Despre tot ce-i fin și fain

Rodica Paléologue, manechin senior la Paris după 24 de ani la Biblioteca Națională a Franței

By 1 martie, 2017Virtues
read time 15 min
 
1 martie, 2017

Rodica Paléologue, manechin senior la Paris după 24 de ani la Biblioteca Națională a Franței

A copilărit în Bărăgan, unde familia ei era deportată, iar de la refugiat a ajuns expertă în limbi clasice și responsabilă de colecțiile de carte în română la Biblioteca Națională a Franței. Din 2013 este manechin senior pentru casele de modă pariziene, a apărut într-un scurt-metraj Louis Vuitton cu David Bowie și… povestea abia începe.

by

Rodica Paléologue este acel gen de personaj despre care ai putea scrie la fel de ușor un articol, un roman sau un scenariu de film.

 

A copilărit într-o așezare improvizată din mijlocul Bărăganului, unde întreaga ei familie fusese deportată de comuniști. La 11 ani avea deja statutul de deținut politic și făcuse școala cu cei mai mari profesori universitari ai epocii, la rândul lor deportați în același sat cu case din chirpici, Dropia. Acolo, în praful Bărăganului, de unde încă are amintiri vii și nostalgii despre ciulinii care săreau ca artificiile în sobă, s-a îndrăgostit de limba latină.

 

”Mi-am zis că – dacă aș putea ajunge într-o bună zi să ating un domeniu atât de inaccesibil – m-aș simți ca și când l-aș fi prins pe Dumnezeu de picior”, își amintește ea. Acea revelație n-a părăsit-o niciodată, așa că a devenit specialist în limbi clasice și vorbitoare de 9 limbi străine, printre care sanscrita și greaca veche. De 24 de ani trăiește printre cărți și lumea ei dintâi acolo rămâne, printre manuscrise în limbi pe care nu le mai tălmăcesc decât o mână de experți în toată lumea.

 

În discuția cu Rodica, dialogul trece firesc de la scurt-metrajul Louis Vuitton în care a jucat alături de David Bowie la manuscrise bizantine, de la campanii Bulgari la faptul că a cunoscut toți directorii, adjuncții și șefii de departamente ai Luvrului și ai Bibliotecii Naționale a Franței din 1990 încoace. De la viața ca manechin senior, la manuscrisele despre sublim din secolul I e.n. Sublimul e o temă care apare recurent în gândurile și poveștile ei.

 

Îmi spune că a descoperit recent conceptul de „reziliență”, în romanul lui Boris Cyrulnik, „Murmurul Fantomelor”, și a realizat că este definiția cea mai potrivită pentru propriile bătălii personale din această viață. ”Reziliența e o strategie de luptă împotriva nefericirii, care ne ajută să-i smulgem vieții clipe de plăcere în ciuda murmurului fantomelor din străfundurile memoriei“, spune Cyrulnik.

 

Rodica se regăsește în cuvintele lui, cu experiențele ei de viață care ar putea compune, lejer, două existențe paralele. Bărăganul și luminile Parisului. Biblioteca Națională a Franței și Louis Vuitton. Manuscrisele în greacă veche și rochiile făcute de mână, la mașina de cusut Singer. Fetița de 11 ani care iubea rochiile albe într-un sat din Bărăgan unde „nu puteai întreține albul, din cauza prafului” și doamna „d’un certain age” pe care o aplaudă Parisul pe podiumuri.

 

Unul dintre cele mai citite articole de pe acest site, cu sute de mii de afișări și despre care încă primesc întrebări și comentarii este cel legat de viața bunicilor mei, care au fost deportați în Bărăgan. Povestea de față se leagă în mod direct de acea poveste, fiindcă Rodica Paléologue sau Rodica von Buta, după numele de scenă ca manechin, este verișoara primară a mamei mele. ”Buta” este numele bunicii lor comune, respectiv al străbunicii mele. Mi-a luat mai mult timp să mă încumet să scriu această poveste fiindcă, de multe ori, poveștile apropiate nouă sunt cel mai greu de spus.

 

Urmează un interviu lung, cel mai lung publicat de mine până acum, dar atât de plin de informație și de poveste încât vă invit să-l citiți așa, întreg, cu toate detaliile și referințele din el. E atâta bogăție de amănunte fascinante, încât odată intrați în lumea creionată de Rodica, va fi dificil să ieșiți înainte să se fi terminat povestea. Și, pentru că dincolo de povestea ei de viață am descusut-o în legătură cu sfaturile de viață și frumusețe ale franțuzoaicelor, puteți găsi un articol separat despre ritualurile de frumusețe și stil învățate în 30 de ani la Paris.

14711066_1224545227566328_7364032870786052194_o

 

Fine Society: Care e cea mai veche amintire din Bărăgan?

Rodica Paléologue: Din copilăria mea păstrez nenumarate amintiri frumoase. Domnul Vîșcu, învățătorul care mi-a spus să nu mă simt obligată să râd când râde clasa, ceea ce m-a învățat să-mi afirm dreptul la diferență, să îndraznesc sa fiu eu însămi. Troscotul din curtea bunicilor și jocul de-a tumba cu bunicul, care m-au învățat să mă bucur de natură, s-o caut. Apoi familia, dragele chipuri ale copiilor de vârsta mea.

 

Și jarul, jarul ciulinului încins, bine descris de Panait Istrati în „Culinii Bărăganului”. Intâi o flacară imensă, cu pocnituri și mici focuri de artificii, apoi un castel de jar în soba de acasă. Ciulinul este o plantă din familia erbaceelor, crește rotund și atinge aproape un metru. Se desprinde de rădăcină toamna târziu și aleargă prin rostogolire, cu viteza vântului, greu de capturat. Eu eram păzitoarea vetrei și aveam dreptul de a plasa ciulinul adus victorios acasă de tata. Cu multă artă, îl împingeam în sobă, el devenea îngust ca un brăduț și, cu un gest rapid, îl redresam. Priveam acest spectacol imponderabil, cald, sublim. Acolo am învățat că sublimul e peste tot și că am dreptul sa visez. Castelul din jar de ciulin și luna erau la îndemâna mea.

13872767_1025084114207033_2158641109378657924_n

 

Care a fost cea mai folositoare lecție din acea perioadă a domiciliului forțat, pentru mai târziu în viață?

Copil fiind, pusă la încercare între caniculă, foame și frig, cu ochii la lună, capul între stele și noroiul până la genunchi, mergeam drept înainte. Privațiunea m-a ajutat să relativizez succesivele mele suferințe. Poate a fost influența marilor oameni care ne erau profesori, ei înșiși deportați. Nivelul de educație era excelent la Dropia.

 

Un fapt marcant: am avut norocul să-mi creez o oarecare deschidere lingvistică. La Dropia am învățat limba țigană. Prin anii ’60, noi fiind eliberați și somați să ne mutăm în vederea demolării satului, populația se rarefia. Dar alții, dintre care bucovinenii și basarabenii, nu aveau unde să plece. Casele de refugiu în Banat erau ocupate, iar Bucovina era în URSS. Așadar, ei urmau să-și construiască din nou, cu mâinile proprii, o casa în satul de alături.

 

Așa am cunoscut sosirea prin delocalizare forțată a țiganilor ostracizați din groapa lui Ouatu de la București (despre care vorbește Eugen Barbu în „Groapa”). Fuseseră instalați la capătul străzii, într-una din casele recent părăsite: casa cu caise albe. Grație lor și limbii țigane învățate în joacă, am abordat ușor sanscrita, mai târziu. Într-o zi, fiind singură acasă după școală, o țigancă mai în vârstă a bătut la poartă și m-a rugat să-i scriu o scrisoare pentru rude. Am întrebat-o ce vrea să spună și cui și m-am apucat de scris.

 

La citirea scrisorii, cu lacrimi în ochi, m-a rugat să-i spun ce-mi datorează, fiindcă spera să-i mai scriu și altădată. Răspunsul meu spontan a fost „Nimic”, dar la insistențele ei am înteles că era sinceră în dorința de a mă răsplăti. Privind-o cu îndrăzneală i-am spus: „Limba țigană, aș dori să mă învațați un pic limba țigană”. Am început cu numeralele și am continuat cu conversația. O comoară lingvistică care m-a ajutat să înțeleg morfemele indoeuropene, cunoaștere atât de necesară în abordarea studiului lingvisticii istorice și comparative la facultatea mea de Limbi Clasice.

 

Pentru că țiganii provin din regiunea Punjabi din India, limba romani e înrudită cu sanscrita, descinsă din trunchiul comun indo-european. Secreta investiție din copilărie mi-a folosit și la constituirea unui fond omogen la Biblioteca Națională a Franței. Aceste întâmplări și multe altele mi-au oferit confort de-a lungul vieții.

16425989_1184877311561045_1596745667281018822_n

 

Ați devenit vizibilă public ca manechin senior, dar adevărata vocație au fost limbile clasice, vreme de peste 24 de ani. De unde a început totul?

Intrarea la Facultatea de Limbi Clasice era foarte dificilă la acea vreme, 14 candidați pe un loc și doar 20 de locuri, iar mama mea m-a rugat să fac rusa, unde nu erau decât șase pe loc. Deși îi purtam o imensă recunoștință mamei, nu am cedat. În paranteză fie spus, mama s-a descurcat singură printre străini de la 14 ani, când a fost refugiată obligatoriu cu școala din Bucovina în Banat, fără știrea părinților. Nu i-a mai văzut decât 18 ani după aceea, când i s-a dat viză să meargă la înmormântarea mamei sale, în Bucovina aflată atunci în Uniunea Sovietică, iar acum în Ucraina.

 

16387052_1184877051561071_753619012626072948_n

 

Latina era pentru mine o pasiune veche, de pe la 10-11 ani. Trăiam încă în satul Dropia, în mijlocul Bărăganului. Mă aflam în fața acelei case din pământ bătut, dar bine întreținută, cu o grădină de flori albe în față. Mamei mele îi plăcea regina nopții, în tufă cu flori mici (nu cea care se găsește frecvent la București) iar tatălui meu îi plăceau micsandrele. Eu le iubesc pe amândouă și am rămas cu o înclinație pentru florile albe. De fapt pentru culoarea albă în general, în îmbrăcăminte, decorație sau pictură. Aceasta se datorează poate faptului că erau multe vârtejuri de praf în Bărăgan și ne era foarte greu să întreținem albul.

 

Acolo, aproape de pragul ușii de intrare din casa noastră, am avut o scurtă conversație cu Geta, o domnișoară de vreo 17 ani care venise pentru probă la mama, care era o specialistă în croitorie. Îmi amintesc că își comandase o fustă… albă.

 

Este vorba de Georgeta Tăracilă, sora lui Doru Tărăcilă, fost senator si ministru de interne, colegul meu de bancă la grădiniță și în școala primară, în Dropia. Începuse cât de cât dezghețul perioadei de exterminare politică și fata reușisese să meargă la liceu. Am rugat-o să-mi spună diferența între școala primară pe care o frecventam eu și liceul unde mergea ea. Și mi-a răspuns: latina. „Și cum este latina?” am întrebat eu. „Sună cam așa: laudo, laudare, laudavi, laudatum”.

 

Mărturisesc că m-am îndrăgostit pe loc de limba latină și mi-am zis că dacă aș putea ajunge într-o bună zi să ating un domeniu atât de inaccesibil, m-aș simți ca și când l-aș fi prins pe Dumnezeu de picior. La latină am și intrat atunci, la admitere, și nu printre ultimii.

 

La sfârșitul studiilor am ales un subiect legat de sublim. „Conceptul  de tensiune spirituală și pathos în Tratatul despre sublim de Pseudo-Longin” (Anonymus), secolul I e.n.  Ajunsă în Franța, am făcut doi ani de DEA – Diplomă de studii aprofundate la Sorbona în sânul  Facultății de studii de greacă veche, la îndemnul domnului Jacques Bompaire, rectorul de la Sorbona, care el însuși scrisese între 1974-1975 un studiu despre același tratat.

 

Fiecare dintre noi fusese preocupat de problema integrității  acestui manuscris, despre care mari lingviști de-a lungul secolelor susținuseră că era incomplet și că subiectul patosului ar fi fost tratat în altă lucrare, pierdută. În timpul acestor conversații cu Rompaire am aflat cu stupefacție că fiecare dintre noi dovedise că nu lipsesc decât 5-6 rânduri din tratat. Domnul Bompaire prin metoda filologică, eu prin metoda epistemologic genetică. Cunoșteam metoda din cărțile consultate în România, la Biblioteca pedagogică, în limba franceză. Nu știu dacă existau discoteci în România la vremea mea, dar cunoșteam toate bibliotecile din București, și erau câteva: cea de la Universitatea mea, Biblioteca Centrală universitară, Biblioteca Academiei…

Cum ați ajuns la cariera dintâi: responsabilă de colecțiile în limba română la Biblioteca Națională a Franței?

16251943_10210659277291740_387116234783768803_o

 

Timp de 22 de ani am fost „Chargée de collection en roumain” la Biblioteca Națională a Franței, deci responsabila domeniului românesc (România si Moldova ex-sovietică). În ultimii cinci ani, responsabilitățile mele s-au extins și la literatura italiană, devenind „Chargée des collections en littératures et langues italienne et roumaine”. Aceasta presupune selectarea cărților care intră în fondurile Bibliotecii Naționale a Franței prin achiziție si donație. Plus, în ambele cazuri, traduceri, cercetare, relații cu editorii și furnizorii.

 

Biblioteca Națională a Franței fiind o bibliotecă de cercetare și de conservare patrimonială, selectarea titlurilor e foarte exigentă. La un moment dat am început să cumpăram și filme, iar acum și alte produse audiovizuale pentru consultare online. Producția editorială românească e foarte variată și relativ vastă. In afara de literatură, reținem operele de răsunet internațional, dar nu mă privez de la a da o șansă și unor cărți mai speciale, de exemplu o carte despre scrierea dacilor.

 

15128912_10209986318348187_921183623012332326_o

 

Achiziția unei cărți pentru fondul Bibliotecii Naționale a Franței presupune un lung proces de informație. Am la dispoziție câteva ziare, la care eu însămi i-am abonat: România literară, Luceafărul, Contrapunct, Viața românească, România liberă, Adevărul. Am cultivat și prezența producțiilor ieșite din minoritățile naționale: tratate de istorie a macedonenilor, literatură și studii de limba evreiască, germană, maghiară, aromână, țigană. Am avut bucuria să constat că cercetătorii veneau de departe ca să le studieze, de exemplu o cercetătoare din Israel se interesa de limba romilor în general și de a celor din România în particular.

 

O altă sarcină erau expozițiile comemorative în jurul lui Cioran, Ionescu, poezie sau Les Belles Etrangères – Cea mai bună literatură straină – o acțiune de promovare a scriitorilor străini în Franța organizată de Centrul Național al cărții, cu ocazia Salonului Cărții de la Paris. România a fost cinstită de două ori : în 2005 și în 2012 .

 

Străbunicul lui Victor (fiul ei cu fostul  soț, Andrei Paleolog, n.red), V. G. Paleolog, trăise vreo 20 de ani la Paris, prieten cu Constantin Brâncuși, pentru care a scris în franceză primul articol de exegeză. Am trimis calculatoare, imprimante și copiatoare profesionale la Biblioteca județeană din Oradea, iar după 2 ani și jumătate de luptă cu administrația Bibliotecii Naționale a Franței, am reușit să trimit 5.600 de cărți la Târgu Jiu, la Biblioteca de arte Constantin Brâncuși și Biblioteca județeană. Donațiile nu sunt prevăzute în statuturile noastre: suntem o bibliotecă de patrimoniu, nimic nu iese, chiar dacă este demodat.

V-a adoptat cu adevărat Franța? A devenit ,,acasă”?

15622530_10210287857406475_70907167960338795_n

 

Cu un picior în Franța sunt din 1987, dar am sosit abia pe 14 august 1989. Cu statut de apatrid: renunțarea la cetățenia română, cerută forțat și plătită vreo 3.200 de franci pe vremea aceea, unul dintre criteriile obligatorii pentru a obține talonul roșu. La sosire am fost trecută sub protecția Franței, cu statut de refugiat politic. Pe noul meu pașaport de culoare maro, nu verde închis ca al cetățeanului francez, era marcat apatrid. Cu drept de circulație în lumea întreagă în afară de România, scris negru pe alb. Deci trăiesc în Franța de aproape 30 de ani.

 

În primele două săptămâni mi-a fost greu să accept pustietatea Parisului, specifică lunii august. Cum ajunsesem seara, nu am văzut Parisul decât pe 15 august, mare sărbătoare. Orașul era mort, obloanele magazinelor trase în plină zi. În ziua aceea am fost la slujbă la Notre Dame. Fără să-i ofensez pe francezi, recunosc că mi se păruseră conservatori și mai puțin emancipați decât românii. În plus, toată lumea se îmbrăca la fel, de preferință gri, negru, eventual bluemarin. Mai târziu am învățat că există și coduri vestimentare în funcție de categoria socială sau profesională, de locul de domiciliu. Cei mai „originali” – păr verde, încălțăminte cu platformă și altele, vin din banlieu.

 

Francezul este cartezian, dar fără să-l cunoască pe Descartes neapărat. Ajutat de limbă, va reuși un fel de precizie în exprimare. Alții ar putea interpreta aceasta ca o jenantă etichetare, dar franceza este o limbă „grea”.

 

O mare cumpănă a fost în ziua în care am dorit să cumpăr o franzelă caldă, și negăsind cuvântul „baghetă” scris pe undeva, i-am arătat cu mâna și vânzătoarea s-a prefăcut că nu înțelege. După care mi-a pus în brațe o pâine mare cât roata carului, cu o coajă groasă de netăiat, care m-a costat o avere și din care a trebuit să mâncăm timp de aproape două săptămâni.

 

14711586_1224546620899522_2320172941819490659_o

 

Primul  meu post a fost la muzeul Luvru, pentru proiectul Joconde, una dintre primele baze de date culturale de amploare. Am avut rolul de redactor al notițelor descriptive în Departamentul de arte grafice. Fiecare notiță trebuia să cuprindă maximum 76 de caractere, plus index de nume și index geografic. Acest loc mi-a permis să am în mână desene de Rafael sau de Leonardo da Vinci, deoarece verificarea era adesea necesară.

 

Lucram pe baza unor fotocopii de format în folio, trase după inventarele foarte precise datând din secolul XIX. Un specialist nu are dreptul să ceară să consulte un desen de Rafael decât o singură dată în viață. De atunci încoace, Joconde este pe internet, descrierea e completată și de 2 fotografii, așa că viața cercetătorului a devenit mai puțin dramatică.

 

Am sosit în Franța în anul sărbătoririi bicentenarului revoluției franceze din 1789. Cu această ocazie a fost lansat proiectul  construcției unei mari biblioteci naționale care să o includă pe cea veche, dar care să devină deschisă tuturor. Dupa un an și 8 interviuri am reușit să am un post de responsabilă de achiziții pentru fondurile în acces în următoarele domenii: literatură și limbă latină și greacă veche, științele auxiliare ale istoriei (epigrafie, paleografie, heraldică, genealogie, papirologie) și Bizanț (istorie și literatură).

 

În favoarea mea pentru acest post, aveam acces la 9 limbi și învățasem arhivistica și paleografia în timpul postului meu la Episcopia Aradului, unde fusesem responsabilă de arhiva istorică în care primele acte datau din 1738. Acolo am descoperit manuscrise iluministe din Transilvania, în limba latină, despre care am scris, și alte documente importante.

 

Grație faptului că am avut onoarea să port aceste responsabilități, îndrăznesc să cred că – cel puțin intelectual – Franța ma adoptase. După 4 ani în care am definitivat colecțiile în acces liber (10.000 de cărți comandate), în 1995 mi s-a propus să fiu responsabilă pentru latină, greacă veche și arta antică. Am refuzat această prestigioasă propunere și am cerut domeniul românesc, care era neglijat de prin anii ’40, deoarece nu era ținut de un specialist în limba română.

 

Eu trăisem revoluția din 1989 în Franța și doream să-mi exprim indignarea cu privire la imaginea României în străinătate: copiii abandonați, țiganii și câinii fără stăpân. Acesta era unghiul preferat al jurnaliștilor în acea perioadă. România nu merita un asemenea tratament. Decizia vieții mele a fost luată: îmi sacrific pasiunea pentru latină pentru a încerca să contribui la ameliorarea imaginii României. Dar am continuat să fac cercetare și să public și în domeniul vechi.

 

În 2011 mi s-a propus și domeniul italian (literatură și limbă, inclusiv dialectele) și nu am refuzat. Am continuat să fac achiziții în aceste două domenii, să accept sau nu schimburile internaționale și donațiile, să fac expoziții comemorative, scriitorii  români în alternanță cu Dante, Boccacio, Tabucchi și alții.

Pasiunea pentru modă a existat dintotdeauna: cum a ajuns să se transforme într-o carieră de model senior?

rodica

 

Într-adevăr pasiunea a existat mereu. Mi-am format gustul în Bărăgan, unde lumea nu avea decât o singură ținută vestimentară, dar purta haine de calitate. La plecare, luaseră cu ei ce aveau mai bun.

 

Coafura mi-a fost descoperită de mama, care mi-a rasucit parul în buclă, fiindca nu-l suportam pe frunte. M-am văzut datorită unei rare fotografii făcute în Bărăgan. Mă opusesem drastic să apar în ea, fiindcă-mi lipsea un efect de îmbrăcăminte pus la uscat. Inutil să mi se spună că nu se vedea fotografie. Eu știam! Astăzi mă bucur să am acea poză.

 

Rochiile mi le desena mama, apoi eu singură și mama le executa. Mai târziu le și coseam eu însămi. Am învățat croitoria timp de un an, în paralel cu școala, la 13-14 ani. Astfel am putut s-o ajut pe mama, dar mi-a folosit tot restul vieții. Lucrul de mână îmi dă sentimentul de libertate și mă destind.

 

Ani de-a rândul mi-am confecționat singură ținutele. Mama avea o mașină de cusut Ringschiff,  iar eu o Zinger. Am daruit-o, în speranța că o să mă debarasez de această pasiune ca sa-mi degajez timp pentru viață. Consecința: acum cos de mână!

 

De la modă la model? Tocmai intram într-o expoziție, o vizită de curtoazie pentru un profesor străin, când mă văd interpelată de un tânăr înalt, cu șapcă: „Ca fait un an que je cherche votre tête!” (Vă caut de un an!) Pe cartea de vizită scria director artistic la Emmanuelle Khanh. M-am gândit 2 săptămâni, am trimis un SMS și așa a început. După care am fost contactată de o agenție și am continuat în acest domeniu. Am apărut în Grazia France și Grazia Italia acum doi ani și la jurnalul de seară de la TF1. Am povestit despre mine în Huffington Post. Întâmplarea a făcut să mă transform încet-încet dintr-o persoană invizibilă într-una vizibilă.

16179074_10210659275331691_3871777208323264764_o

 

Lucrurile s-au derulat rapid: cum au apărut prezentările, după momentul descoperirii de către acel director artistic?

Primul meu simulacru de prezentare a fost, de fapt, în 1987, la defileul de istoria modei din colecțiile Muzeului municipiului București. Se întâmpla la Palatul Știrbei, unde eu eram muzeografă. Deși purtam o rochie bleu 1840 magnifică, nu prea am îndrăznit să privesc nici sala și nici obiectivul foto. Prima adevărată defilare a fost în 2014, pentru Ken Okada.

 

În realitate, după ce am realizat campania pentru marca de ochelari Emmanuelle Khanh, am fost contactată de o agenție de modele. Am realizat campanii de publicitate prin intermediul lor, dar propunerile de prezentări de modă mi-au venit direct. Începusem să fiu invitată la defileuri și am tot fost vazută. A doua prezentare majoră a fost în 2015, tot pentru Ken Okada. Acum, pe 26 ianuarie, la hotelul „George le V”, am defilat pentru Haute couture orientale. A fost o defilare propusă spontan, în realitate eram invitată în postura de „guest star”.

14238281_1714585522138638_4101154053352413752_n

 

Care a fost experiența care v-a marcat cel mai tare, în noua postură de manechin senior?

O întâmplare m-a marcat puternic. Într-o bună zi aterizez la agenția „Parallèle” din Paris, la brațul unei tinere prietene de 22 de ani, ca s-o înscriu. Era torid și aveam de așteptat, iar domnișoara care ma însoțea nu se simțea foarte în largul ei. Am făcut prezentările, iar directorul agenției mi-a răspuns: „Mai degrabă vă luăm pe dumneavoastră”. Așa am ajuns la un casting pentru Louis Vuitton, un scurt-metraj distribuit la cinema și numit „Invitation au voyage 2. A Venise” Numarul 1 este „A Paris”. Realizată de Roman Gavras, în iunie 2013, în compania sonoră și fizică a lui David Bowie și cu modelul Arizona Muse în rolul central.

 

screen-shot-2017-02-27-at-10-34-50

 

Filmările s-au derulat timp de patru zile, în palatul Zenobio de la Veneția. Eu purtam o rochie bleu cu diablotini, secolul XVII, iar rolul meu, dintre cele 120 de persoane (manechini, actori, dansatori cu costume din toate epocile) era să realizez secvența de râs. Purtam o mască neagră din plastic, două mâini întoarse în jos care descopereau ochii și-mi lăsau la vedere coafura. La întrebarea grijulie a Arizonei Muse, care s-a ridicat de la clavecin unde statea alaturi de David Bowie, daca masca „mă face sa sufar cumva”, mi-am dat seama ca sunt roșie și că fac alergie la plastic. Îi mulțumesc.

 

Am spus că am găsit soluția: voi cere să fiu îmbălsămată în pudră de talc. Veneratul David Bowie nu se mișca de la locul lui, au fost trei secvențe de râs, la a doua directorul de platou a izbucnit în hohote, iar după a treia întreaga asistență a aplaudat.

screen-shot-2017-02-27-at-10-35-47

 

O altă mare propunere,  un rol à contre emploi, adica nu deloc în „genul” meu, a fost în 2014. Mă aflam la Espace Vuitton, devenit anul trecut Fondation Vuitton, pentru întâlnirile filozofice sub titulatura „Je suis l’autre – Eu sunt celălalt”. Antoine Scalese, care pe atunci lucra la Spațiul Vuitton, a scris un scenariu pentru mine și m-a rugat să-l interpretez. M-am lăsat convinsă. Asa s-a nascut „La leçon de violon – Lecția de vioară”. Cu o altă agenție am fost acum o lună la Roma, unde am pregătit o secvență pentru lansarea unui nou parfum Bulgari, într-un palat.

Rodica von Buta în „La leçon de violon”

screen-shot-2017-02-27-at-10-47-55

 

Cum vi s-a schimbat viața de când ați devenit model?

Mentalul în primul rând. Încerc să cultiv spiritul de frumos și sublim în acțiune și receptare. Apoi sunt mereu pregătită pentru orice provocare intelectuală, deplasare sau decizie. Încerc să fiu eficientă și se impune să fiu și mai disciplinată. Viața mea e reglată ca un ceas bine uns și cronometrată: între orarul de respectat la birou, propriile inițiative de cercetare care mă rețineau acolo până seara târziu, obligațiile personale și cele legate de noua mea orientare profesională, a trebuit sa traiesc timpul la multiplul trei! Agenda mea este ținută la zi, dar trebuie sa las loc de surprize.

 

Am învățat să privesc în față succesul sau insuccesul, am câștigat în autonomie. Și, culmea, am câștigat în autenticitate. Datorită celorlalți, am învățat să mă cunosc pe mine. Datorită imaginilor și emoțiilor pe care le redau, am devenit mai naturală. Această experiență m-a apropiat de mine însămi și de ceilalți. Sunt pozitivă, eram și înainte, dar cred că am devenit mai cool. Am adaugat un grad la capitolul stimă de sine, poate cel care-mi lipsea.

 

Mi-am inventat un stil vestimentar simplu, dar „sofisticabil”! Une robe trois trous, deci o rochie fara mâneci, nedecoltată, de preferință neagră sau albă, peste care pun un pulover cu nasturi la birou sau cinema, o vestă pentru ședințe sau pentru o ocazie la birou (les pots de départ sunt numeroase, având în vedere că efectivul Bibliotecii este de 2.500 de persoane) și un bolerou sau un mantou lejer pentru cocteiluri sau vernisaje. Îl pastrez la operă, dar îl scot la supeu, spre miezul nopții, și astfel apar în rochie de seară!

Cum se raportează francezii la vârstă, spre deosebire de români?

13879457_1066842273391501_1538720063787734209_n

 

Mă întreb dacă românii vor să promoveze tinerii ca un fel de revanșă asupra generației care a deținut puterea înainte. Dar și în Franța tineretul este presupus dinamic, întreprinzător și plin de resurse, simbol al unui anumit spirit de întreprindere și garant al succesului. Doar că în Franța lucrurile se schimbă ușor. Deplasarea limitei de vârstă pentru statutul de senior de la 40 la 60 de ani, ameliorarea condiției fizice a seniorilor/pensionarilor și nivelul de viață mai ridicat (ca urmare a salariilor mari dobândite în „anii lor de glorie” 1980-1990) decât al tinerilor activi, toate astea suscită un vizibil interes.

 

În Franța, seniorii sunt valorizați pentru că ei contribuie la promovarea masivă a unor unor produse sigure: estetică, întreținere fizică, voiaje, cluburi de destindere, activități specifice acestei categorii de vârstă. E o categorie care are nevoie de aceste servicii și care dispune de potențialul necesar, fizic și financiar. Apropo de vârstă, am citit undeva că aici femeia până la 40 de ani este o femeie frumoasă iar de la 40 de ani trebuie să devină un suflet frumos. „Jusqu’à 40 ans une belle femme, après, une belle âme”.

 

Această vârstă de 40 de ani a fost depășită deja cu 20 de ani. Acest nou tip de respect inter-generațional s-ar putea exporta în toata Europa. Pentru prezentarea de la Haute coiffure française, organizată de L’Oréal în septembrie 2016 (la care a participat și România), trei manechine principale aveau o oarecare vârstă, iar dintre acestea, podiumul central mi-a fost acordat mie.

Puteți citi aici sfaturile de frumusețe și stil franțuzesc însușite de Rodica Paléologue după 30 de ani la Paris.

Foto: Arhiva personală Rodica Paléologue

12 Comments

  • Elena spune:

    Inimaginabil.Destin.
    Savurez lectura ta ca pe cea mai buna cafea din lume!!!

  • americano-roman spune:

    Numai o moldoveanca la origini poate fi capabila de asemenea calitati de top . Vrem sau nu , dar dintre toate romancele cele mai multe reprezentante de top provin din Moldova cea Mare a lui Stefan cel Mare .

  • Alina spune:

    Multumesc, mi-a placut tot, am savurat ambele texte. Astept continuarea, poate despre barbatii francezi, despre iubire, despre carti, despre regrete… La multi ani, Florina si la multe portrete de astfel de oameni!

  • AB Karshowsky spune:

    Citind acest articol, cu nesat, rand dupa rand, am avut revelatia optiunii de viata sempre bella!Va rog sa primiti complimentele mele pentru acest splendid articol alaturi de un sincer Laudatium pentru personajul central al acestuia, doamna Paleologu!

  • Marius Lucian Matei spune:

    VG Paleolog(u) a avuttrei copii:
    1916 Tretie Stan Dragases
    1917 Preda Varlam Calomfir
    1921 Dsypré Henry Theodore
    Ce legatura are acesta cu Andrei Paleolog (intelegand ca Andrei a fost sotul Rodicai)?

  • Denise spune:

    O femeie extraordinara!!! Te rog sa mai postezi interviuri cu dumneaei…pentr o clipa am revazut o alta lume apusa! Cred ca m-as putea pierde in conversatii infinite cu doamna si tot nu m-as satura!

  • Irina spune:

    Deosebita aceasta doamna si povestea ei, mi-a placut enorm articolul! Esti foarte norocoasa sa ai astfel de rude care sa te inspire si de la care sa ai atatea de invatat.

  • Anca spune:

    Un interviu care atinge o coardă sensibilă a sufletului. Doamna Rodica, sau Madame Rodica, este o femeie foarte frumoasă, iar calitatea care îmi place tare mult, pe lângă inteligență, eleganță și curaj, este curiozitatea de care nu s-a desprins de-a lungul anilor. Felicitări pentru această poveste minunată!

  • pica spune:

    Articolul este extrem de sensibil,în spatele acestei mărturisiri stă multă muncă ,ambiție și dăruire .

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.