Acest articol s-a născut mai întâi în gândurile mele, cu cel puțin șapte ani în urmă.

 

De când am început s-o citesc pe Ina Țăranu-Hofnăr, mai întâi în Tabu, apoi pe fostul ei blog, după care pe actuala platformă – Inoza.ro – am știut că vreau să scriu despre ea.

 

I-am spus și ei, răspicat, că vreau s-o „povestesc”, dar Ina este unul dintre acei oameni talentați și modești care nu consideră niciodată că este vremea să vorbească despre ei.

 

Când i-am propus această poveste, am pus-o în gardă: „Ina, să știi că acum chiar a venit vremea. Nu te mai păsuiesc”.

 

Toți cei care au apucat s-o citească pe Ina măcar o singură dată nu s-au putut opri la un singur articol.

 

Scriitura ei este un amestec irezistibil de umor și de vulnerabilitate, navigând chiar și cele mai spinoase subiecte într-un mod care îți lasă impresia că vorbești cu o prietenă apropiată.

 

E o prietenă care îți dă încredere că e normal ca viața să fie și roz, și gri, și toate culorile. Că nu e nimic în neregulă cu tine și cu dilemele și căutările tale.

 

În multe articole, Ina se dezgolește până la straturi de suflet de care altora le-ar fi greu să se atingă, cu atât mai puțin să și povestească despre asta.

 

A vorbit despre depresie, despre momentul în care a fost victima unui malpraxis dureros, despre perioadele mai confuze și complicate ale vieții și, în esență, despre toate acele lucruri despre care suntem învățați să NU vorbim.

 

La celălalt capăt al spectrului, tot Ina te poate face să citești o poveste cu ochii în lacrimi… de râs. Are un stil savuros de a descrie lucruri aparent banale și a le face teribil de amuzante, de aici și titulatura pe care și-a inventat-o singură, de „storytainer”.

 

O combinație de storyteller și entertainer care i se potrivește perfect și un cuvânt care adună în el toate experiențele Inei de până acum.

 

Înainte să fie Inoza – și apoi în paralel cu asta – Ina a fost copywriter, scenarist de film, redactor de ziar și editor de revistă, scenarist de televiziune și scenarist de jocuri pe calculator.

 

La toate astea s-a adăugat, de un an încoace, și titulatura de antreprenor de handmade, într-un domeniu în care e tare greu să mai vii cu ceva nou: lumânările.

 

Cu toate astea, încă de la primele bucăți făcute în joacă, Ina s-a trezit cu oameni care îi scriau că își doresc lumânările ei, ba chiar o mai și trăgeau de mânecă să facă mai multe și să-i pună pe listă pentru următoarele ediții.

 

Țin minte când am postat pe Instagram prima lumânare cumpărată de la Ina, cu un cuarț roz scufundat în ceară. Am urcat poza pe story pentru că arăta absolut superb, iar în cinci minute primisem deja pe privat cel puțin zece întrebări.

 

Nu doar pentru că era frumoasă, ci pentru că, fără absolut niciun clișeu, este un produs care îți „vorbește”. Din prima clipă în care îl vezi simți că are viață și suflet în el.

 

După ce veți citi mai jos povestea Inei și a lumânărilor Lux Obscura, veți înțelege că nu este doar o senzație, ci energia bună a omului care s-a pus pe el însuși într-un obiect ieșit din mâinile și din imaginația lui.

 

FINE SOCIETY: Tu pui foarte mult din tine în tot ce faci. Ce parte din ea însăși crezi că avea nevoie Ina să scoată la iveală prin aceste lumânări?

 

Ina Țăranu-Hofnăr: Reziliența.

 

Credința că pot să mă reinventez, s-o iau de la zero, să mă construiesc din nou. Am făcut primele lumânări în 2019, într-o perioadă în care nu mă mai regăseam în scris: principala mea ocupație, marea mea pasiune și singura mea sursă de venit.

 

Mă simțeam pierdută și aveam ideea asta care nu-mi dădea pace de vreo doi ani: niște lumânări parfumate, din ceară naturală, cu cristale semiprețioase în ele. Era o idee dintr-o lungă listă de idei pe care le-am abandonat de-a lungul timpului.

 

Știi cum e: cu toții avem idei care ni se par grozave, dar de cele mai multe ori nu le punem în aplicare.

 

Nu știu de ce sau cum, am decis că ideea asta nu va avea însă soarta celorlalte. N-am vrut să ”mor cu arta în mine”, cum atât de frumos mi-a spus o doamnă odată.

 

Faptul că am făcut lumânările respective, că apoi au ajuns în casele unor sute de oameni și că acei oameni mi-au scris să mă întrebe când mai fac altele mi se pare și acum ireal. 

 

FS: Lumânările tale sunt o terapie cu două sensuri: pentru omul care le face și pentru cel care le primește. Ce înseamnă pentru tine procesul de realizare a unei lumânări și ce simți când ai în mână produsul finit?

 

ITH: Procesul de creare a unei lumânări începe cu moodboarduri și tabele în Excel cu parfumuri, denumiri, grafică, texte. Când ajung la niște variante care îmi plac, le arăt focus grupului meu, compus din prietenele și surorile mele (râde).

 

Ele votează care variante le plac cel mai mult, apoi comand materie primă și încep testele. Ardem lumânările câteva săptămâni în apartamentele noastre și notăm impresii, apoi ne alegem preferatele. 

 

Odată ce am o listă cu favoritele, comand materia primă. Dacă în decembrie anul trecut am fost o ”one woman show”, în martie mi s-au alăturat și surorile mele, Lia și Yvonna, care mă ajută foarte mult, de la testare, la comenzi, la packaging, la tot. Lia chiar a început să toarne și ea lumânări.

 

Urmează designul etichetelor, al cartolinelor și al stickerelor, de care mă ocup tot eu. Uneori e distractiv, alteori e frustrant (pentru că nu am cine știe ce abilități de design, chiar dacă sunt creativă), dar n-aș putea delega sarcina asta altcuiva.

Partea mea preferată e turnarea propriu-zisă a lumânărilor, care chiar e un proces terapeutic, cum spuneai și tu. Și anul trecut, și anul acesta le-am turnat cu filmele de Crăciun de la Diva Universal pe fundal (au început să le difuzeze de la 1 noiembrie, haha), ronțăind turtă dulce și bând ceai în pauze. 

 

Bineînțeles că sunt încântată când am în mână produsul final, dar adevărata bucurie e când îmi văd lumânările pe feed-ul de Instagram/Facebook sau în story-urile fetelor care le cumpără.

 

Atunci simt că e cercul complet, când lumânările ajung să lumineze și să parfumeze casele oamenilor, așa cum visam când existau doar în imaginația mea. 

 

FS: Care a fost cel mai frumos feedback legat de LUX OBSCURA care a venit atunci când poate aveai nevoie de o reconfirmare a ceea ce faci?

 

ITH: Am primit multe mesaje emoționante sau simpatice în legătură cu lumânările, dar unul a fost cu adevărat memorabil.

 

O fată care mi-a scris că, deși nu arde niciodată lumânări pentru că flăcările în spații închise n-o fac să se simtă confortabil, mi-a cumpărat lumânările pentru ”miros, mesaj și semnificație”.

 

Și care a revenit apoi, rugându-mă să o trec pe o listă de așteptare dacă mai fac altele, pentru că ar mai vrea câteva.

 

Am simțit-o, cumva, ca pe complimentul suprem. Că am realizat niște lumânări atât de speciale încât cineva le colecționează ca obiecte de design, chiar dacă nu le va folosi niciodată. 

 

FS: Tu ești un om care a lucrat mult la el însuși și care și-a arătat mereu vulnerabilitățile. Ți-a fost vreodată teamă că vei fi rănită?

 

Nu. Cred că dacă mi-ar fi fost teamă nu m-aș fi expus atât.

 

Cred că vulnerabilitatea e superputerea mea, modul prin care am înțeles să mă vindec ori de câte ori am suferit, dar și să mă conectez la ceilalți, să-i fac să realizeze că nu sunt singuri și nici defecți.

 

Retrospectiv, nu regret nimic din ce am scris, dar nu cred că acum aș mai putea fi atât de deschisă. Nu știu dacă e vârsta (la 30 de ani ai puțin mai multă minte decât la 20, haha) sau dacă e doar o etapă prin care trec, dar momentan simt că am devenit puțin mai protectoare cu viața mea personală.

 

Poate e și nevoia să internalizez și să ”diger” tot ce mi s-a întâmplat în ultimii ani înainte să pot să împărtășesc ”lecțiile” învățate.

 

Cred cu tărie în dictonul ”Write from the scar, not from the wound” (”Scrie din cicatrice, nu din rană”). Cred că face diferența dintre oamenii care se victimizează și cei care extrag esența din experiența lor și o împărtășesc și celorlalți, pentru a le lumina calea. 

 

FS: Eu am învățat de la tine o grămadă de lucruri. Care este cel mai important lucru pe care Ina l-a „primit înapoi” din anii de scris?

 

ITH: Cel mai important lucru pe care l-am primit și continui să îl primesc în toți acești ani e susținerea și încrederea celor care mă citesc. Am descoperit că pot să ”dispar” de pe blog 2-3 ani și, când mă întorc, oamenii sunt încă acolo.

 

Nu o fac intenționat, evident, dar dacă se întâmplă, consider mare lucru că am această plasă de siguranță. În plus, într-o epocă a unui attention span de 8 secunde, mi se pare incredibil că cititorii mei își amintesc texte pe care le-am scris acum 5 sau 10 ani. 

 

Am simțit încrederea oamenilor și cu proiectul ”Money Diaries” în care femei din toată țara (și toată lumea, de altfel), îmi trimit informații confidențiale despre veniturile și cheltuielile lor, știind că pot fi în siguranță cu mine.

 

Iau încrederea comunității mele foarte în serios, o consider un privilegiu, și n-aș face niciodată ceva să o periclitez. 

 

FS: Cum îți vin ideile legate de LUX OBSCURA și cât durează de la idee la execuție?

 

ITH: Creez ceea ce aș vrea să existe și nu găsesc la noi.

 

Nu zic că nu există oameni care să facă lumânări din ceară de soia foarte faine în România, dimpotrivă! Există câteva fete care fac o treabă excepțională în domeniul ăsta de câțiva ani deja și care au un public fidel.

 

Dar, la fel cum avem personalități și idei diferite, tot așa creăm produse diferite. Iar lumânările pe care mi le imaginez eu nu puteau fi făcute de altcineva fix așa cum le visam eu. 

 

Ideea colecției cu cristale, pe care am botezat-o Crystals, mi-a venit în urma unei discuții cu mama.

 

De la ea moștenesc și pasiunea pentru lumânări și pentru cristale/geologie. De altfel, ea a început să toarne lumânări înaintea mea, ca hobby.

 

Și îmi spunea într-o zi că s-a gândit să lipească un cristal de un pahar de lumânări, să-l înfrumusețeze. La care eu i-am zis: ”Dar dacă am scufunda cristalul în ceară?”. Și mi s-a părut o super revelație.

 

Recunosc, jenată, că atunci am crezut că eu am fost prima persoană din lume căreia i-a venit ideea de lumânări cu cristale. Noroc că am dat un Google search înainte să mă duc să înregistrez brevetul de invenție la OSIM. (râde)

 

Și da, am vrut să renunț să le mai fac când am descoperit că mai există astfel de lumânări, dar apoi mi-am dat seama că în România nu există. Și că, în plus, nicăieri în lume nu există lumânările cu cristale pe care mi le-am imaginat eu. 

 

Cât despre ideea celei mai recente colecții, Offensive, a pornit de la două lumânări pe care le-am văzut în afară. Una se numea ”Please Don’t Do Coke In Our Bathroom” și a doua ”Girl, You Need To Calm The F Down”.

Mi-a plăcut ideea că lumânările nu trebuie să fie doar drăguțe sau să miroase incredibil de bine, că pot transmite un mesaj, pot avea ”personalitate”. 

 

Din momentul în care mi-am imaginat gama Crystals și până am concretizat-o în decembrie 2019, au trecut doi ani. Știu, mult.

 

A fost vorba și de lipsa de încredere în mine și de toate ezitările care vin la pachet cu începuturile. Între timp am făcut progrese: am în minte gama Offensive de doar un an.

 

Am vrut să creez niște lumânări care să vorbească și despre simțul umorului pe care îl au cei care le cumpără pentru ei, dar și despre relația pe care o au cu cei cărora le dăruiesc.

 

De regulă, lumânările parfumate pot fi dăruite oricui, cu orice ocazie, nu? Ei bine, acest lucru nu este valabil pentru gama Offensive.

 

Mă îndoiesc că îi poți dărui șefei o lumânare numită ”Calm your tits” sau mamei o lumânare numită ”Misionarul” (deși, dacă ai genul de șefă sau de mamă care ar gusta un astfel de umor, bravo ție!).

 

Lumânările din această gamă sunt făcute pentru a fi dăruite unor prieteni foarte apropiați, cu care împărtășești același simț al umorului. 

Am emoții cum va fi receptată această colecție nouă, recunosc.

 

M-am gândit că pot merge pe varianta ”safe” și să fac niște lumânări cu mesaje amuzante, dar empowering, din gama: ”Relax, mama”, ”Werk it, girl”, dar unde mai e partea distractivă?

 

Așa că am zis să risc și să le fac sarcastice și ireverențioase, așa cum mi le-am imaginat de la început. Nu vor fi pentru toată lumea, evident, dar nici nu trebuie să fie. Am încredere că vor exista persoane care le vor aprecia și care le vor cumpăra pentru ei sau pentru cei dragi.

 

 

FS: Dacă mă întrebi pe mine cum te văd, nu-mi vine în minte un articol, deși sunt multe pe care le iubesc, ci lumânarea cu două chipuri „scufundate” în ceară. Mi se pare simbolică. Ce a însemnat pentru tine „nașterea” ei?

 

ITH: O să sune stupid, poate, dar eu, personal, n-am avut o lumânare LUX OBSCURA, turnată în pahar special pentru lumânări, cu cristal, cu etichetă, cu tot tacâmul.

 

S-au vândut toate foarte repede și, din lipsă de încredere în mine, nu am făcut stocuri de materie primă.

 

Mi-aș fi putut păstra una, dar mi-ar fi părut rău ca cineva să-mi scrie să-mi ceară și eu s-o fi ”folosit” pentru mine. Cred că gândirea asta face parte dintr-o tendință cu care mă lupt, de a mă pune pe ultimul loc. 

 

M-am trezit, deci, la sfârșitul anului trecut, că mai aveam puțină ceară și parfum, deși nu mai aveam deloc recipiente. Și mi-am amintit atunci de două busturi miniaturale pe care le cumpărasem cu un an înainte de pe o insulă micuță din Grecia.

 

Le-am luat cu intenția să le pun la un moment dat într-o lumânare, deși atunci nu știam cum se fac lumânările.

 

Dar am fost mereu fascinată de legenda Atlantidei și, efectiv, când le-am văzut, mi le-am și imaginat scufundate pe jumătate în ceară.

 

Am căutat prin tot Bucureștiul până am găsit un vas potrivit și apoi am turnat acea lumânare cu busturi scufundate. Ultima lumânare turnată în 2019, doar pentru mine. 

 

Am făcut lumânarea respectivă ca pe o intention candle.

 

Ăsta e un termen new age pentru a descrie o lumânare turnată cu un anumit scop în minte, care îți va transmite dorința în Univers atunci când o aprinzi sau când meditezi la lumina ei.

 

Adevărul e că toate lumânările Lux Obscura sunt intention candles. Și cred că toate lumânările din lume sunt intention candles și au fost dintotdeauna, chiar și înainte ca millennials să inventeze termenul ăsta mumbo-jumbo.

 

Gândește-te doar la lumânările de la nuntă sau de la botez, la lumânările din biserică, pe care le aprindem pentru cei care nu mai sunt printre noi sau chiar la banalele lumânări de pe tort. Toate sunt aprinse sau suflate cu o dorință în gând și cu o anumită energie, nu?

 

Revenind la lumânarea mea cu busturile scufundate. Există un proverb american: ”May the bridges I burn light the way” (”Fie ca podurile pe care le ard să-mi lumineze calea”). Cu intenția asta în minte am turnat-o.

 

Trecusem printr-o perioadă dureroasă pe plan emoțional și voiam s-o rup cu trecutul, să ard ”podurile” care mă legau de el. Și să las ca lumina aceea să mă ghideze într-o etapă nouă, mai bună. Să nu râzi, dar pentru mine lumânarea aia chiar a fost magică.

 

La scurt timp după ce am făcut-o, mi s-a îndeplinit dorința pe care mi-am pus-o ori de câte ori am suflat o lumânare sau am văzut o stea căzătoare.

 

FS: Când anume a știut Ina Țăranu-Hofnăr că vrea să SCRIE? Cât de conștientă a fost acea decizie și cât de instinctivă? 

 

ITH: Nu cred că scrisul a fost o decizie conștientă pentru mine.

 

Cred că am fost ca fetele alea cărora li s-au spus de mici că sunt foarte frumoase și ar trebui să se facă modele. Îți spune un om, îți spun zece, îți spun o sută, păi te duci la casting.

 

Așa și eu – încă de mică am auzit că am ”talent” la scris și că ar trebui să scriu. Așa că am mers pe calea asta, parțial pentru că așa îmi spunea toată lumea, parțial pentru că nu știam să fac altceva.

 

Deci nu știu cât am ales eu scrisul și cât m-a ales el pe mine.

 

Deocamdată suntem separați – scrisul și cu mine. Nu divorțați, doar separați.

 

Sper să ne împăcăm într-o bună zi, dar nu-l forțez să se întoarcă la mine dacă nu vrea. Cred în scris din pasiune, nu din obligație. 

 

FS: Ce i-ai spune, din experiența ta, unei fete care cumpără o lumânare LUX OBSCURA pentru că vrea să stea la lumina ei și să se gândească, în tihnă, încotro să meargă cu viața ei?

 

ITH: În primul rând, îți mulțumesc. Mulțumesc că ai decis să cumperi un produs făcut cu mâinile mele. Mulțumesc că îmi susții visul. 

 

În al doilea rând, aprinde-ți lumânarea, ia o foaie și un pix și scrie.

 

Ce? Orice îți trece prin minte.

 

În ce punct ești acum și unde vrei să ajungă. Ce îți dorești în viață și ce nu mai vrei deloc. Ce ai nevoie. La cine poți apela. Ce resurse nefolosite ai. Cum arată, în cele mai mici detalii, viața pe care vrei s-o ai peste un an.

 

Dacă nu știi ce vrei, caută pe blogul meu un articol numit ”Cum s-o iei de la zero. Mic ghid de reinventare personală”. Sunt acolo niște exerciții fantastice pentru cei care au nevoie de o schimbare sau se simt blocați și nu știu ce să facă. Le-am făcut și eu și știu că funcționează.

 

Așadar, dragă fată, capul sus, pixul pe foaie și lasă lumina LUX OBSCURA să-ți ghideze intenția în Univers.

 

FS: Care sunt cele cinci cărți care te-au influențat cel mai mult în ultimii ani și pe care le-ai recomanda fără menajamente?

 

N-aș recomanda nicio carte fără menajamente, oricât de mult mi-ar plăcea, pentru simplul fapt că avem gusturi și nevoi diferite de la lectură. (zâmbește).

 

Dintre cărțile pe care le-am citit anul acesta și care au rămas cu mine au fost: ”Pe pământ suntem strălucitori o clipă” (Ocean Vuong), pentru combinația de poezie și brutalitate; ”Untamed” (Glennon Doyle), pentru empowerment și vulnerabilitate; ”Circe” (Madeleine Miller) pentru scriitura superbă, în stilul epopeic.

 

”Americanah” (Chimamanda Ngozi Adichie) pentru cum deconstruiește noțiunile de identitate și dezrădăcinare; și, la capitolul non-ficțiune, ”Cum să-ți reinventezi viața” (Jeffrey E. Young și Janet S. Klosko), pentru insight-urile psihologice.

 

FS: Care sunt cele cinci filme în care te regăsești și care te-au atins cel mai tare și de ce?

 

ITH: Nu-mi vine acum în minte niciun film în care să mă regăsesc și în general mi-e greu să fac topuri, dar printre regizorii mei preferați se numără Giuseppe Tornatore, Krzysztof Kieslowski, Alejandro González Iñárritu, Wes Anderson și Richard Curtis.