Am luat aseară un Bolt la plecarea de la teatru și am început să vorbesc cu șoferul fix despre teatru.

Eu am acest magnetism (pentru care sunt recunoscătoare) de a nimeri oameni cu poveste: șoferi care ascultă operă ca să le calmeze nervii, oameni care au hobby-uri atipice (nu pot uita un domn care avea un canal de YouTube pentru care înregistra săptămânal sunete din pădure) ori, ca aseară, pasionați de teatru.

Șoferul văzuse „Zbor deasupra unui cuib de cuci” în varianta cu Florin Piersic, în anii 80, și auzise că există acum varianta cu Florin Piersic Jr, la Nottara.

I-am spus că am văzut-o și că mi-a plăcut foarte mult și că „juniorul” este un actor foarte bun.

”Da, e un actor bun, așa am auzit”, mi-a spus domnul, „dar nu prea știe să se facă plăcut”.

Remarca era făcută cu mult respect, aproape ca o constatare resemnată, dar mi-am dat seama că are dreptate, într-un fel.

Tipologiile umane și actoricești ale celor doi sunt radical diferite și, dacă tatăl este un extrovertit ca la carte, fiul e mai degrabă un introvertit.

Iar oamenii nu au foarte multă răbdare cu introvertiții.

Dacă sunt actori, au cu atât mai puțină răbdare, fiindcă actorul trebuie să fie om care „creează bună dispoziție”. Simpatic, spune glume, vorbește o oră-n șir fără să se oprească, dă mâna cu toată lumea, e sufletul petrecerii.

De fapt, cred că pentru o bună parte dintre români, Florin Piersic senior este prototipul actorului prin excelență: extrovertitul suprem.

Doar că actorii – și oamenii, în general – sunt diferiți și menirea lor în viața privată nu e să binedispună pe nimeni.

Remarca domnului mi-a stârnit un uragan de gânduri, ca un motor Google care s-a pornit în mintea mea, de alte momente în care am cunoscut oameni pe care alții nu-i plăceau, ba chiar persoane cu care fusesem pusă în gardă: „E dificil”, „E pretențios”, „E așa și pe dincolo”.

În 99% dintre cazuri, acei oameni nu doar că mi-au plăcut, dar unii mi-au devenit și prieteni.

Deja știu că, atunci când cineva mă pune-n gardă în legătură cu o terță persoană, omul o să-mi placă.

În realitate, e vorba doar despre oameni foarte direcți sau excesiv de rezervați, oameni care nu-și pierd timpul sau care pur și simplu nu se deschid atât de ușor în fața lumii.

Sau, de multe ori, oameni care au fost răniți de alți oameni și care și-au creat un scut mai greu de penetrat.

Asta-i face – pentru „publicul larg” – ciudați și nefrecventabili.

Și eu sunt tot un astfel de om, pentru alții.

O prietenă apropiată mi-a mărturisit cândva că – înainte să ne cunoaștem – îi era frică să mă sune să mă invite la un eveniment, iar o doamnă mi-a făcut, tot la un eveniment public, un compliment atipic: „Îmi place atât de mult de dumneavoastră, deși auzisem că sunteți mai dificilă”.

Ne-a bufnit râsul pe amândouă.

 

Ce înseamnă „ciudat” sau „dificil” în peisajul contemporan românesc?

Vă spun eu: oricine nu e extrovertit, oricine nu intră în încăpere și se îmbrățișează cu toată lumea aruncând pupici în aer, oricine e mai rezervat înainte să cunoască pe cineva, oricine stă în colțul lui dacă nu știe pe nimeni într-o încăpere.

Oricine spune lucrurilor pe nume.

Oricine spune „Nu, mulțumesc” răspicat, în loc de ”Vai da, dar desigur, cum să nu, facem, păi nu facem noi?” după care să nu mai răspundă la telefon niciodată.

Oricine a fost rănit și s-a retras puțin în cochilia lui și nu mai e dispus să-și dea ușile sufletului de perete chiar din prima. Mă includ pe mine și aici.

Așadar, da, pot s-o spun clar: sunt un om care se înțelege bine cu „neințeleșii” și care apără adesea cauzele celor despre care i se spune că sunt „cam dificili” și „nu știu să se facă plăcuți”.

Probabil fiindcă noi toți, cei din tagma introvertiților dificili, avem un scop comun: preferăm să fim plăcuți de câțiva oameni, dar pentru ceea ce suntem de fapt, decât să fim simpatizați de toată lumea pentru ceva ce nu vom fi niciodată.