Plimbându-mă prin aeroportul din Viena, cu câteva zile în urmă, am asistat la următoarea conversație între doi români care așteptau la aceeași poartă de îmbarcare: ,,Mișto geaca asta“, ,,Mersi, mi-am luat-o din magazinul X, de pe Mariahilferstrasse“. ,,Frățică, adică ai dat 150 de euro pe ea? De ce ești fraier? Eu am un băiat, îmi iau numai mărci de la el, la câțiva euro. Vezi asta de pe mine? E Prada și am dat 85 de euro pe ea“.

Asemenea conversații mă fac să râd, din simplul fapt că va exista mereu o specie aparte de personaj mioritic care se pricepe la șmecherii, învârteli și combinații. Cineva care știe ,,un băiat“, care a auzit de o cale mai ușoară sau de o variantă mai ieftină și de un chilipir. Calea dreaptă, regulile, toate sunt pentru fraierii care nu știu pe nimeni și n-au nici școala vieții. Sau, cum spunea o trupă de umor, ,,școala vieți“.

Noi, românii, parcă mai mult decât alte popoare, ne pricepem de minune la fentatul regulilor. Ne-au învățat vremurile demult apuse, când până și micile nevoi de zi cu zi, de la unt până la detergent, nu se puteau satisface decât dacă știai pe cineva, dacă erai prieten cu cine trebuie sau dacă reușisei să te dai bine pe lângă cineva important. De multe ori, acel personaj din vârful ierarhiei fiind un simplu gestionar de la alimentară sau un șef de măcelărie care căpătase proporții dictatoriale.

Chiar dacă în prezent totul este la liber, metehnele n-au murit, de unde și cultura locală care glorifică tot ce înseamnă cale ocolită sau, mai pe șleau, șmecherie. De câte ori n-ai auzit pe cineva începându-și discursul în șoaptă, cu un ,,Știu eu pe cineva…“ sau elogiind un terț absent cu sintagma, ,,E băiat deștept, se descurcă…”.

Cândva, am făcut un interviu cu designerul Adrian Oianu, un personaj foarte interesant și profund, cu un umor savuros, iar din discuția noastră mi-a rămas și acum o vorbă de-ale lui: ,,Știi, românii sunt poporul care nu se roagă la Dumnezeu să le dea putere ca să poată să muncească, se roagă la Dumnezeu să facă El ceva ca să nu mai fie nevoiți să muncească niciodată“. Are dreptate, altfel nu-mi explic de ce urechile ni se ciulesc instantaneu la perspectiva unei lecții de viață de la ,,un băiat deștept“.

Vremurile și viața ne-au învățat să-i admirăm pe toți „descurcăreții“ și să ne dorim să le replicăm gloria. Ați auzit pe cineva să admire un om care își vede de treabă și respectă regulile? Să spună cineva ,,Eu vreau să fiu ca Ionel, e un om bun, corect și liniștit?“. Sau mai degrabă: ,,Mamă ce tare e tipul ăla, câte învârte!”.

Eu una nu știu să „învârt“ nimic și pe nimeni. Vorba lui Caragiale, ,,carevasăzică nu le am“. Și nici nu vreau. Dacă mi-a plăcut ceva, mi-am permis respectivul lucru și mi s-a părut un raport decent calitate-preț, am cumpărat. Dacă am avut nevoie de un lucru sau de un serviciu, am prospectat și apoi m-am dus la sursă. Sunt mereu cea care împărtășește descoperirile ei, care povestește cu înflăcărare despre magazinașe mici de pe străduțe ascunse, care recomandă persoane pricepute, dar niciodată în această viață nu am fost și nu voi fi acel gen de persoană care-ți spune ,,Ah, dar știu eu un băiat care știe un băiat…“ sau ,,Îi dai 5 lei în plus lui Tanti Florica și te bagă în față…“. Niciodată.

Pe lângă detaliul (important pentru mine) că acele învârteli înseamnă de regulă acolade pe lângă morală și o palmă peste ochii tuturor oamenilor de bună-credință, mie îmi plac lucrurile clare. Nu mă încântă o geantă neagră de fâș plină cu ochelari ,,dintr-o sursă de încredere“, nici un portbagaj cu cosmetice ,,de afară”, nici niște haine ,,pe care le aduce un băiat“ într-o garsonieră, la sfert de preț. Poate că sunt o fraieră, dar sunt una asumată și-mi place de mine așa. Nu mă uit peste umăr, n-am nimic de ascuns, n-am nimic de nerostit. Mi-e bine așa. Nu-mi plac complicațiile, îmi place calea simplă.

Firește, de multe ori asemenea combinatori vorbesc mai mult decât fac efectiv. Nu știu cât la sută e adevăr și cât e grandomanie în toate discursurile de tipul celui auzit în aeroportul din Viena. În fond, cine poate verifica dacă într-adevăr și-a luat Versace și Armani cu 85 de euro sau doar niște fake-uri ordinare de care nu are habar.

Un lucru este, însă, cert: am obosit ca oamenii care respectă legea, regulile și mersul lucrurilor să fie considerați fraieri. De câte ori am urmat calea dreaptă, m-am întâlnit în capul rândului cu cineva care n-o urmase și, recunosc, am simțit un gust amar. M-am întrebat dacă nu sunt cu adevărat o fraieră, de vreme ce alți oameni pot să obțină bătând din palme, fără niciun efort în afara unui număr de telefon sau a rostirii unui nume, lucruri pentru care eu muncisem, așteptasem și urmasem pașii firești.

Nu mă pricep la toate astea și nici nu mi-aș dori să mă pricep. De fapt nu, rectific. Mi-aș dori să nu fie nevoie să mă pricep. Aș vrea ca lucrurile să fie măcar un pic mai clare, mai limpezi, mai așezate. Să știu că drumul din A în B trece prin A și B, nu printr-un șirag aleatoriu format din toate literele alfabetului.

Aud mulți români spunând că Elveția, Germania sau Austria li se par plictisitoare. Că totul e „prea perfect“. În Elveția chiar am locuit o vreme, iar acea perfecțiune ,,obositoare“ mi-a priit din plin și câteodată îmi lipsește. Totul era atât de simplu, aproape terapeutic pentru minte. Nicidecum plictisitor, doar predictibil, ca în orice loc în care societatea și mersul lucrurilor sunt suficient de așezate pentru a te lăsa să-ți vezi de lucruri mai importante. Nu e nevoie să te lupți, să te zbați, să vâslești contra-curentului zi de zi. Acea energie e mai bine folosită în alte scopuri, mai nobile.

În Elveția știam că pentru orice, de la obținerea unei hârtii la cumpărarea unei rochii sau la comandarea unui dulap de bucătărie, era suficient să fac o acțiune concretă și previzibilă. Să scot banii din buzunar, să completez un formular, să cer unui vânzător de la un banc de lucru, să sun la un telefon afișat pe o broșură. Nu să cunosc pe cineva, nu să mă introducă cineva într-un anturaj, nu să-mi facă cineva ,,intrare“. Nu să dau șpagă cui trebuie, nici să-mi arate cineva ,,o șmecherie“ sau să mă învețe ce și cum să fac. Dacă asta e plictistitor, mi-aș dori să mă plictisesc un pic mai des. Zilnic dacă se poate.

Nu mai pot cu șmecheriile, vă mărturisesc deschis. Viața mea e plină de acțiune, de evenimente, de drumuri prin lume și sunt momente când și-așa mă simt ușor copleșită de toate lucrurile pe care le am de făcut. Nu mai vreau să vâslesc prin viață ca și cum aș fi la Survivor și fiecare indiciu ar fi ascuns într-o stâncă, într-o cutie ferecată într-un turn sau într-o cușcă cu fiare sălbatice. Mi-ar plăcea să navighez de plăcere, să mă bucur mai mult de călătorie. Să fie croazieră, nu galeră.