Despre tot ce-i fin și fain

Ilinca Rădulescu: devenirea unui arhitect, între criza economică și pandemie

By 14 iulie, 2021People
read time 8 min
 
14 iulie, 2021

Ilinca Rădulescu: devenirea unui arhitect, între criza economică și pandemie

A făcut facultatea în plin boom imobiliar, a terminat-o în vârful crizei economice mondiale și, după zece ani de carieră, simte pandemia ca pe un deja-vu. Povestea Ilincăi Rădulescu e despre arhitectură, dar și despre simplitate și despre un bun-simț pe care epoca noastră l-a cam uitat.

by

În această perioadă de pandemie, am auzit adesea gluma clasică despre cum, atunci când se va fi terminat totul, o să avem ce povesti.

 

Ba chiar se vor scrie și cărți despre asta.

 

Arhitecta Ilinca Rădulescu chiar a scris, cândva, o carte despre cum să treci printr-o criză globală.

 

Mai precis, și-a făcut doctoratul pe tema provocărilor cu care arhitecții s-au confruntat după criza economică din 2008, ceea ce face situația curentă să-i pară teribil de familiară.

 

”Cred că toți suntem acum cu adrenalina la cote maxime”, îmi spune ea, la începutul întâlnirii. „Avem acest elan care ne ține pe linia de plutire, dar să vedem ce va fi după ce adrenalina se duce”.

 

Ilinca și partenerul ei în „I.O.G Arhitectura”, arhitectul Omid Ghannadi (care îi este și soț), fac parte dintr-o generație de arhitecți care s-a călit în vremuri potrivnice: au făcut facultatea în plin boom economic și au terminat-o în vârful crizei din 2008.

 

Un montagne-russe care le-a pus la treabă toată imaginația și adaptabilitatea.

 

”Am intrat la facultate în 2006, când se construia mult și prost, dar era o piață efervescentă”, își amintește ea. „Țin minte că lucrările de licență ale colegilor aveau ca teme proiecte de aeroporturi, puncte internodale, muzee, era o altă așteptare pentru ceea ce urmează”.

 

A venit criza, iar dacă în septembrie 2008 majoritatea covârșitoare a studenților din anul Ilincăi lucra intens la diferite birouri de arhitectură, în decembrie nu mai lucra nimeni. „Nu găseai nici măcar neplătit să lucrezi, fiindcă piața era atât de înghețată încât, dacă firmele luau un stagiar, nu aveau ce să-i dea să facă”.

 

Pentru stagiul obligatoriu din anul cinci de facultate, Ilinca a plecat să lucreze la un birou de arhitectură din Istanbul, fiindcă în România nu găsea nicio alternativă.

 

Avea salariu și era singura din grupul ei de colegi care lucra.

 

A fost o șansă, chiar dacă piața s-a dezghețat cu greu după criză: „Proiectele pe care le-am lucrat atunci, până în 2015, abia se termină acum unele dintre ele, iar altele nici nu s-au făcut încă. Era proiectare pe hârtie: proiectam, semnam, dar nu se întâmpla nimic”.

 

Dacă orice domeniu suferă în criză, serviciile sunt cele mai expuse, fiindcă oricât de specializată ar fi oferta, rămâne sentimentul că investești în ceva care nu e palpabil. ”E foarte greu să câștigi încrederea oamenilor și să simtă că îți pot încredința casa lor, economiile lor de-o viață, mai ales când tu ești mai tânăr decât clientul tău”.

 

În plus, mai există și prejudecata bine-încetățenită conform căreia un proiect este un război al nervilor între client și arhitect.

 

”Clientul vrea ceva, arhitectul are viziunea lui și vrea să facă altceva și e o luptă pentru supremație”, râde Ilinca. „Dar lucrurile se așază atunci când tu, ca arhitect, ai revelația că NU tu stai în acea casă. Că facem casele altor oameni, nu ale noastre, și că trebuie să facem ce știm noi mai bine, dar în contextul lor”.

 

Peste viziunea impecabilă a unui arhitect, care e adesea tehnică și austeră – „Vrem ca totul să arate ca și cum ar fi fost amenajat azi” – vine viața reală a unei familii, cu haosul, imperfecțiunea și atingerea umană.

 

”Deși aparent îți strică proiectul, abia atunci îl fac interesant, aduc personalul, atingerea care face acea casă diferită de oricare alta”.

 

Din această tensiune se nasc lucruri extraordinare și asta se străduiește Ilinca să-i învețe și pe studenții ei de la Facultatea de Arhitectură din București, unde predă două zile pe săptămână.

 

A început în 2013, pentru a se menține la curent cu vremurile, dar și pentru a împărtăși cu studenții experiență reală, concretă.

 

Chiar dacă își împarte milimetric timpul între biroul de arhitectură, cei doi copii și zilele de predat, contactul cu studenții îi oferă un alt mod de conectare la lumea în care trăim.

 

„Sunt diferiți și e incorect să le cerem să fie ca noi, fiindcă la ei informația vine ca un tăvălug, nu ca atunci când găseai o carte doar la bibliotecă și citeai de zece ori pagina care te interesa fiindcă a doua oară nu mai aveai ocazia”, crede Ilinca.

 

„Ei sunt adaptați la un viitor care, deși mă consider încă tânără, nu mai este al meu, al generației mele, ci al lor”.

 

Unii dintre studenții Ilincăi promit deja să fie niște vizionari în domeniu, prin faptul că știu să folosească tehnologia în slujba imaginației lor și să gândească proiecte curajoase, mature, care merg dincolo de ideea de exercițiu de arhitectură, se duc înspre viziune și pragmatism.

 

Poate cel mai dificil lucru pentru un arhitect este să armonizeze dorința de a face „cea mai frumoasă casă din România” cu ideea unui client fericit, dar și cu nevoile reale ale orașului. 

 

„Eu cred în decență: să rămână un obiect decent pentru oraș și pentru mediu și să plece și clientul bucuros. Nu am cunoscut vreun arhitect fericit când i-a plecat clientul nefericit”.

 

Când a început pandemia, Ilinca a avut un sentiment cumplit de deja-vu.

 

Parcă abia trecuse criza, abia se așezaseră lucrurile.

 

Doar că, în răstimpul dintre cele două „năpaste”, cum le numește ea, mai în glumă, mai în serios, Ilinca și soțul ei au avut timp să construiască și să-și facă un nume pe piață.

 

Eram așezați cu biroul, așa că am fost vizibili pentru cei care și-au permis să cumpere, să renoveze, să se mute chiar și în perioada asta grea”. Pandemia i-a afectat mai puțin profesional și mai mult la nivel cultural și social.

 

În business și acasă, Ilinca și Omid sunt o echipă, nu doar declarativ, ci instinctiv.

 

Se înțeleg din priviri sau dintr-un singur cuvânt, iar când se află în aceeași cameră energia lor de cuplu se simte.

 

Și, dacă în multe situații sintagma oamenilor care se completează unul pe celălalt este doar o figură de stil, pentru Ilinca și Omid este adevărul pur: Ilinca este firea rațională, strategică, care analizează și calculează, iar Omid este partea emoțională, pentru care toată matematica din lume pălește în fața viziunii sau a instinctului.

 

”Eu sunt mai analitică, iar cu yoga și cu meditația încerc să mai trăiesc în prezent și nu doar cu ochii în viitor”, zâmbește ea. ”Dar cred că este și o trăsătură a femeilor, ideea de a anticipa, de a face previziuni”.

 

Ilinca și soțul ei, Omid Ghannadi, au fost colegi de liceu, iar el a fost, după cum ea însăși recunoaște cu un zâmbet, prima ei iubire. Iubire de la 16 ani, care nu se uită niciodată.

 

Deși opt ani după aceea au fost doar prieteni și s-au regăsit într-un cuplu abia la 23 de ani, Omid a știut tot timpul, dacă ar fi să-și facă vreodată o familie, ar face-o doar alături de Ilinca.

 

A și declarat, în mai multe rânduri, că nu s-ar fi văzut niciodată căsătorit cu altcineva.

 

”Nu mă așteptam ca noi să fim vreodată din nou împreună și să ne și înțelegem atât de bine, să construim o familie”, râde Ilinca. ”A fost surpriza vieții mele”.

 

Omid a avut viziune chiar și aici.

 

”Poate are un glob de cristal pe undeva”, râde ea.

 

După ce și-au dat licența, Ilinca era tentată să se întoarcă în Istanbul, unde își făcuse stagiul, și să construiască un birou acolo, mai ales că Omid este jumătate turc și vorbește limba. ”Dar nici nu s-a pus problema, fiindcă el nu voia să vină, simțea că putem să construim destule lucruri și în România”, își amintește ea.

 

Flerul a bătut strategia încă o dată la momentul fondării I.O.G Arhitectura.

 

Omid își dorea un birou comun, simțind că împreună vor putea muta munții din loc, în timp ce Ilinca a venit cu strategia: ”Mai bine să aducem bani acasă din două părți, fiindcă în vremurile astea nimic nu e sigur”.

 

În cele din urmă, viziunea lui Omid a ieșit câștigătoare: au început să crească cu adevărat în momentul în care și-au făcut afacerea împreună.

 

Chiar dacă este jumătate iranian, jumătate turc, soțul Ilincăi este, din poveștile ei, extrem de… român.

 

„Da, e chiar foarte patriot”, zâmbește ea. ”Și nu există un om care să mă scoată mai mult în evidență, să mă motiveze și să aibă încredere în mine așa cum are el”.

 

Dacă femeile au în general un mix de emoții care le subminează – vinovăția că nu fac suficient sau frica de a se avânta în lucruri – în cazul Ilincăi curajul de a depăși condiționările sociale vine tot de la Omid.

 

„În mod autentic, a crezut în mine și în faptul că sunt foarte bună pe ceea ce fac, că pot face orice. Și an după an, zi după zi, s-a construit încrederea asta, ca într-o oglindă. Când îl privesc, știu că pot să am încredere totală în mine însămi”.

 

Inclusiv la soluții de arhitectură, Omid este latura emoțională care îi dă curaj să se avânte în necunoscut. ”Îmi vin uneori niște idei care mi se par curajoase și le las să treacă, fiindcă sunt complicate, dar apoi vine Omid și spune: de ce nu? Hai să facem așa”.

 

Să fii femeie într-o postură de forță, în care iei decizii și faci strategii, este încă un subiect supus prejudecăților. Ilinca recunoaște că s-a adaptat și, uneori, ca să scurteze timpul și energia investite în discuții inutile, alege să spună: „Știți, am vorbit cu Omid și am decis să facem această soluție” sau „Omid mi-a zis că e mai bine să facem așa”.

 

”În acest fel, mă scutesc de întrebările de tipul: „Dar nu mai bine îl întrebăm și pe Omid?”, zâmbește ea.

 

Chiar dacă Ilinca are un mod matur și lucid de a gestiona situația, asta nu face să fie în regulă, dar sunt încă multe straturi de prejudecăți și fixisime despre rolul femeii și despre cum se împart atribuțiile în firmă.

 

„Tot așa, mulți oameni au impresia că într-o afacere de familie unul e mai bun și îl trage și pe celălalt după el”, punctează Ilinca. „La noi nici nu se pune problema, suntem o echipă și ne completăm unul pe celălalt”.

 

Pe vechiul site al I.O.G Arhitectura, care se află în prezent într-un proces de reinventare, pentru a fi o semnătură adecvată identității lor din prezent, descrierea spune totul: „În prezent, biroul se definește prin dorința de a proiecta arhitectura precum un atelier de croitorie, cu atenție la detalii și particularități ce dau naștere unor spații create pe măsura lor”.

 

Așa cum fiecare tighel și cusătură contează la confecționarea unei piese, amănuntele din arhitectură sunt vitale pentru a da suflet casei.

 

Sunt mulți clienți care vin așteptându-se să se mute în trei luni în casă nouă, iar Ilinca și Omid le explică, strategic, că „nu poți să te aștepți ca o casă gândită pe măsura ta, în care vei locui 10-15 ani de acum încolo, să se facă în trei luni”.

 

Asta face și compatibilitatea cu clientul un element vital al oricărui proiect: „E o relație de lungă durată, trebuie să ne suportăm reciproc 2-3 ani, așa că trebuie să simți că e loc”.

 

Participarea soțului ei la proiectul tv ”Visuri la cheie” a aglomerat și mai mult ritmul de lucru al biroului de arhitectură, fiindcă ceea ce nu se vede la televizor este munca din spatele unei idei bune: „Când eram însărcinată cu Zoe și Omid avea 13 episoade din Visuri la cheie (acum sunt șase, n.red), am fost singură la birou aproape nouă luni, fiindcă el era la emisiune”.

 

Doar doi sau trei clienți au venit special pentru că l-au văzut pe Omid la televizor, fiindcă de regulă recomandările merg „din vorbă-n vorbă”.

 

Totuși, expunerea a făcut biroul recognoscibil (Ah da, am auzit de el, l-am văzut la televizor, râde ea) și a adus arhitectura mai aproape de oameni.

 

„Când eram la facultate, simțeam arhitectura foarte ruptă de societate deși, culmea, este profund destinată societății. Tot ce faci ca arhitect ar trebui să faci ca să fie mai bine pentru oameni, însă limbajul este ermetic și pare o castă în care clientul vine când are nevoie de un proiect, deschide repede ușa și fuge, fiindcă arhitecții sunt niște ciudați cu care nu vrei să ai de-a face prea mult”, râde ea.

 

Așa cum Pinterestul a început să cizeleze estetica oamenilor și să-i ajute să înțeleagă mai bine ce-și doresc, un show de televiziune aduce designul în atenția publicului și poate să-l ajute să înțeleagă rolul unui profesionist, indiferent de buget.

 

„Există o piață pentru orice buget și pentru orice așteptări”, crede Ilinca.

 

Inclusiv ea și Omid au avut la un moment dat o serie de proiecte cu buget mic, realizate special pentru că le-au plăcut spațiile și oamenii.

 

Cel mai greu lucru rămâne, însă, construcția propriei case.

 

„Visăm la o vechitură, cum spunem noi, pe care să o găsim undeva prin centrul Bucureștiului și să o restaurăm. Va fi clar o competiție de idei între noi și va ceda cel care va avea mai puțin timp și mai puțină disponibilitate să se implice”, râde ea.

 

O variantă cu care cochetează în ultima vreme este intervenția unui alt arhitect, cineva din afară care să poate face ordine în ideile lor fără să fie implicat emoțional în proiect. În acest moment, pare ideea care le surâde cel mai tare și care ar face totul mai simplu.

 

Chiar dacă emoția este o componentă esențială în orice proces de creație, lucrurile se văd întotdeauna mult mai clar când faci un pas în spate din locul în care te afli, iar Ilinca știe asta, din experiență proprie. E valabil și când e vorba de casa visurilor, și când e o criză economică mondială sau o pandemie venită să reconsidere tot ceea ce știai până atunci.

*** Acest articol a apărut, în limba engleză și română, într-o variantă mai scurtă, și în revista internațională Herwatch . Pentru că erau mai multe aspecte interesante în povestea Ilincăi și spațiul din print este mereu limitat, am vrut să pun aici povestea completă ***

Pentru mai multe povești, oameni și inspirație, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.

Foto: Arhivă personală Ilinca Rădulescu

2 Comments

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.