care erau cele mai grele și mai solicitante.

 

Apogeul a fost când o televiziune a venit la facultate să ne ia un interviu legat de o chestiune economică, ceva cu nivelul de trai al cetățeanului american, iar colegii mei, îngroziți să vorbească pe cameră, m-au propus pe mine să vorbesc despre problematica vieții în America. Atunci am luat-o ca pe o victorie și ca semnul că nu mai sunt „the Eastern-European Girl”. Acum realizez că nu mai eram demult „The Eastern-European Girl”, în ochii lor eram „The Hero”.

 

Ceea ce nu era un titlu de glorie, era un titlu de muncă.

 

La începutul carierei de jurnalist, când se făceau ședințele de redacție și redactorul-șef de atunci întreba cine poate face un articol urgent de azi până mâine, eu eram prima care ridica mâna. Chit că mai aveam încă 10 articole pe cap.

 

Când aveam pagini goale de umplut în revistă și trebuia cineva să le umple, eu ridicam mâna prima. Ba chiar uneori mă și certam cu superiorii când îmi spuneau că am destule de muncă pentru numărul respectiv și că nu o să apuc să le fac pe toate. Cum să nu apuc să le fac, doar sunt Workaholic Wonder Woman!

 

Când vreo altă revistă din trust avea nevoie de un articol, de un cross-promotion, de umplut o rubrică sau de împrumutat un personaj de la noi, eu mă ofeream să-i ajut.

 

Când revista a rămas fără o bucată de cover-story înainte de predare, într-o singură după-amiază am găsit subiect, m-am dus la Brașov să-l intervievez și am scris și articolul în noaptea respectivă.

 

Dacă trebuia să meargă cineva de la noi să vorbească „live” la vreo emisiune, să comenteze niște indici bursieri, să-și dea cu părerea despre cursul valutar de anul viitor sau să comenteze o situație economică, eu alegeam să mă duc. Nimeni nu voia, așa că salvam eu situația, chit că nu dormeam cu o zi înainte, de emoția live-ului. Dar eram ”the hero”.

 

Am ratat nunta unei foste colege de liceu pentru că în acel weekend aveam de lucrat la un număr special al revistei, pe care îl coordonam eu. Pentru că am coordonat de toate și am scris de toate, de la ghiduri despre pilonii de pensie până la reviste speciale pentru copii, eu nevând copii. Pentru că, evident, eu m-am oferit să le fac.

 

Am dat interviuri despre TOP 500 Miliardari de ziua mea, în loc să stau să mănânc prăjiturele și să răspund la urări de bine, deși TOP 500 nu era proiectul meu, iar eu mă ocupasem doar de partea internațională. Pentru care, că veni vorba, tradusesem din engleză în română 50 de pagini într-un weekend.

 

Țin minte și acum o dimineață în redacția din Pipera, când mă așteptau trei articole lungi de scris, iar șefa mea de atunci avea nevoie să trimită articolul scris de unul dintre colegii mei către Forbes SUA, în engleză. A întrebat cine are timp să-l traducă din română în engleză. M-am oferit eu.

 

L-am tradus în 30 de minute, lucrând la foc automat, cu gândul la cele trei articole pentru care timpul trecea în defavoarea mea. Cred că a fost unul dintre primele momente în care m-am întrebat și eu, în sinea mea, „Măi Diana, chiar ți-a trebuit ție să mai traduci și articolul ăsta?”.

 

M-am oferit mereu pentru cele mai grele proiecte, pentru cele mai solicitante prezentări, pentru cele mai consumatoare de timp. Ah, și o perioadă m-am oferit să fac și rubrica de traduceri a revistei (partea preluată de la ediția internațională), adică să mai umplu revista cu încă vreo 20 de pagini în plus, pe care le făceam în weekend.

 

Când revista s-a scindat de trustul din care făceam parte, se întâmpla fix înainte de concediul meu, pentru care plănuisem să plec la Barcelona, la concertul Leonard Cohen. Am renunțat la bilete și la plecare, fiindcă, nu-i așa, revista avea nevoie de mine. Exact ca Jennifer, „consideram că e important să fiu aici în acest moment critic”.

 

De fapt, a fost o prostie.

 

Da, am curaj să spun că a fost o prostie.

 

Puteam să muncesc, să-mi fac treaba impecabil, să scriu niște articole bune și să fiu un profesionist de nota zece și fără să-mi sacrific sănătatea pentru asta. Sau viața personală. Sau prieteniile. Sau timpul meu cu mine. Puteam să trag o linie sănătoasă între muncă și viață, doar că eram prea ocupată să fiu eroină, fără să-mi dau seama măcar.

 

O înțeleg pe Jennifer, e foarte plăcut să fii erou. Sau eroină. E un fel de adrenalină a momentului, când tu ești cel care culege laurii. Și da, unele dintre lucrurile ieșite din comun pe care le-am făcut în anumite momente, precum acel cover-story salvat în ultimul moment, toate astea m-au ajutat în carieră, mi-au confirmat abilitățile de jurnalist atunci când eram la început de drum. Doar că nu poți să fii erou mereu. Și nici nu ar trebui să încerci să fii.

 

 

Eu, ca toți „eroii”, nu am știut când să mă opresc. Chiar și când am depășit faza de învățăcel și am ajuns editor, apoi redactor-șef, am considerat că fiecare zi este încă un prilej să salvez totul. Pe toată lumea. Cred că am fost singurul redactor-șef care în fiecare zi se gândea ce să-și mai dea singur de muncă și cum să mai inventeze încă o rubrică sau un articol interesant, pe care să le semneze tot el în revistă.

 

Pentru că, exact ca-n tiparul lui Joey, suntem programați cu toții, de școală și societate, să considerăm că valoarea noastră este dată strict de ceea ce facem azi. Acum, aici. Nu ne putem odihni, nu ne putem lăsa pe tânjală. Nu putem apăsa butonul de „Pause”. Trebuie să confirmăm zilnic, iar dacă ieri ai fost „eroul” cu cover-story, azi ștacheta e și mai sus. Și mâine și mai sus și tot așa.

 

La un an după ce am devenit freelancer, am scris un articol, viralizat la momentul lui, și numit „Nimeni nu-ți face statuie pentru cât ai muncit”. Este în continuare valabil sută la sută și vi-l recomand. Doar că la momentul respectiv știam doar că sunt workaholică, încă nu realizasem dimensiunea eroică a muncii mele. Nici  faptul că, uneori, workaholicii sunt doar niște eroi undercover, care vor să fie iubiți de toată lumea, tot timpul.

 

Poți să fii un profesionist desăvărșit, fără a fi „eroul” care-și sacrifică viața și prioritățile personale de dragul organizației din care face parte.

 

Uneori e tentant și da, adrenalina momentului este seducătoare, doar că actele eroice sunt, prin însăși definiția lor, punctuale și rarisime. Iar acea adrenalină nu trebuie căutată zilnic.

 

În schimb, poate ar trebui căutat ceva de care oamenii secolului nostru s-au dezvățat. Ceva mai puțin ispititor decât adrenalina eroismului, dar care pe termen lung este singura cale de a fi fericit și împlinit. Echilibrul. Moderația. Dozajul fin al priorităților. O viață personală, separată și independentă de cea profesională. Sau, în anumite cazuri extreme, o viață, pur și simplu.

Foto: Shutterstock, Unsplash

5 Comments

  • Serban spune:

    Multumesc. Aveam nevoie de articolul asta. Te pun la fallow.

  • Irina spune:

    Draga Diana,
    iti urmaresc de ceva timp postarile de cand am citit prima data articolul „Nimeni nu-ti face statuie pentru cat ai muncit”, la momentul acela eu fiind o victima a muncii in exces si castigatoarea unui „bonus” pe masura: sindromul burnout. In vartejul in care ma aflam mi-a fost tare greu sa-mi dau seama ce se intampla cu mine, desi am studii si experienta medicala, dar lucram ca si corporatista de vreo 12 ani. Medicii nu m-au putut lamuri si ajuta asa cum as fi avut nevoie si a trebuit sa lupt singura sa aflu ce este cu mine. Dupa aproape 3 ani, lucrurile s-au clarificat in mare parte. Fizic si psihic inca sunt in recuperare pt. ca eu a trebuit sa ma recuperez din mers; din motive financiare nu mi-am putut permite o pauza de la munca de cel putin 3 ani.
    Ceea ce vreau sa-ti spun este ca e foarte important sa ne constientizam comportamentele autodistructive, dar cel mai important e sa ne cunoastem pe noi si sa intelegem cum am reusit sa adoptam aceste comportamente; ideea e ca majoritatea acestor comportamente au fost adoptate la un moment dat in viata noastra ca si comportamente de aparare. Doar ca acestea nu functioneaza pe termen lung in sens pozitiv si in niciun caz in viata de adult. A fi workaholic este, asa cum spune traducerea, o dependenta. Desi la prima vedere pare a fi un lucru pozitiv si incurajat de societate in a-ti placea munca, in esenta este tot o dependenta. Si ca orice dependenta are repercusiuni nu tocmai placute in viata oamenilor. Plus ca e foarte greu sa renunti la aceasta dependenta. Din pacate „Doza face otrava” si atata timp cat nu suntem atenti la a stabili limite sanatoase intre profesional si personal, avem doar de suferit. Burnout-ul nu se instaleaza numai din cauza muncii in exces cat mai ales din cauza depunerii eforturilor supraomenesti(de multe ori) pentru a obtine niste rezultate nu foarte spectaculoase. De multe ori, la baza acestor tipuri de comportamente de aparare stau tulburari de personalitate (de care sufera majoritatea oamenilor intr-o masura mai mare sau mai mica) de care nu suntem constienti, informati sau pe care le negam. Astfel de tulburari sunt: obsesiv-compulsiv, anxios, evitant, codependent. Acestea sunt tulburarile de personalitate cele mai usoare(Clasa C) care se pot corecta cu ajutorul unui psihoterapeut; totul e sa le acceptam. 🙂 Ca si narcisicul sufera de tulburare de personalitate(una mai serioasa – Clasa B), dar acesta nu va ajunge niciodata la burnout.
    In concluzie, trebuie sa intelegm cat mai bine care este cauza care ne-a determinat sa ne modelam personalitatea in felul acesta si sa luam masuri astfel incat sa ne imbunatatim modul de functionare si calitatea vietii. Sa reusim sa ne bucuram de viata, nu doar de sacrificii.
    Iti doresc multa putere sa faci fata acestei calatorii de autocunoastere si sa ajungi cu bine, fericita si sanatoasa la destinatie!

    P.S. Iti recomand, daca imi permiti, doua carti care sunt de ajutor(sau poate le-ai si citit):
    Susan Forward – Emotional Blackmail, si
    Ross Rosenberg – The human magnet syndrome

    • Diana Cosmin spune:

      Îți mulțumesc pentru sinceritate și încredere. M-a atins foarte tare ideea ta cu „Doza face otrava”, așa este. E o linie fină de demarcație între a iubi ceea ce faci și de a te lăsa ucis, la propriu, de acea pasiune. Din păcate noi, oamenii vremurilor actuale, nu prea mai știm să impunem limite și suntem străini de ideea de moderație. Trei ani de la viață nu-și poate lua nimeni „pauză”, deși ar fi ideal. Și eu mi-aș fi dorit, dar viața nu stă pe loc. Important este că suntem bine, că am conștientizat problema și că vom fi și mai bine 🙂 Te îmbrățișez!

  • Razvan spune:

    Foarte bun articolul. Salutari din partea unui erou.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.