Despre tot ce-i fin și fain

N-o să mai fiu niciodată cum am fost

By 5 noiembrie, 2019Emotions
read time 10 min
 
5 noiembrie, 2019

N-o să mai fiu niciodată cum am fost

Aceasta a fost revelația ultimelor luni, în care mi-am dat seama că nu încercam să îmi reechilibrez organismul, ci să întorc timpul înapoi la perioada care l-a dat peste cap de fapt. Visul meu era să mă pun înapoi pe picioare ca să am ce dărâma la loc. Exact ca prima dată.

by

De vreo câțiva ani încoace, simt că mă lupt să restabilesc un ritm pe care l-am pierdut la un moment dat și n-am mai știut cum să-l mai regăsesc.

 

Ca atunci când te afli într-o coregrafie elaborată și ratezi un pas, după care nu mai știi cum să regăsești ritmul și te simți mereu în urmă, în contratimp.

 

Am scris despre „Viața după oboseala cronică” și despre „Vara în care am locuit într-o rochie albastră”, fiindcă mi s-a părut că e nevoie să vorbim și despre lucrurile mai puțin plăcute ale vieții. Nu am făcut-o ca să mă plâng, deși uneori îmi părea că așa sună, ci pentru că pe mine m-ar fi ajutat să aflu lucrurile astea când treceam prin ele.

 

M-ar fi ajutat să citesc despre burnout, despre cum a iubi o profesie nu echivalează cu a muri pe altarul ei, despre partea întunecată a „forței” și despre cum poți să faci performanță și fără să te îmbolnăvești cronic în procesul de atingere a succesului. 

 

Da, aș fi avut nevoie de toate astea, fiindcă sunt un om norocos care nu a știut să-și gestioneze norocul.

 

Sunt o norocoasă pentru că fac exact ce mi-am dorit de când eram mică, dar asta nu m-a împiedicat să mă muncesc până la epuizare și să îmi consum nervii, energia și sănătatea fără să mă gândesc de două ori. Am acționat pe un raționament simplu: dacă tot am norocul de a avea această pasiune/talent/vocație, este de datoria mea să o împlinesc. Să o consum total. Doar că am lăsat-o să mă consume ea pe mine, neștiind să pun limite.

 

Toate astea sunt lucruri despre care nu se vorbește tocmai pentru că oamenii care le-au pățit nu vor să lase impresia că se lamentează, că-și plâng de milă sau, Doamne ferește, nu vor să inspire milă. Nu poți să spui „Da, e greu. Îmi merge grozav profesional, dar e al naibii de greu și uneori nu mai pot”. Asta nu dă bine.

 

Așa că zici „E perfect, ador să muncesc zi-lumină, nici nu-mi trebuie vacanțe, vacanțele sunt pentru cei care au doar un job, iar eu am o vocație, o chemare…”.

 

E de înțeles. Sinceritatea naște vulnerabilitate, iar ultimul lucru pe care și-l doresc niște oameni aflați cu energia la pământ e să fie compătimiți, bârfiți pe la colțuri sau luați în râs. Nici eu nu-mi doresc, dar mie nu-mi pasă de asta. Am scris și AICI de ce nu-mi mai pasă, și nu e doar un fel de a spune, chiar nu-mi mai pasă.

 

Acum câteva zile, vorbeam cu o prietenă bună despre faptul că în următoarele luni mi-am propus să-mi dau un reset. Voi fi plecată din țară câteva luni, cu proiecte dar și cu chestiuni personale, și mi-am propus să mă întorc în primăvară în țară… alt om.

 

Cu organismul echilibrat, mai senină, cu altă listă de priorități și cu toate lucrurile minunate pe care ți le oferă, fără să le ceri măcar, distanța față de casă. Pauza de la viața ta obișnuită. De departe, totul se vede mult mai clar și gândurile se reordonează în mod firesc.

 

La finalul expunerii în fața prietenei mele, am adăugat triumfală un: „Și trebuie să fac cumva să-mi recapăt ritmul meu obișnuit de altădată. Nu vreau să mai fiu atât de obosită după orice. Vreau să fiu iar ca pe vremuri, când făceam o revistă cap-coadă într-un weekend și puteam să scriu și 6 articole pe zi. Și dacă pierdeam două nopți a treia zi eram fresh, nu dărâmată ca acum”.

 

Apoi s-a lăsat tăcerea între noi. Cumva nu exprimasem niciodată cu voce tare această idee, deși mi se rotea în cap zilnic. Dar când am rostit-o, a sunat o alarmă. Un buton roșu a început să pâlpâie.

 

 

M-am uitat la prietena mea, ea la mine, și amândouă am tăcut. E incredibil cum poți să găsești răspunsul la ceva care te macină doar verbalizând niște lucruri închise ermetic în capul tău.

 

Abia după ce m-am auzit rostind cu voce tare acel deziderat, creierul meu mi-a răspuns înapoi ceea ce știa de multă vreme. Că ACEL ritm pe care îl urcasem la nivelul de Sfânt Graal al performanței NU mai poate fi atins din nou. El a fost cauza problemei și nu poți să repari ceva ca să ai ce strica din nou. Acel ritm nu era un ritm sănătos. Nu era un reper de performanță, era un reper de distrucție. 

 

De la acea discuție, mi se tot rotește în cap această revelație improbabilă și banală. Ce mare înțelepciune poate fi să înțelegi că un ritm de lucru zi-lumină NU poate fi sustenabil pe termen lung? E la mintea cocoșului, doar că atunci când te afli în interiorul problemei mintea se întunecă. Cele mai banale judecăți se lovesc de zidurile și mecanismele noastre de apărare.

 

Și totuși, până la discuția despre planurile mele mărețe, eram convinsă că reechilibrarea problemelor mele de sănătate va însemna automat revenirea la „vechiul meu eu”. Cumva corpul se va reseta la „coordonatele din fabrică” și voi putea să muncesc iar ca acum 10 ani. Ba poate și mai abitir, fiindcă acum am mai multă experiență, mai multe idei, mai multe visuri ca înainte.

 

În articolul despre „slow life” – Cum să trăiești SLOW și să îmbătrânești lin într-o lume tot mai grăbită – creatorul mișcării SLOW LIVING, Carl Honoré, îmi spunea că în general oamenii nu au mai mult de un burnout în viață. Nu fiindcă nu trec de primul, ci pentru că după ce vezi cât de greu e să te refaci, realizezi că nu poți să te mai întorci la vechile metehne. Că rezultatul va fi același și cine vrea să urce bolovanul pe vârful muntelui și apoi să-l rostogolească înapoi la vale, ca Sisif?

 

Așadar, plec în următoarele luni într-o serie de călătorii de lucru și de plăcere, din care nu vreau să mă mai întorc cine am fost. Nici cea de acum, nici cea de acum 10 ani. Fata care făcea singură sau aproape singură două reviste a rămas undeva în trecut pentru că locul ei e acolo, nu pentru că fata de acum e mai puțin competentă sau mai leneșă sau mai comodă.

 

A învățat, pur și simplu, să aibă grijă și de ea, nu doar de scriitura ei. Și-a dat seama că viața înseamnă mai mult decât bifat chestii, viața e și despre TRĂIT chestii. Și că e mult mai frumos să scrii un articol și să-ți dai răgaz să te bucuri de el, de reacțiile oamenilor la el și de energia pe care o propagă în lume.

 

Înainte nu aveam timp să mă bucur de ceva făcut de mine, doar să bifez căsuța de „Terminat”, „Făcut”. Următorul! Puneam tot sufletul meu într-un articol și apoi nu aveam răbdare să iau înapoi nimic. Doar dădeam, dădeam, dădeam.

 

Gândiți-vă la melodia voastră lentă preferată. Mie îmi place mult „The Winner Takes It All”, de la Abba, mi se pare una dintre bucățile muzicale care transmite o emoție incredibilă. Apoi imaginați-vă acea melodie pe care o iubiți, pusă pe Fast-Forward la viteză 1, 2 sau 3. Cum mai sună? Mai transmite emoție sau pare o caricatură muzicală? Sau pare că s-a stricat ceva la aparat, că s-a distorsionat vocea, mesajul, tot?

 

Toți avem „o voce” în noi, iar uneori vrem să facem atât de multe cu ea încât ajungem s-o transformăm într-o parodie a ceea ce suntem sau a ceea ce am putea fi. Nu poți să forțezi o melodie care are ritmul și durata ei să se termine mai repede.  Atunci de ce o facem, zilnic, cu lucrurile care contează cel mai mult pentru noi?

Foto: Unsplash

4 Comments

  • Ioana Soare spune:

    Am rămas cu gândul la ceea ce ai spus în articol despre cum realizăm anumite lucruri abia când le zicem cu voce tare. Aceeași revelație mi s-a întâmplat și mie de curând. Pentru că sunt genul de persoană care nu se destăinuie ușor și nu vorbeam despre problemele mele cu apropiații. Iar apoi am ajuns într-un punct atât de jos în viața mea, în care am răbufnit și am început să spun, să povestesc și să vorbesc cu toată lumea. Și când zic „toată lumea” mă refer la familie și prieteni apropiați, în care am încredere.

    Atunci am realizat că dacă aș fi vorbit mai devreme, mai mult, mai des, poate n-aș fi ajuns acolo. Am rămas uimită de faptul că nici nu trebuie să primesc un răspuns din partea oamenilor ce mă ascultă, ci doar să mă ascult eu pe mine și să trag o concluzie. Mi-am dat seama că în capul meu ideile sună într-u fel, dar când le dau glas par cu totul altele. And you can call me crazy, dar încă mă fascinează această descoperire :))

    • Diana Cosmin spune:

      E o revelație pe care și eu am avut-o târziu. Valabil și la scris: nu degeaba se spune că trebuie să scrii pe hârtie obiectivele pe care ți le setezi, fiindcă scrisul are un soi de magie în el. Când e „negru pe alb” ești mult mai responsabil și parcă ai un reper la care te raportezi. La fel e cu rostitul cu voce tare, doar că uneori ne e teamă să dăm glas la tot ce am vrea să dăm glas.

  • Ana spune:

    Te inteleg perfect. Ai reusit sa exprimi foarte bine ceea ce si eu ma gandesc in unele momente. Cum sa fac sa regasesc ritmul de altadata? Eu inca nu m-am convins ca nu pot sa il regasesc.
    Sa ai vacanta placuta si astept articolele din calatorie.

    • Diana Cosmin spune:

      Multumesc mult. Nu plec în vacanță deocamdată, e un șir de proiecte mai întâi, vacanța e în decembrie, dar depărtarea m-a ajutat mereu să-mi regăsesc echilibrul. Eu am început cu ceea ce m-a ajutat mereu: restabilirea unei discipline. Mă trezesc devreme, mă culc devreme, nu mai sar peste mese, când nu mai pot fac o pauză și îmi trag sufletul. The basics. Ele sunt coloana vertebrală a oricărei schimbări, cel puțin în cazul meu.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.