Despre tot ce-i fin și fain

M-am dezvățat de optimism și vreau să mă învăț la loc

By 10 august, 2018Myself
read time 10 min
 
10 august, 2018

M-am dezvățat de optimism și vreau să mă învăț la loc

Cum ai răspunde în acest moment, pe nerăsuflate, la o întrebare simplă: „Crezi că trăim într-un univers prietenos sau ostil?”.

by

Merg cu metroul zilnic. Stau mult prin cafenele să scriu sau să intervievez oameni. Merg pe jos kilometri. Iau contact cu viața reală mult mai mult decât dacă aș merge din punctul A în punctul B strict cu mașina. Văd oamenii și nu în sensul că-mi trec prin față în timp ce eu mă gândesc la altele, ci îi VĂD. Îi privesc, uneori cu mare atenție. Și mă privesc și pe mine în raport cu ei.

 

Așa mi-a venit ideea acestui articol. În metrou, între Aurel Vlaicu și Piața Victoriei, după ce îmi reînnoisem permisul auto expirat. Doamna de la ghișeul de permise și înmatriculări din Pipera fusese atât de drăguță cu mine, atât de zâmbitoare și caldă, totul se derulase cu atâta calm și eficiență încât am ieșit de acolo am sunat-o pe mama să-i spun ce am „pățit”. ”Nu ai idee cât de drăguți au fost la Permise, mi-au urat și o zi bună la final, a fost incredibil”.

 

Apoi, în metrou, gândindu-mă la întâmplarea mea, mi-a venit în minte o propoziție. Titlul provizoriu a ceea ce urma să devină acest articol. „Sindromul câinelui bătut, la oameni”. Da, fix așa eram eu în acel moment, în entuziasmul meu naiv: ca un câine bătut, care e obișnuit cu răul, nu cu binele. Și, când i se întâmplă ceva de bine, oricât de banal, are impresia că l-a apucat pe Dumnezeu de-un picior.

 

Gândiți-vă: vi s-a întâmplat vreodată să vreți să mângâiați sau să hrăniți un cățeluș și el să se retragă, speriat? Acolo e unul dintre reflexele pavloviene, la negativ: când în 9 cazuri din 10 se întâmplă ceva de rău, te aștepți ca și a unsprezecea, a douăsprezecea și toate dățile care urmează să fie la fel. Când vezi ridicându-se o mână către tine, te gândești la bătaie, nu la mângâiere.

 

Răul ne-a intrat în reflex, binele e un eveniment rarisim. Răul e întâmplare zilnică cu iz de banalitate, binele e demn de pus pe Facebook. Merită s-o suni pe mama special ca să-i spui că doamna de la ghișeu a fost zâmbitoare și drăguță cu tine. A fost AMABILĂ, imaginează-ți! Dacă ar fi urlat și ar fi fost o acritură, nu mai simțeai nevoia să spui nimic, doar era de la sine-înțeles că așa trebuie să fie. Doar nu e prima oară când ești repezit la un ghișeu.

 

Noi, românii, parcă ne-am obișnuit cu răul mai mult decât alte popoare, fiindcă am și conviețuit cu el mai mult și ne-am întâlnit cu el până în cele mai mici amănunte ale societății: de la vânzătorul de la chioșc și oamenii de la ghișee până la profesori și alte meserii de la care am avea măcar pretenții intelectuale, dacă nu umane. De la un punct ne-am obișnuit cu el. A devenit realitatea noastră. ”Așa e în România, ce pretenții să ai?”. De câte ori n-am auzit asta și n-am spus-o și eu, din păcate… 

 

Binele, în schimb, ne ia mereu prin surprindere. Ne face să ne simțim un pic incomozi, nelalocul nostru, nepotriviți.

 

Era un banc pe Facebook, de curând: „Un om stătea la o cafenea și bea o cafea, liniștit. Fără laptop, fără telefon, fără iPad. Așa… ca un psihopat”. Dincolo de amuzament, așa am ajuns să gândim. Un om care stă și își bea cafeaua undeva, singur, privind în jur, e sigur un dubios care vrea să agațe sau să pândească pe cineva. Sigur e ceva cu el. 

 

Un funcționar de la poștă care îți zâmbește amabil sigur are șeful în spate, monitorizându-l, sau e filmat, sau e în probe. Că altfel n-ar zâmbi și ne-ar repezi cât colo.

 

Dacă un bărbat îți oferă o floare pe stradă, sigur e un șarlatan, un hoț, un psihopat. Un nebun. Dacă îți și zâmbește vreunul, mai rău. E sigur dus cu pluta. Am întâlnit destule femei care mi-au spus asta cu maximă nonșalanță.

 

Share-uim inimioare și citate motivaționale pe Facebook, dar dacă ne scoți din bula noastră înspre lumea reală, ne așteptăm la ce e mai rău. Așa că preferăm să stăm cu ochii în telefon și să dăm like-uri la filmulețe cu pisici în loc să privim în jur, să zâmbim unui om pe stradă, poate chiar să intrăm în vorbă cu oameni pe care-i vedem zilnic la aceeași oră, pe scaunul de lângă noi.

Acum o lună am asistat, tot la metrou, la o scenă care m-a uimit. Un domn a scăpat pe jos capacul unui obiectiv foto DSLR, iar un altul a văzut și a alergat să i-l returneze. Cel care pierduse capacul se uita, mut, cum un străin îi întinde obiectul pe care nici nu știa că l-a pierdut. L-a luat și nici n-a fost în stare să zică ceva. Un „Mersi”. Nimic. Parcă îi era și frică să-l ia, așteptând o capcană.

 

A fost unul dintre cele mai triste lucruri pe care le-am văzut. Ca atunci când, la un eveniment, un coleg de breaslă mi-a spus că, din zece femei cărora le ține ușa să intre în diferite locuri, dacă se găsește măcar una care să-i spună un „Mulțumesc” sau să-i zâmbească. Doar na, sigur e un psihopat care face asta cu un scop și abia așteaptă să le agațe. Unele cred că nici măcar nu merg așa departe cu raționamentul, pur și simplu s-au dezobișnuit de asemenea gesturi și nu mai știu cum să reacționeze.

Cândva, am citit într-o carte a lui Jack Canfield, un autor de leadership, ceva care mi-a rămas de-a pururi în minte. Nu mai țin minte mare lucru din carte, dar acea frază n-am uitat-o. El spunea, foarte plastic, că perspectiva ta de viață în acest moment și destinul tău stau în răspunsul sincer la o întrebare simplă și elocventă: „Is this a friendly universe?”.

Am citit paragraful de 3-4 ori, ca să-mi întipăresc în minte cuvintele, dar mai ales ca să fug de răspuns. De cele mai multe ori, privind în jur, răspunsul meu e „nu”. Eu, optimista declarată. Is this a friendly universe? Nope. Nici vorbă!

 

Chiar și când ne declarăm optimiști, ieșim din casă și ne așteptăm instinctiv ca viața mai degrabă să se pună în calea dorințelor noastre decât să ne-aștearnă un covor lin. Ne așteptăm să fie greu, nu ușor. Să ni se refuze mărirea de salariu, nu să ni se dea din prima. Să nu fim iubiți. Să nu meargă din prima încercare. Să nu dureze puțin. Să nu se poată. Să întrebăm și răspunsul să fie „Nu”. Să nu găsim loc de parcare în față. Să nu, să nu, să nu… Doar până acum așa a fost aproape de fiecare dată, de ce ar fi acum altfel?

De multe ori, paranoia noastră colectivă e justificată, tocmai aici e problema. Suntem înconjurați de rău, de păcăleli, de oameni care de multe ori chiar ne vor răul. Am scris cândva un articol întreg pe tema asta, se numea „Mecanismul milei și al înșelătoriei”. Dar chiar și așa, vreau ca anul ăsta răspunsul meu la întrebare să se schimbe. „Is this a friendly universe?”. Poate că da. DA!

 

Chiar dacă mi-am luat o mie de păcăleli și țepe în această viață, vreau să reîncep să văd mai mult bine în jur. E un exercițiu, până la urmă. Ca un mușchi pe care-l lucrezi și-l „provoci” să crească. Nu ca un Don Quijote, fiindcă nu mai cred de mult în morile de vânt. Mai degrabă ca în citatul meu preferat din „Alice în Țara Minunilor”:

„Nu are rost să încerci” spuse Alice. ”N-ai cum să crezi în lucruri imposibile”.

Ba îndrăznesc să cred că pur și simplu îți lipsește exercițiul”, spuse Regina de Inimă Roșie. „Când eram mai tânără, eu exersam jumătate de oră pe zi. Uneori reușeam să cred în șase lucruri imposibile chiar înainte de micul dejun”.

Foto: Shutterstock

4 Comments

  • Gvinda Cristina spune:

    Esti ca o oglinda pentru mine, Diana! Tu esti mai tanara si ma bucur ca pui pe hartie ceea e vezi, simti, iubesti… Si eu circul zilnic cu metroul si observ oamenii… Cei mai multi sunt tristi, cu gandul la problemele de zi cu zi… Altii sunt mult prea expansivi, au impresia ca doar ei sunt pe lume si in metroul cu pricina…
    As raspunde la intrebare din articolul tau cam asa: da, sigur ca universul este prietenos, nu se poate altfel, insa fiecare dintre noi suntem parte din el. Asadar, tu cum esti, as intreba pe oricine?
    Azi dimineata am asistat, in metrou, la o scena, nici nu stiu cum sa o numesc… urata rau, oricum… O doamna cu un copilas in brate statea si fata unui rand de scaune ocupate de persoane care in mod cert i-ar fi putut ceda locul, dar nu au facut-o. Am intrebat-o eu la un moment dat daca vrea sa stea pe scaun, eventual i-am zis rog eu pe cineva sa se ridice. Dar doamna a raspuns modest ca mai merg DOAR trei statii si coboara. Mi-a fost greu si ciuda ca nu am insistat mai mult… Dar sper ca tarie va fi bine, pe toate planurile!
    Itit doresc succes, Diana! In mine ai un fan acum si declarat!

    • Iti multumesc din toata inima pentru gandul bun si cuvintele frumoase. Din pacate situatii precum cea de care spui tu am tot vazut si, mai grav, am auzit povestindu-se in multe conjuncturi. Deci este clar un tipar generalizat, nicidecum o exceptie 🙁

  • Ioana Soare spune:

    Ai mare dreptate, Diana! Până la urmă, cred că Universul lucrează pentru fiecare după modul în care noi reușim să vedem lucrurile. Când ești pozitiv crezi că va fi simplu și că totul e posibil – și culmea, de multe ori chiar e. Găsești loc de parcare, îți zâmbește doamna de la ghișeu și pe deasupra mai primești și mărirea de salariu mult sperată.

    În schimb, când vezi totul în nuanțe întunecate, ai parte de zile gri. Atragem după noi fix ceea ce gândim, acesta e raționamentul după care mă ghidez. Sau cel puțin încerc, căci oricum nu-mi iese întotdeauna.

  • Madalina spune:

    Mult adevar in acest articol! Din pacate, suntem mult, dar mult prea obisnuiti cu ideea ca ni se va intampla ceva rau, nicidecum ceva de bine.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.