Despre tot ce-i fin și fain

Importanța de a fi șmecher și de ce n-o să mă pricep niciodată

By 30 martie, 2016Emotions
 
30 martie, 2016

Importanța de a fi șmecher și de ce n-o să mă pricep niciodată

Cred în bunele maniere, în bun-simț și în dreptate. Sunt un om corect, acea tipologie pe care istoria o consemnează, cu duioșie și compătimire, sub termenul ,,prost de bun“. De curând, am realizat că lumea nu se împarte în competenți și incompetenți, ci în descurcăreți și… oameni care-și văd de treaba lor. Așa ca mine.

by

Plimbându-mă prin aeroportul din Viena, cu câteva zile în urmă, am asistat la următoarea conversație între doi români care așteptau la aceeași poartă de îmbarcare: ,,Mișto geaca asta“, ,,Mersi, mi-am luat-o din magazinul X, de pe Mariahilferstrasse“. ,,Frățică, adică ai dat 150 de euro pe ea? De ce ești fraier? Eu am un băiat, îmi iau numai mărci de la el, la câțiva euro. Vezi asta de pe mine? E Prada și am dat 85 de euro pe ea“.

 

Asemenea conversații mă fac să râd, din simplul fapt că va exista mereu o specie aparte de personaj mioritic care se pricepe la șmecherii, învârteli și combinații. Cineva care știe ,,un băiat“, care a auzit de o cale mai ușoară sau de o variantă mai ieftină și de un chilipir. Calea dreaptă, regulile, toate sunt pentru fraierii care nu știu pe nimeni și n-au nici școala vieții. Sau, cum spunea o trupă de umor, ,,școala vieți“.

 

Noi, românii, parcă mai mult decât alte popoare, ne pricepem de minune la fentatul regulilor. Ne-au învățat vremurile demult apuse, când până și micile nevoi de zi cu zi, de la unt până la detergent, nu se puteau satisface decât dacă știai pe cineva, dacă erai prieten cu cine trebuie sau dacă reușisei să te dai bine pe lângă cineva important. De multe ori, acel personaj din vârful ierarhiei fiind un simplu gestionar de la alimentară sau un șef de măcelărie care căpătase proporții dictatoriale.

 

Chiar dacă în prezent totul este la liber, metehnele n-au murit, de unde și cultura locală care glorifică tot ce înseamnă cale ocolită sau, mai pe șleau, șmecherie. De câte ori n-ai auzit pe cineva începându-și discursul în șoaptă, cu un ,,Știu eu pe cineva…“ sau elogiind un terț absent cu sintagma, ,,E băiat deștept, se descurcă…”.

 

Cândva, am făcut un interviu cu designerul Adrian Oianu, un personaj foarte interesant și profund, cu un umor savuros, iar din discuția noastră mi-a rămas și acum o vorbă de-ale lui: ,,Știi, românii sunt poporul care nu se roagă la Dumnezeu să le dea putere ca să poată să muncească, se roagă la Dumnezeu să facă El ceva ca să nu mai fie nevoiți să muncească niciodată“. Are dreptate, altfel nu-mi explic de ce urechile ni se ciulesc instantaneu la perspectiva unei lecții de viață de la ,,un băiat deștept“.

 

Vremurile și viața ne-au învățat să-i admirăm pe toți „descurcăreții“ și să ne dorim să le replicăm gloria. Ați auzit pe cineva să admire un om care își vede de treabă și respectă regulile? Să spună cineva ,,Eu vreau să fiu ca Ionel, e un om bun, corect și liniștit?“. Sau mai degrabă: ,,Mamă ce tare e tipul ăla, câte învârte!”.

 

Eu una nu știu să „învârt“ nimic și pe nimeni. Vorba lui Caragiale, ,,carevasăzică nu le am“. Și nici nu vreau. Dacă mi-a plăcut ceva, mi-am permis respectivul lucru și mi s-a părut un raport decent calitate-preț, am cumpărat. Dacă am avut nevoie de un lucru sau de un serviciu, am prospectat și apoi m-am dus la sursă. Sunt mereu cea care împărtășește descoperirile ei, care povestește cu înflăcărare despre magazinașe mici de pe străduțe ascunse, care recomandă persoane pricepute, dar niciodată în această viață nu am fost și nu voi fi acel gen de persoană care-ți spune ,,Ah, dar știu eu un băiat care știe un băiat…“ sau ,,Îi dai 5 lei în plus lui Tanti Florica și te bagă în față…“. Niciodată.

 

Pe lângă detaliul (important pentru mine) că acele învârteli înseamnă de regulă acolade pe lângă morală și o palmă peste ochii tuturor oamenilor de bună-credință, mie îmi plac lucrurile clare. Nu mă încântă o geantă neagră de fâș plină cu ochelari ,,dintr-o sursă de încredere“, nici un portbagaj cu cosmetice ,,de afară”, nici niște haine ,,pe care le aduce un băiat“ într-o garsonieră, la sfert de preț. Poate că sunt o fraieră, dar sunt una asumată și-mi place de mine așa. Nu mă uit peste umăr, n-am nimic de ascuns, n-am nimic de nerostit. Mi-e bine așa. Nu-mi plac complicațiile, îmi place calea simplă.

Cu toate că România întreagă a ales de curând, cel puțin cu ștampila, domnia ,,lucrului bine-făcut“, prea puțini suntem dispuși să renunțăm la învârtelile noastre de dragul lui ,,alb sau negru“. Cum adică să stau la coadă, dacă știu pe cineva la circă? De ce să plătesc amenda rutieră, fără să fac gura mare că eu am cartea de vizită a lui X sau Y? Cum să strâng bani să-mi iau o geacă, când am auzit eu că se găsesc la cineva, aduse nu știu cum din afară? Sau, mă rog, știm cu toții cum, dar nu ne pasă.

5D3_5139e

 

Firește, de multe ori asemenea combinatori vorbesc mai mult decât fac efectiv. Nu știu cât la sută e adevăr și cât e grandomanie în toate discursurile de tipul celui auzit în aeroportul din Viena. În fond, cine poate verifica dacă într-adevăr și-a luat Versace și Armani cu 85 de euro sau doar niște fake-uri ordinare de care nu are habar.

 

Un lucru este, însă, cert: am obosit ca oamenii care respectă legea, regulile și mersul lucrurilor să fie considerați fraieri. De câte ori am urmat calea dreaptă, m-am întâlnit în capul rândului cu cineva care n-o urmase și, recunosc, am simțit un gust amar. M-am întrebat dacă nu sunt cu adevărat o fraieră, de vreme ce alți oameni pot să obțină bătând din palme, fără niciun efort în afara unui număr de telefon sau a rostirii unui nume, lucruri pentru care eu muncisem, așteptasem și urmasem pașii firești.

 

Nu mă pricep la toate astea și nici nu mi-aș dori să mă pricep. De fapt nu, rectific. Mi-aș dori să nu fie nevoie să mă pricep. Aș vrea ca lucrurile să fie măcar un pic mai clare, mai limpezi, mai așezate. Să știu că drumul din A în B trece prin A și B, nu printr-un șirag aleatoriu format din toate literele alfabetului.

 

Aud mulți români spunând că Elveția, Germania sau Austria li se par plictisitoare. Că totul e „prea perfect“. În Elveția chiar am locuit o vreme, iar acea perfecțiune ,,obositoare“ mi-a priit din plin și câteodată îmi lipsește. Totul era atât de simplu, aproape terapeutic pentru minte. Nicidecum plictisitor, doar predictibil, ca în orice loc în care societatea și mersul lucrurilor sunt suficient de așezate pentru a te lăsa să-ți vezi de lucruri mai importante. Nu e nevoie să te lupți, să te zbați, să vâslești contra-curentului zi de zi. Acea energie e mai bine folosită în alte scopuri, mai nobile.

 

În Elveția știam că pentru orice, de la obținerea unei hârtii la cumpărarea unei rochii sau la comandarea unui dulap de bucătărie, era suficient să fac o acțiune concretă și previzibilă. Să scot banii din buzunar, să completez un formular, să cer unui vânzător de la un banc de lucru, să sun la un telefon afișat pe o broșură. Nu să cunosc pe cineva, nu să mă introducă cineva într-un anturaj, nu să-mi facă cineva ,,intrare“. Nu să dau șpagă cui trebuie, nici să-mi arate cineva ,,o șmecherie“ sau să mă învețe ce și cum să fac. Dacă asta e plictistitor, mi-aș dori să mă plictisesc un pic mai des. Zilnic dacă se poate.

 

Nu mai pot cu șmecheriile, vă mărturisesc deschis. Viața mea e plină de acțiune, de evenimente, de drumuri prin lume și sunt momente când și-așa mă simt ușor copleșită de toate lucrurile pe care le am de făcut. Nu mai vreau să vâslesc prin viață ca și cum aș fi la Survivor și fiecare indiciu ar fi ascuns într-o stâncă, într-o cutie ferecată într-un turn sau într-o cușcă cu fiare sălbatice. Mi-ar plăcea să navighez de plăcere, să mă bucur mai mult de călătorie. Să fie croazieră, nu galeră.

Și, dacă e să fiu complet sinceră, mi-ar plăcea la nebunie o societate în care să fim mai mulți ,,fraieri“ și mai puțin ,,șmecheri“. Poate că nu s-ar schimba lumea din temelii, dar cu siguranță viața ar fi puțin mai simplă. Și – îmi place să cred – noi toți am fi un pic mai liniștiți la suflet și la cap.

Foto: Vali Bărbulescu

Hair & make-up: Diana-Florina Cosmin

21 Comments

  • Madalina spune:

    Starea descrisa a fost „drama“ studentiei mele in Bucuresti. O lupta continua cu sentimentul de „fraiera“ si unul din motivele pentru care am ales sa raman in Germania dupa studii. Multumesc ca mi-ai amintit. Ca pe nicaieri, nici in Germania nu e lapte si miere si mai uit cateodata motivele pentru care am ales-o. Te-am descoperit recent si te citesc cu placere, multumesc pentru toate articolele documentate si pline de inspiratie pe care le scrii!

    • Iti multumesc mult, Madalina. E un sentiment placut sa-ti dai seama ca nu esti singur in anumite ganduri si simtiri. Eu scriu foarte onest ceea ce simt si gandesc, iar cand vad ca oamenii se regasesc in articolele mele imi dau seama ca n-am fost eu ciudata sau nepotrivita in anumite momente, ci pur si simplu suntem noi o categorie de oameni care gandesc altfel. Ma bucur ca esti bine unde esti, asta e important.

  • Carmen spune:

    Iti multumesc mult pentru ce ai scris. Va suna foarte egoist ce voi spune, dar ma bucur si ma simt mai bine ca nu sunt singura ‘fraiera’ de pe aici. Rezonez perfect cu lupta pe care trebuie sa o duci-care te seaca de energia pretioasa – doar pentru ca vrei sa urmezi calea cea dreapta. Rezonez si cu faptul ca lucrurile sunt atât de simple in unele țări europene. Am fost in UK pentru 3 luni in 2010. Acolo m-am adaptat in maxim o saptamana. Cand am revenit în tara deodată am devenit cea mai neproductivă persoana, caci ce era simplu acolo a devenit aici complicat si de durata-info neclare chiar contradictorii, amânări, ca de… nu am spus numele de cod X. Mi-a luat aproape o jumatate de an sa îmi revin… sau poate sa ma ‘complac’ cu statutul de ‘fraier’. Multumesc încă o data.

  • Ira spune:

    Articolul acesta m-a mers la suflet! Am fost intotdeauna o fraiera, n-am stiu sa ma descurc, n-am avut tupeu. Cel putin pentru societatea in care m-an nascut.
    De 8 luni m-am mutat in Belgia. Bineinteles ca nu-i totul roz, insa cred ca cel mao important lucru pe care l-am castigat aici este faptul ca pot sa fiu corecta si sa reusesc, asa cum e logic, asa cum e normal. Fara sa ma zbat, sa apelez la nustiucine, sa am nevoie de „tupeu” ca sa conduc o masina.

  • Raluca spune:

    Toata admiratia pentru cum si ce scrii, pentru etalarea cu sinceritate a principiilor tale si a ceea ce e mintea si sufletul tau. Si subscriu, sunt si voi ramane o ,, fraiera” ?

  • DRAGOS HAHAIANU spune:

    Foarte frumos articol, chiar mi-a mers la inima.

    Si mie imi plac lucrurile clare, niciodata nu m-am obisnuit cu ‘da si mata cât crezi ca face’, ‘stiu pe cineva, da’ vezi ca…’ etc etc etc, desi m-am nascut in mijlocul acestei lumi.

    De ce nu ai ramas in Elvetia?

    • Ideea era sa invat, nu sa raman. Am avut o bursa prin care am studiat in mai multe tari, inclusiv Elvetia. Dar gandul meu a fost mereu sa ma intorc acasa. Ramasul nici nu era o optiune, in mintea mea.

  • Lucian spune:

    Buna ziua,
    Revin iar aici sa mai scriu despre o intamplare. Voi incerca sa fiu scurt. In primavara anului trecut am cumparat un telefon de la vodafone. Am primit factura, garantie si asigurare. Din pacate am ratacit factura… In luna martie 2016 telefonul s-a stricat, s-a oprit si nu a mai vrut sa porneasca. am aflat unde trebuie sa ajung sa pot verifica problema pe garantie, fiind inca in acea perioada, dar din cauza ca nu aveam factura, am platit 50 lei pentru o constatare in care mi s-a spus ca nu se poate face nimic. Dar ca, daca voi face rost de factura, e posibil sa se repare telefonul. Nu vad diferenta, dar am zis ca vin si cu factura. Am depus o cerere intr-un magazin Vodafone pentru a mi se elibera un duplicat dupa factura. Mi s-a spus ca dureaza 3-4 zile. Dupa 3 SAPTAMANI, timp in care am tot incercat sa iau legatura cu cineva, sa mi se elibereze acel duplicat dupa factura si in magazin si la telefon cu un reprezentant, am renuntat. Nu pentru ca nu aveam rabdare, ci pentru ca mai aveam fix 3 zile si imi expira garantia. Asa ca, am preferat sa apelez la bunavointa unui prieten care mi-a dat copia dupa factura intr-o ora, pe mail, fara cerere sau alte acte.
    Chiar daca nu mi se pare normal sa se intample asa, prefer varianta scurta, pentru ca asa se rezolva problema.
    Ah, si ca sa nu uit. In data de 01.04.2016, pe strada pe care stau, au inceput sa se ridice masini, in Bucuresti, chiar daca ridicarea masinilor este interzisa. Aici vorbesc de masini care sunt parcate de propietari, fiecare pe unde gaseste loc. In ziua respectiva, chiar daca mi s-a parut ca este o pacaleala, am mutat masina intr-un loc cu parcare regulamentara. Domnii de la politia locala au ridicat cate masini au gasit, dar culmea este ca din toate masinile a ramas una pe loc, pe care intentionat au ocolit-o. Ca sa va puteti face o imagine, pe o strada de aproximativ 100m, pe o parte, sunt parcate 30 de masini. Unele sunt ridicate, unele pleaca, dar din toate una sigura ramane, chiar in mijloc. Cei de la politie continua sa isi faca treaba pana in capatul strazii, lasand masina pe acel loc. Ulterior cineva a venit si a mutat masina din loc. Dar defapt, problema a stat asa: masina era a unui consilier din primarie, care locuieste in zona. Si care probabil a dat un telefon unei cunostinte si a evitat cheltuirea unor bani. Chiar daca a fost, cum sa ma exprim, pe fata!
    Concluzia este ca, legea nu este pentru toti. Si exemple tot exista. Astea s-au intamplat doar in ultima perioada…
    Va doresc o zi minunata!

    • George spune:

      Concluzia: Sistemul este un putregai defect care te împinge să fi descurcatet, ci nu este vorba de o jaketa de rahat, este vorba de un total de factori în diferența cu alte state civilizate unde nu există discriminare, interese de partid și doar ,,Cetățenii ”
      Sunt sigur că toți ar dori liniștea unui trai decent , fără să fie săpat de colegul de muncă că are limba mai lunga, sau postul suflat de alte interese, de ce nu o diferența de etichetare etnică căci este brunet, chiar se întâmplă și te face să te zbati, adică să fie omul descurcaret. Ce spui în text este o lume normală poate
      peste 100 ani în țara asta, regretabil.

  • Dan spune:

    Henry Ford:”Cel mai greu lucru pentru un om este sa gandeasca!” Oamenii au ajuns sa pretuiesca siguranta si confortul cu mult mai mult decat libertatea … Fara oameni „descurcareti” nu exista nici avion si nici aeroport pe care sa te plimbi ..

  • Roxana spune:

    Frumos articol! O autentica prezentare a proastelor (dar profitailelor) exemple de a rezolva lucrurile… nemaivorbind de umilinta care te incearca chiar doar la gandul asteptarilor de a te prosterna in fata celui ce „ti-a rezolvat” orice…

    Exista anumite tipare de persoane care se preteaza la „rezolvari” de genul acesta – acelasi care si admira/invidiaza persoanele care o fac si care se si lauda de cum au reusit si ei sa li se faca favorul…

  • Lucian spune:

    Citind articolul dumneavoastra, imi dau seama ca aveti dreptate si este frumos ce spuneti. In schimb, stau si ma gandesc, oare cat de real este?

    Sa presupunem ca traiesc si eu in Elvetia, acolo unde, cand intri in tara, treci granita si esti taxat pentru orice ban cheltuit in afara tarii(in cazul in care se poate dovedi). Si sa va dau un exemplu: plecand din Elvetia, cu masina personala, numere de Elvetia, ajung in Romania si imi dau seama ca trebuie facuta revizia. O fac, pun stampila pe carte, ma intorc in Elvetia si la vama ce sa vezi!? La verificarea masinii, angajatul observa ca pe cartea de service am stampila, revizie, Romania. Intreba, ii raspund, ii dau pretul reviziei, spune ca nu e bun, calculeaza el pretul reviziei in Elvetia si de acolo procentul pe care eu trebuie sa il platesc pentru vama…. A fost doar o paranteza.
    In aceasi tara, vi se sparge o teava de apa la 9 seara, acasa. Dupa ora la care isi termina programul orice instalator. Nu v-ar fi placut sa stiti pe cineva, sau sa aveti un prieten care stie pe cineva instalator? Sa nu ramaneti pe weekend fara apa calda?
    Dar daca prietenul/amicul dvs. este instalator, l-ati suna din prietenie la 9 seara sa ii spuneti ca aveti o problema? Doar va este prieten. Sau ii respectati programul?
    Oare cand este prieten/amic/persoana apropiata, tot „cunosc eu pe cineva” se numeste?

    Tot in Elvetia, stiati ca atunci cand comanzi mobila, trebuie sa astepti 2 saptamani sa ti-o aduca acasa? Si aici vorbesc de mobila normala, banala, din magazin. Aceasi mobila care la noi, in Romania, daca nu o au pe stoc, ti-o construiesc in 5 zile! Ah…si am uitat transportul, inca 2-3 zile, iar aici vorbim de o distanta de 17-20 km. Va multumiti cu raspunsul, sau incercati dvs. sa gasiti variante ajutatoare? Cautati transport, vedeti ca se poate, pret bun, punctual, sofer amabil, ajuta la carat. Il recomandati unui prieten/amic sau nu? Asta se numeste „a cunoaste pe cineva”?

    As mai avea o intrebare: daca eu respect regulile din trafic, dar politistul care, teoretic macar, ar trebui sa aibe grija, sa aplice legea, sa fie vigilent trece pe rosu cand vrea, porneste sirena cand vrea, intoarce unde vrea, mai nou fumeaza in masina desi nu are voie, asta cum se numeste si eu/noi ce suntem pentru el? Sau si el…”stie pe cineva”? Nu stiu, dar sigur cineva il stie pe el!

    Daca intr-o discutie ca intre prieteni/amici, dvs. spuneti ca aveti nevoie de ceva, orice si cineva incearca sa va ajute, refuzati sau accepati?

    Nu spun ca nu aveti dreptate, ca exista momente cand este iritant sicenervant ca cineva sa se bage in fata la o coada, sau oriunde doar din graba sau ca se poate, dar acum nu trebuie sa generalizam. Sunt sigur ca cel putin o data ati avut nevoie de ajutorul cuiva intr-o problema. Imi veti spune ca ce am scris mai sus sunt probleme personale, dar cand omul se baga in fata la semafor, tot personal se numeste. Pentru el, problema lui e personala, noi nu o intelegem. Sau poate veti spune ca nu deranjati pe nimeni, dar cand se opreste apa la bloc, si eu nu o repar, deranjez vecinii de bloc, iar ei stiu un instalator.

    Incerc sa fiu impartial si sa inteleg ca fiecare din jurul meu are o problema arzatoare. Si trebuie sa faca asta. In Romania nimic nu e pus la punct. Azi de duci la ghiseu cu 3 foi, rezolvi problema. Maine ai aceleasi foi, aceasi problema, dar nu se mai poate, mai trebuie stampila. Te intorci cu stampila, mai trebuie o hartie. A 3a oara la ghiseu, buna hartia dar nu are nr de inregistrare… Defapt, era persoana de la birou care s-a trezit cu fata la cearceaf si nu avea chef sa scrie. Si daca ea are o zi proasta, atunci sa faca viata urata si altora.

    As putea sa va dau n exemple si nu sunt singurul. Sper doar ca pe viitor sa exxiste un pic de intelegere pentru fiecare.
    Sper ca nu v-am deranjat, iar daca am scris ceva gresit, imi cer scuze.

    • Laura spune:

      Buna Lucian, eu locuiesc in Germania si din toamna o sa ma mut in Elvetia 🙂 . Situatiile pe care le descrii in comentariul tau mi s-au intamplat si mie, conjuncturi diferite, ce-i drept dar esenta e aceeasi (asteptat electricianul o saptmana, posibilitatea de a imi lucra mai ieftin in Romania niste implanturi dentare) insa sunt de acord pana la un punct si anume cand totul merge bine! Daca „electricianul” gasit prin cunostinte imi face praf ceva prin casa si ma trezesc ca asigurarea nu o sa imi plateasca „opera de arta” atunci prefer sa astept o saptamana pana cand cineva calificat ma programeaza. Si la fel merge in toate cazurile mentionate: daca alegi calea „cea scurta” atunci nu ai cum sa ai pretentii la o munca de calitate pe care o platesti ca atare si care daca nu functioneaza vei fi despagubit corespunzator. Eu prefer ca electricianul sa vina sa-mi repare scurcircuitele, instalatorul chiuveta si magazinul de mobila sa-mi livreze mobila, pentru ca e raspunzator pentru ea pana la mine in sufragerie. Da, astept si o luna, mi s-a intamplat, dar ma duc sa cumpar mobila si nu chipsuri. Asta e doar punctul meu de vedere 🙂 .. Iti urez toate cele bune!

    • Andreea spune:

      Buna Lucian,
      Eu locuiesc in Olanda si articolul de mai sus nu e tocmai o utopie. Inainte sa zici ca e mai bine sa ai pe cineva care sa te ajute gandeste-te ca oricand poate veni cineva cu „pile” mai mari decat ale tale. Cam asa e in viata reala de care vorbesti tu: pestele mai mare il mananca pe ala mai mic.
      Totusi, ca o societate sa functioneze este nevoie de aportul tuturor cetatenilor. In Olanda, daca ai probleme cu electricitatea sau instalatiile sanitare in afara programului normal 9 to 5, exista servicii de urgenta. Aceste servicii de urgenta sunt putin mai scumpe, dar toate sunt certificate si, asa cum spune si Laura, sunt acceptate de asigurare. Daca alegi un prieten sau o cunostinta, costul imediat poate este mai mic, dar pe termen lung poti avea probleme. Si nu toti avem prieteni instalatori sau electricieni.
      Cu mobila povestea e putin diferita. In afara de IKEA, magazinele de aici nu tin mobila pe stoc. Mai toate produc mobila doar la comanda si nu neaparat in Olanda, ci in Germania sau in estul Europei, unde costurile sunt mai mici. Asa ca nu prea exista optiunea „de urgenta”, dar mobila in general nu e considerata ceva urgent. Singurele situatii cu adevarat urgente aici sunt problemele medicale, iar acestea sunt tratate conform unor protocoale bine stabilite.
      Nu e totul numai lapte si miere. Si mie mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu unele lucruri, dar am observat cu timpul ca atunci cand fiecare respecta regulile totul este mai rapid pentru toata lumea. Societatea nu e un concurs in care fiecare se descurca cum poate. Sau cel putin nu asta ar trebui sa fie.

    • Andreea, m-a uns pe inima mesajul tau. Sunt intru-totul de acord.

    • Monica spune:

      Lucian, ai dreptate in ceea ce spui. Insa eu nu am inteles articolul in nota descrisa de tine mai sus. Mi se pare perfect in regula ca daca ai o urgenta, ca ti s-a spart teava, ca altceva, sa suni un prieten, o cunostinta sau pe cineva recomandat. Pana la urma, daca persoana raspunde la ora 9 seara si doreste sa te ajute, iar tu il platesti pentru asta, este corect, nu a fost nimeni pagubit. Situatiile despre care vorbeste autoarea articolului cred ca sunt acelea in care doar unii au de castigat, doar unii trebuie sa respecte reguli, doar unii stau la coada si asteapta, doar unii primesc servicii de calitate. Adica tu comanzi mobila si vine in 2 saptamani iar altuia ii vine in 2 zile, pentru ca e prietenul lui X. Tu stai si astepti la ghiseu cateva ore bune iar altu vine dupa tine si este chemat in fata, este o diferenta nu?

  • Denisa spune:

    Articolul tău mi-a adus aminte de un episod din sex and the city in care Samantha știa un băiat care vindea genți Fendi din portbagajul unei mașini, iar reacția lui Carrie când le-a văzut acolo contorsionate a fost ‘nu le vreau… Par atât de triste aici…’ Ar trebui sa avem mai multi aceeași reacție, și nu numai pentru produse, ci la orice șmecherie.

    • Roxana spune:

      Haha! Faina asocierea starii de spirit „triste” cu locatia gentilor – ingramadite intr-un portbagaj. Mi-a inflorit un zmbet, dupa gustul amar al experientelor pe care le cunoastem toti: smecheriile.

  • noralblin spune:

    e incredibil ce bine scrii. e atat de sincer si imi face realmente placere sa te citesc. iti multumesc.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.