Ultima carte pe care am cumpărat-o dintr-un aeroport are un titlu atipic și savuros: „The World Is On Fire But We’re Still Buying Shoes” („Lumea e în flăcări, dar noi tot cumpărăm pantofi”), o analiză lucidă despre lumea modei și consumerism scrisă de un editor de modă cu experiență, Alec Leach.

 

O idee a făcut clic cu mine instantaneu și o bună parte a călătoriei cu avionul mi-am petrecut-o revizitându-mi, în minte, dulapul de acasă: bluze, pantofi, pantaloni, blugi, pijamale damă, poșete, cercei, absolut tot.

Autorul explică resorturile prin care moda de azi încearcă să impună temporarul ca stil de viață: vrem o ediție limitată a unui anumit brand azi, o alta mâine, vrem un obiect pe care-l are toată lumea, apoi altul, dar toate aceste lucruri sunt mai degrabă pasagere prin viețile și dulapurile noastre.

Nu ne atașăm de ele, ci stăm cu gândul doar la următoarea achiziție, ceea ce elimină posesiunea  reală din însuși actul de posesie: deținem obiectul, dar nu-l facem al nostru, nu-l posedăm cu adevărat, nu-l facem parte din viața noastră.

Alec dă exemplul unui tricou cumpărat în urmă cu 20 de ani, având pe piept imaginea uneia dintre formațiile lui preferate, un tricou pe care l-a iubit atât de tare încât s-a străduit să-l păstreze mult după ce nu mai arăta ca nou-nouț: a turnat bicarbonat de sodiu pe el, a cumpărat soluții care să-i revigoreze culorile, a căutat pe internet sfaturi despre păstrarea țesăturii.

A făcut tot ce a putut ca să prelungească relația cu el.

„Motivul pentru care acel tricou reprezenta atât de mult pentru mine este faptul că știam că mi-a plăcut suficient de tare încât să lucrez la relația noastră. Cu cât am depus mai mult efort să-l păstrez în viața mea, cu atât relația mea cu el a căpătat o însemnătate mai mare. La fel cum se întâmplă cu o prietenie sau cu o iubire, dar la altă scară. Și a meritat fiecare minut”.

Alec are dreptate: ne dăm seama care sunt adevăratele „iubiri” din casă și garderobă atunci când ne aflăm în postura de a le pierde.

Când ne dăm de ceasul morții ca să reparăm un lucru, într-o lume în care totul a ajuns de unică folosință, atunci știm că acolo e o relație reală.

 

Că acel obiect ne place atât de mult și reprezintă o parte suficient de importantă din stilul nostru încât să merite să depunem un efort pentru a prelungi trecerea lui prin garderoba proprie.

Când pătezi un obiect, îl ciobești sau îi pierzi o componentă și gândul este: „Dă-l încolo, oricum nu-mi plăcea”, asta spune ceva despre motivele pentru care l-ai ținut în viața ta: inerție, automatism, regret, nostalgie.

În schimb, când ești foarte grijuliu cu un anumit lucru și vrei să-l păstrezi cât mai mult ca să-l poți folosi mulți ani de acum încolo, acolo e o relație.

Iubire sau rateu, în aceste două categorii se împart, în mod lucid, garderobele noastre.

Câteva dintre iubirile mele ar fi acestea, în urma bilanțului făcut pe acel zbor:

un set de pijamale pe care i le-am cumpărat soțului meu cu ani în urmă și care au intrat accidental la apă la prima spălare, astfel încât am ajuns să le port eu.

Doar că m-am îndrăgostit atât de tare de material și de moliciunea lui încât aproape că nu reușesc să port altceva: când le iau din uscător, după o spălare, am o stare de bine la gândul că le voi îmbrăca.

 

un set de tricouri din bumbac pe care le am de 15 ani și nu am reușit să găsesc nimic care să se apropie de ele la nivel de bucurie și confort al purtării: le port inclusiv sub sacouri sau sub pulovere și le-am spălat de peste o sută de ori.

Sunt perfecte ca formă, grosime, material.

Ori de câte ori văd un tricou „basic” în magazin, îl compar cu ele și iese cu minus.

o bluză din mătase bleumarin cu steluțe albe, cumpărată în 2008, pe care o iau aproape în fiecare călătorie, fiindcă găsesc mereu un mod de a o integra în garderobă.

un sacou gri cu dungulițe albe pe care credeam că mi l-a rătăcit curățătoria de haine acum câțiva ani și am suferit sincer după el, până când l-am găsit.

Nu doar că e stilul meu, dar e atât de confortabil și flatant încât aș putea locui în el.

 

o pereche de pantofi albaștri cu toc înalt în care pot sta 12 ore fără să mă doară picioarele;

două perechi de botine în care am făcut zeci de kilometri pe jos și pe care, dacă vreodată s-ar rupe ceva, aș da sfară-n țară după cel mai bun cizmar, doar ca să le prelungesc existența.

De dragul lor, caut mereu cele mai bune produse de îngrijire, tocmai pentru că au deja niște ani la activ.

o rochie neagră, simplă și lungă, care încape în orice bagaj, nu se șifonează radical și mă face să mă simt cea mai elegantă când o port

paltonul meu gri, pe care l-am purtat inclusiv într-o iarnă cu -18 grade Celsius la New York și a fost perfect

o eșarfă roz, groasă și lungă, în care trăiesc fiecare iarnă de trei ani încoace;

o anumită cămașă albă din bumbac care este reperul meu despre cum ar trebui să arate o cămașă și pe care o compar cu tot ce îmi iese în cale.

Și lista poate continua.

Care sunt relațiile voastre cu obiectele din dulap?

Câte sunt iubiri adevărate și câte sunt relații care, dacă s-ar încheia chiar acum, nu ar aduce nicio tresărire sau regret în sufletul vostru?