Am o imaginație bogată, pot să îmi imaginez orice și să transform acel lucru într-o povestioară, dar să spun că eu, Diana, m-am întâlnit azi pe stradă cu o persoană care mi-a zis cutare lucru, că am primit niște trandafiri subit în timp ce așteptam la rând la poștă sau că mi s-a întâmplat ceva care NU mi s-a întâmplat… asta m-ar face să-mi fie rușine mie de mine.

 

Ca și cum m-aș transforma eu pe mine într-o operă de ficțiune.

 

Aș putea s-o scriu astfel încât să nu se prindă nimeni, cu detalii plauzibile și femecătoare, dar… nu pot, ceea ce reprezintă un handicap într-o lume în care se inventează povești lacrimogene și se face storytelling – cu mintea umană sau cu AI – într-un mod care duce în derizoriu însăși ideea de poveste.

 

Sunt momente în care citesc câte ceva care e în mod flagrant inventat, nici măcar cu mare grijă la detalii – sunt zeci, sute de exemple zilnic, nici nu e greu – și îmi vine în minte o expresie pe care o ador, din limba spaniolă: „Me da vergüenza ajena”, echivalentul lui „mi-e mie jenă de jena respectivului”, doar că varianta spaniolă mă răcorește mai bine. E mai ironică.

 

Și cred că mi-am dat seama adineauri de ce asemenea texte îmi dau un sentiment de mi se strânge pielea: fiindcă pervertesc, cumva, stratul autentic al vieții.

 

În viață se întâmplă atât de multe lucruri mici și magice sau amuzante sau absurde sau… orice vreți voi.

 

E suficient să le culegi, să le aduni, să fii pe fază.

 

Nu trebuie să le „pui cu mâna”.

 

Acest pus cu mâna forțat e cam ca atunci când ai vrea să păcălești un răsărit de soare, să-l faci din filtre de Instagram, în loc să-l aștepți să vină el singur. Că vine oricum, în fiecare dimineață.

 

Și tocmai din cauza unor povești fantasmagorice, atunci când vine o poveste reală, autentică, nu o mai credem.

 

Zicem „Du-te mă, de-aici, că nu există, ai inventat-o tu!”

 

Eu una nu am inventat niciodată o poveste pentru un articol. Niciodată.

 

Dacă aveam una potrivită – și viața, cum spuneam, e o sursă inepuizabilă de povești și istorii – atunci da, îmi venea în minte (mereu glumesc că mintea mea e ca un motor Google, cum aud o temă îmi vine în cap ceva trăit fix pe acea temă), altminteri alegeam pur și simplu să scriu din alt unghi, fără un exemplu de pornire.

 

E atât de simplu.

 

Când citesc unele postări inventate și cosmetizate (de tipul „Și atunci un domn m-a oprit pe stradă și mi-a zis să nu mai pun la suflet ce spun alții, fiindcă eu sunt un giuvaier care face lumea mai bună în fiecare zi”), mă gândesc la o rudă îndepărtată care inventează vise.

 

Serios, nu glumesc, chiar inventează vise.

 

E vorba de o doamnă elegantă, onorabilă, de 60 de ani, intelectuală, care atunci când se ceartă cu sora ei pe câte o temă, o sună a doua zi și îi spune: „Știi, am visat-o pe mama azi noapte și îmi spunea să te iert, fiindcă tu ai inimă bună și nu faci cu răutate ce faci, dar că eu am dreptate!”

 

Dacă se ciondănește cu soțul, a doua zi îi spune: „Mi-a apărut mama ta în vis azi-noapte, soacră-mea, Dumnezeu s-o ierte, și mi-a zis: Rodico, știi că el e băiat bun, spune-i că i-am transmis să te asculte, că tu ai dreptate, tu îi vrei binele!”.

 

Nu o cheamă Rodica, dar este o sursă de amuzament în familie, fiindcă femeia inventează mereu visul care să se adapteze situației din momentul respectiv și pentru a-i susține ei firul narativ, fără a considera vreo secundă că altcineva l-ar considera neverosimil.

 

Ei, cam așa sunt unele postări pe care le citim noi pe internet zilele astea.

 

Și încă un motiv pentru care nu aș putea niciodată inventa. Sau două motive.

 

Țin minte și acum un episod trăit de o colegă de breaslă, când eram amândouă la începutul carierei, la o revistă de business-lifestyle, Forbes România, în 2010.

 

Ea scria pe bănci și retail și la un moment dat, făcând un material despre rebrandingul unei bănci, și-a început articolul cam așa: „Intram în sucursala băncii Y pentru interviu când o doamnă, derutată, ieșea. M-a întrebat: dar aici nu era, până de curând, banca X? Sunt eu în locul greșit? Și atunci i-am explicat eu, dar femeia era confuză fiindcă da, uneori rebranding-ul poate fi confuz pentru public bla bla”

 

Țin minte aievea acel articol, fiindcă a fost studiu de caz în redacție, la acel moment, pentru noi toți.

 

Motivul: cei de la bancă și-au pus mintea cu colega mea și au căutat pe camere momentul în care a venit ea în sucursală.

 

Și, ce să vezi, când intra ea în sucursală, nu ieșea nicio doamnă și nu exista nicio interacțiune, adică acea confuzie la care ea făcea aluzie era falsă.

 

Era o povestioară simpatică de început articolul, fiindcă ea avea nevoie să vorbească despre provocările unui rebranding, iar acea poveste îi ridica mingea la fileu perfect. Doar că nu era reală.

 

Pe de altă parte, țin minte și un exemplu de așa da, un coleg căruia i-a venit ideea unui articol fiindcă a auzit pe cineva la Mobexpert cum cerea o bibliotecă care să se asorteze cu cărțile din colecția Adevărul.

 

Erau acei ani în care oamenii își rezervau la chioșcurile de ziare (care încă existau) cărțile din colecția Adevărul.

 

Prin urmare, omul făcut un intreg articol despre asta, și unul chiar palpitant, fiindcă și-a dat seama că acela e un fenomen real: oamenii erau, deodată, frenetici după o colecție de cărți și asta le schimba inclusiv alegerile de design.

 

Două abordări diferite. Pam pam.

 

Ambele mi-au rămas în minte pentru totdeauna, chiar dacă au fost trăite de alte persoane, fiindcă mi-au confirmat pentru totdeauna instinctul meu: n-ai trăit, nu scrii.

 

Scrii la modul general, dar nu scrii ziua ce-ai visat tu noaptea.

 

Și asta era în print, dar când inventezi orice-ți convine ție pentru „povestea zilei” în online, 365 de zile pe an, e chiar mai trist pe termen lung și se demonetizează și mai rapid.

 

Fiindcă sunt atentă la… viață în general, aud tot felul de mărunțișuri reale și savuroase, pe multe le-am adunat și le-am dat mai departe, de-a lungul vremii.

De exemplu:

 

*O doamnă care vorbea la telefon și am auzit-o rostind: „Știți, eu sunt un fel de Scarlett O’Hara a României”

 

*Un domn care le povestea prietenilor despre o întâlnire erotică cu o doamnă și folosea expresia „Și avea o piele fină, ca de focă”. N-am uitat niciodată.

 

*Un cățel Bichon pe care stăpânul îl striga Bolojan.

 

*O doamnă care m-a oprit pe stradă să-mi zică de Charlie, cățelul meu că „nu știu cum să vă spun, dar tare vi se potrivește acest cățel”

 

* Un moment în care am invitat la un eveniment două doamne pe care le cunoșteam foarte puțin și s-au dovedit a fi prima și a doua nevastă a aceluiași bărbat. Și stăteau și la aceeași masă.

 

* Un domn care stătea lângă mine la cafenea și îi explica unui organizator de evenimente că el a cerut două microfoane și două mixere și i-au adus două mixere Moulinex, de faci cu ele maioneza.

 

* Un proaspăt mire care povestea cum, la nunta lui, ar fi vrut să se deschidă ușa bisericii, ca-n filme, și să intre cineva care să-l împiedice să se însoare. Oricine.

 

* O doamnă care se lăuda cum parchează ea oriunde vrea și că „Nu e vina mea că au pus ăștia trecerea de pietoni fix sub mașina mea”

 

Am zeci, sute astfel de povești. Am văzut la prima mână, pot scrie o carte. Nu e nevoie să inventăm.

 

Sunt atâtea povești adevărate în viața asta pe care le putem folosi, dacă suntem atenți, încât mi se pare trist să le mințim și să o facem și ca atunci când cârpești un pantalon rupt cu ață roșie, băgată cu acul cel mai gros.

 

Nu e mare lucru să inventezi, asta poate oricine, mai mare lucru să TRĂIEȘTI și SĂ OBSERVI viața.

 

Să o culegi, să o colecționezi, să o aduni cu grijă, moment cu moment.

 

Asta e mult mai greu, dar merită efortul.