Cărțile lui Matt Haig au mereu o componentă salvatoare.

 

Pentru că multe dintre ele sunt adresate unei versiuni mai tinere a autorului – Matt dintr-un alt moment al vieții – Matt Haig strecoară în ele idei profund umane, din genul celor care te țin treaz noaptea: cum ar fi dacă am putea da timpul înapoi?

 

Dar dacă am putea repara greșelile trecutului? Dar dacă am putea avea mai multe șanse să trăim așa cum trebuie? Dar dacă niciodată nu e prea târziu să o iei de la capăt?

 

Pentru că, până la vârsta de 49 de ani, Matt s-a luptat el însuși cu toate aceste întrebări, cărțile lui livrează întotdeauna mai mult decât suspans și magie.

 

Până la final, te simți ca și cum ai fi recuperat sau vindecat o parte din tine însuți.

 

Interviul cu Matt Haig, înlesnit de editura Nemira, a fost o demonstrație de vulnerabilitate și speranță în același timp.

 

Haig este renumit pentru sinceritatea cu care vorbește despre viața lui și despre dramele personale care i-au inspirat cărțile – depresie, alcoolism, tentative de suicid, multiple căderi psihice, culminând cu diagnosticul de ADHD și autism primit la vârsta de 46 de ani – dar întâlnirea noastră a fost o demonstrație de generozitate pe care rar ai ocazia s-o trăiești, ca jurnalist.

 

Dacă mai aveam nevoie de încă o reconfirmare, tot ce face Matt Haig este o formă creativă și inspirată de a da altora ajutorul de care ar fi avut el însuși nevoie.

 

Unele cărți fac asta direct (Cartea Alinării și Motive să iubești viața sunt moduri de a ajuta oamenii care suferă de depresie să-și dorească să rămână în viață), iar altele sunt metafore complexe care funcționează ca o formă de terapie: Biblioteca de la miezul nopții și perspectiva unei biblioteci care conține toate posibilele vieți pe care le-am fi putut trăi; Cum să oprești timpul, despre câte sute de ani de viață ne-ar trebui ca să învățăm să trăim cum trebuie sau nou-lansata O viață imposibilă, care ia un personaj de 72 de ani, cu regrete și suferințe, și îi dă șansa unui nou început.

 

Nu o viață luată de la capăt, ci șansa de a începe un nou capitol, la o vârstă secătuită de speranțe.

 

Acțiunea din cartea ”O viață imposibilă” – apărută în România tot la NEMIRA, ca toate volumele lui Haig – se desfășoară în Ibiza, care e prezentată cu totul altfel față de imaginea clasică, de loc al petrecerilor.

 

Ibiza lui Haig este un loc cu profunzime spirituală, cu multe mistere și cu un cadru natural luxuriant.

 

Deși am fost acolo, la finalul cărții mi-am pus dorința de a reveni cândva, pentru a descoperi măcar o fărâmă din magia pe care am simțit-o în paginile cărții.

 

Însuși autorului i-a luat mai bine de 20 de ani pentru a descoperi această Ibiza magică, prima experiență pe insulă fiind una dintre cele mai întunecate și grele amintiri din viața lui marcată de depresie.

 

În 1999, la doar 24 de ani, Matt locuia în Ibiza cu iubita lui, Andrea, devenită între timp soția lui și mama celor doi copii ai cuplului.

 

În timp ce era acolo, un atac de panică a dus la o cădere nervoasă și la începutul unei depresii care i-a înghițit aproape jumătate din viață și care l-a dus de multe ori pe muchia prăpastiei, la propriu.

După cum el însuși recunoaște, în Ibiza și-a dorit pentru prima dată să se arunce de pe o stâncă și să termine cu toată suferința. Avea 24 de ani și nu credea că va apuca 25.

 

Întoarcerea în Ibiza în 2022, de data asta ca un bărbat de 47 de ani care își poate stăpâni depresia, a fost un moment simbolic de pace cu trecutul, care a declanșat și ideea unei noi cărți, despre perspectiva imposibilă a unei vieți mai fericite.

 

Exact ceea ce Haig de la 24 de ani nu credea că va mai avea vreodată.

FINE SOCIETY: Cărțile tale normalizează ideea de a fi altfel decât ceilalți – fie că e vorba de a fi introvertit, autist, depresiv sau trecut de vârsta marilor speranțe – și ne fac pe toți să ne simțim mai puțin singuri. Te gândești vreodată că scriitura ta chiar poate salva vieți?

 

MATT HAIG: Nu se întâmplă în timp ce scriu efectiv, dar da, mă gândesc.

 

Când abordez teme legate de sănătatea mentală, încerc să mă gândesc Ce aș vrea eu să citesc?.

 

În 1999, când am avut prima tentativă de suicid, nu prea existau cărți pe tema asta care să fie accesibile, să îmi transmită ceva și să mă ajute în acel moment.

 

Existau cărți bune pe subiect, dar cărți grele, academice. De asta, de câte ori scriu despre sănătate psihică, încerc să găsesc cea mai bună cale de a ajunge la o persoană care se află în acea stare: cum să o fac să fie mai puțin singură? Asta atunci când scriu direct pe temă, cum a fost cu Motive să iubești viața.

 

Când scriu povești de ficțiune, e puțin diferit. În ficțiune, scrii cartea pe care ți-ai dori tu s-o citești, dar care cumva ajunge să ajute și alți oameni.

 

De multe ori mi-e greu să procesez ideea asta din partea cititorilor mei, faptul că scrisul meu îi ajută.

 

A trecut și mult timp de când am avut un turneu cu cărțile mele, nu am mai avut nici întâlniri și nici evenimente cu public, așa că uneori e foarte abstractă senzația.

 

Dar îmi doresc să reiau asta și aș vrea să ajung în România și să am ocazia să vorbesc cu cititorii mei de acolo.

 

FS: ”O viață imposibilă” este un mod de a face pace cu un moment greu din viața ta. Tu, ca persoană care a luptat mult cu depresia, crezi că e nevoie să revizităm momentele cele mai întunecate din viață ca să putem închide capitolele respective?

 

MH: Pot să vorbesc doar din punctul meu de vedere, dar pentru mine da, a fost important să fac asta.

 

Pentru că, vreme de mulți ani, am simțit că sunt mai bine psihic, dar în același timp nu eram cu adevărat, fiindcă existau multe lucruri din trecut cărora nu le puteam face față.

 

Când eram tânăr, am fost la Ibiza și am făcut toate excesele: am băut, am luat droguri, am mers la petreceri. Așa m-am îmbolnăvit și am ajuns să am inclusiv o tentativă de suicid acolo, iar toți anii care au urmat au fost o încercare de a mă recupera.

 

Și e foarte convenabil să îți spui, în sinea ta, că a fost vina acelui loc. Că lași locul în urmă și îl uiți și trece.

 

Ei bine da, poți lăsa un loc în urmă, dar nu te poți lăsa pe tine în urmă.

 

Așa că, după mai mulți ani, când m-am apucat din nou de băut, am realizat că nu vreau să mai merg pe calea asta și m-am dus la un terapeut. El m-a ajutat să țin în frâu problema, dar m-a făcut și să înțeleg că eu am niște părți din trecutul meu pe care nu pot să le înfrunt.

 

Și în timpul acelei terapii am realizat că vreau să merg înapoi în Ibiza și să revăd totul: zona în care am locuit, spitalul unde am fost internat, totul.

 

Revederea acelor locuri a născut ideea cărții, dar cartea a fost mai mult de atât: a fost dorința mea de a descoperi altfel această insulă, de a găsi un nou mod de a mă gândi la ea și de a relaționa cu ea.

 

Nu o să mai scriu cărți pornind de la ideea asta, dar a fost important să o scriu pe aceasta, a fost important la nivel personal. Ca un mod de a depăși o bucată din trecutul meu.

 

FS: Cred că tocmai asta face cărțile tale să fie magice: toate pornesc de la idei profund umane. Toți visăm să trăim vieți imposibile, să dăm timpul înapoi, să corectăm greșeli. Cât din aceste idei ingenioase au pornit ca fantezii personale, în anii tăi de tumult emoțional și psihic?

 

MH: Oh da, cu siguranță. Absolut! Sunt un om care a avut multe regrete în viață, am multe lucruri pe care aș vrea să le fi făcut diferit.

 

Și cele mai multe au legătură cu anii în care am suferit de depresie, de la vârsta de 20 de ani încoace.

 

Am pierdut mult timp, soția mea a trebuit să aibă grijă de mine vreme de mulți ani… simt multă vinovăție și în legătură cu asta. Nu am fost o persoană cu care e ușor să trăiești.

 

Când eram adolescent, am fost arestat și pentru furt din magazine, am avut o perioadă în care furam de toate, practic am avut o tinerețe irosită.

 

Și am toate aceste regrete despre diferite momente din viața mea.

 

În ultimii ani, o mare parte din scriitura mea s-a axat pe această temă, cea mai evidentă fiind Biblioteca de la miezul nopții, unde poți să explorezi mai multe versiuni diferite ale existenței tale și să vezi cum ar fi fost viața ta dacă luai alte decizii.

 

E un gând pe care l-am avut și eu adesea, în viața mea. Așa că ultimele mele două romane au fost practic o formă de terapie pentru mine, un mod de a trece peste regrete.

 

Regretul te împiedică să trăiești prezentul și să te bucuri de viață. Așa că trebuie să îți dai voie să-l trăiești, să-l consumi, și apoi să treci mai departe.

 

De la ideea asta am pornit cu cărțile mele.

 

FS: Asta simte și Grace din „O viață imposibilă”. Fiindcă, dincolo de povestea palpitantă, Grace e un tip de personaj pe care nu prea îl regăsești în cărți: are 72 de ani, a trăit o viață dezlânată, e plină de regrete. Nimeni nu și-ar dori să ajungă așa, la bătrânețe. Dar totuși, cartea îți arată că orice e posibil și că există noi drumuri și posibilități la orice vârstă. Crezi în acea expresie, că „impossible” e doar o ortografie greșită pentru „e posibil”?

 

MH: Da, fiindcă pentru mine IMPOSIBILUL a fost, cândva, ideea că aș putea să mă fac bine.

 

Părea ceva cu totul imposibil. Știu că sună melodramatic pentru toți cei care nu au experimentat depresia, dar la vârsta de 24 de ani eu eram convins, cu toată ființa mea, că nu voi apuca 25 de ani.

 

Știi cum oamenii povestesc adesea cât de greu le-a fost să-și atingă anumite scopuri sau visuri?

 

Da, e dificil, dar pentru mine, după ce mi-am revenit din depresie, însuși faptul că eram în viață reprezenta un miracol absolut.

 

Asta a făcut ca toate celelalte lucruri să pară mult mai… posibile.

 

De exemplu, nu a fost deloc ușor să ajung să-mi public cărțile.

 

Nu aveam contacte în industrie, nu locuiam la Londra și nici măcar în partea atractivă a țării (Haig locuiește în Brighton, Sussex, n.red), nu aveam relații, nu eram un om deschis spre promovare.

 

Dar simțeam că, dacă am reușit să înving depresia, atunci sigur pot ajunge să-mi public cartea. Dacă am reușit să rămân în viață, pot face orice!

 

Așa că nu mi-a păsat că am adunat 50 de scrisori de refuz din partea tuturor editurilor și agențiilor, eu am mers tot înainte!

 

Nu știu dacă acum aș mai avea acest elan, dar la momentul respectiv eram incredibil de hotărât și de rezistent la refuz.

 

Aveam ideea asta: că o să reușesc să fac tot ce oamenii consideră a fi imposibil. Că o să le dovedesc că e posibil.

 

Cred că ambiția mea provine din faptul că am luptat mereu cu depresia, s-o țin departe de mine, și un mod de a lupta cu ea a fost să-i arăt că eu pot face lucruri!

 

Am constatat că depresia este, pentru mine, strâns legată de momentele în care mă simt mai demotivat, mai vulnerabil, mai plin de îndoieli.

 

Așa că însăși ideea de a publica o carte era modul meu de a-i arăta depresiei că pot să fac orice. Nu mă mai sperii de tine, fiindcă eu pot face lucruri imposibile!

FS: Încă ai acest dialog interior cu depresia? În continuare este reperul tău în tot ceea ce faci?

 

MH: Nu, nu e chiar ceva la care să mă gândesc zilnic, dar cu siguranță cariera mea și scriitura mea se datorează luptei mele cu depresia.

 

Încă am momente de depresie, trebuie să-mi monitorizez constant sănătatea mentală, nu e ceva care trece pentru totdeauna. Dar, de-a lungul vremii, am înțeles ce mă ajută și ce trebuie să fac, în asemenea momente.

 

 

FS: Cum decurge procesul creativ, pentru tine, ca persoană neurodivergentă (Haig a fost diagnosticat ca făcând parte din spectrul autist, n.red)?

 

MH: Nu am o rutină creativă, sunt pe principiul „totul sau nimic”.

 

Sunt multe momente în care mă simt frustrat fiindcă nu pot să scriu sau să dezvolt o idee.

 

Sunt zile când scriu o singură propoziție care nu-mi place nici ea și asta mă frustrează.

 

Și apoi e cealaltă extremă, când am ideea și ea curge, iar acelea sunt zilele în care mă trezesc de luni până duminică și scriu non-stop.

 

Dar, în aceste momente în care scriu, nu reușesc să am grijă de mine prea bine: nu mănânc, nu mă odihnesc, sunt în procesul de creație și vreau să-l termin cât mai repede.

 

De asemenea, nu sunt genul de om care planifică, nu îmi iau notițe, nu am o structură făcută dinainte sau planuri pentru capitole.

 

Pur și simplu încerc să scriu cât mai rapid, până nu-mi dispare din minte povestea, până nu uit ceea ce voiam să scriu.

 

Știi cum oamenii vor adesea un birou curat, în ordine, sau un calculator curat, fără fișiere în exces? Așa îmi doresc eu o minte curată.

 

Și nu pot să fac asta decât dacă o golesc, dacă scriu povestea, o trimit și termin cu ea.

 

FS: Dar se întâmplă vreodată să îți vină ideea cap-coadă? Să știi din prima secundă exact cum vrei să structurezi povestea și cum să se termine? Sau uneori doar începi și povestea te surprinde ea?

 

MH: Depinde de carte. O viață imposibilă a fost mai degrabă o poveste care m-a surprins ea pe parcurs, am improvizat pe măsură ce am scris-o.

 

Biblioteca de la miezul nopții a fost destul de clară în mintea mea, nu știam detaliile, însă îmi era limpede încotro vreau să mă îndrept.

 

Ambele variante au avantajele lor: când ai totul clar în minte poți să editezi și să perfecționezi pe măsură ce scrii. Dar când nu știi cum se va termina e palpitant fiindcă… dacă tu nu știi, nici cititorul nu știe.

 

În acest moment, de exemplu, lucrez la 3 cărți simultan: am trei documente Word deschise și scriu în toate trei, alternativ. Nu vor deveni toate cărți, dar sunt foarte diferite una de alta.

 

Una e fantezie, una e mai realistă, alta e o posibilă continuare pentru Biblioteca de la miezul nopții.

 

E ca și cum ar fi o competiție, doar că tu ești singurul participant. Pur și simplu vezi cum evoluează fiecare idee și cât de departe poți să mergi cu ea.

 

FS: Vreau să-ți mulțumesc pentru procesul descris mai sus, fiindcă e prima oară în viața mea când întâlnesc pe altcineva care scrie așa. Eu exact așa lucrez la articolele mele, dintotdeauna: deschid câte un document word pentru fiecare idee și lucrez la ele alternativ. Dar, de câte ori am povestit asta altcuiva, m-am simțit teribil de ciudată, fiindcă aparent e un raționament complet atipic. Deci… mulțumesc! M-am simțit înțeleasă, pentru prima oară.

 

De asemenea, tot legat de ideea de a te simți înțeles… tu ai o relație minunată cu soția ta, cu familia ta, dar depresia e adesea dificilă atât pentru cel care suferă de ea, cât și pentru cei din jur, fiindcă mulți nu știu cum pot să ajute. În afară de a dărui un exemplar din „Motive să iubești viața”, cum poți ajuta un om drag care trece prin depresie?

 

MH: Soția mea, Andrea, a fost mereu alături de mine, dar acum dacă mă gândesc nu a fost vorba de ceva anume ce a făcut.

 

E pur și simplu faptul că mi-a oferit spațiu și m-a ascultat când aveam nevoie să vorbesc, fără să mă judece.

 

Și, chiar dacă era îngrijorată și stresată pentru mine, nu am simțit niciodată acea presiune a lui Trebuie să te faci bine! Trebuie!

 

Multă lume se stresează despre cum să ajute, dar realitatea e că este important să fii acolo, pur și simplu. În țara mea (Marea Britanie, n.red), oamenii au luat-o puțin razna cu ideea asta de a fi corect politic: să ai grijă cum spui ceva, să spui mereu ce trebuie, să folosești anumite cuvinte…

 

Când suferi de depresie, cuvintele folosite au prea puțină importanță, esențial este să știi că ai pe cineva care are răbdare cu tine și care e acolo pentru tine. Nu trebuie să fie neaparat un partener de viață, poate fi o soră, un părinte, o prietenă. Oricine.

 

Să ai măcar un singur om cu care să poți fi sincer în legătură cu toate defectele și problemele tale… asta e ceva neprețuit.

 

Părinții mei, de exemplu, au fost alături de mine, dar ei erau o generație diferită și sfaturile lor nu erau folositoare pentru mine, nu se aplicau la situația mea. Sora mea locuia în Australia și avea și ea viața ei, așa că am fost doar eu și Andrea în cele mai grele momente din viață.

 

Am și pierdut mulți prieteni, fiindcă acum 20 de ani bărbații nu erau dispuși să vorbească despre emoții. Voiau să meargă la bar și să se distreze, iar eu nu puteam să merg la bar, fiindcă sufeream de agorafobie, aveam și probleme cu alcoolul…

 

De asta a fost atât de important să am pe cineva care să fie alături de mine așa cum sunt, să mă accepte în termenii mei, chiar dacă asta era foarte dificil.

FS: Da, te-am întrebat fiindcă mulți oameni care suferă de depresie își pierd prietenii tocmai pentru că acei prieteni, cu cele mai bune intenții, nu știu cum să facă față situației. Și fiindcă nu găsesc cuvintele perfecte de spus unei persoane care trece prin depresie sau nu au o soluție pe care s-o ofere, aleg să dispară fără urmă – sau cum e termenul acum, să facă ghosting – din viața acelei persoane. Și asta e mai rău decât orice.

 

 

MH: Exact, așa este. Și ai spus foarte bine cu ghosting-ul, fiindcă oamenii chiar nu o fac din răutate, dar se gândesc: oh, cu siguranță e depresiv și are nevoie să fie lăsat în pace sau, lasă, o să vorbim când se va simți mai bine. Sau nu vreau să-l deranjez.

 

Și cred că lucrul cel mai bun pe care-l poți face pentru cineva care trece prin asta este să-i spui: Hei, știu că treci printr-o perioadă grea, nu am niciun sfat de dat, nu mă pricep, dar vreau să-ți spun că sunt aici. De obicei e tot ce ai nevoie.

 

 

FS: Știi, un alt lucru care mi-a plăcut mereu la tine ca om, nu doar ca scriitor pe care-l admir, a fost faptul că ești un iubitor de animale. Ai niște postări adorabile despre câinii tăi și una dintre cele mai drăguțe e asta: „Animalele sunt oameni. Câinii sunt oameni. Această persoană se numește Bruce și are mai mult simț al umorului decât mulți oameni pe care-i cunosc”.  Ca iubitoare de animale la rândul meu, aș vrea să te întreb dacă te-ai simțit mai apropiat de animale decât majoritatea oamenilor, în momentele grele ale vieții tale?

 

MH: Oh da! Chiar dinainte de depresie, când eram la școală și nu mă potriveam deloc printre ceilalți copii, fără să știu că sunt, de fapt, neurodivergent și că acesta e motivul, chiar și în acea perioadă mă simțeam mult mai relaxat cu câinii.

 

Aveam un Springer Spaniel care pentru mine nu era un câine, era pur și simplu un prieten.

 

Da, pentru mine câinii sunt ca oamenii, în sensul că au personalități clare și diferite. Nu sunt toți la fel. Sunt la fel de multe personalități de câini precum sunt personalități de oameni. Și ei nu ne pot înțelege pe deplin, cum și noi nu îi putem înțelege pe ei pe deplin.

 

Dar tocmai acest mister este un lucru minunat.

 

Și da, unii dintre cei mai grozavi oameni cunoscuți de mine au fost câini (râde) și de asta mi-aș dori să putem avea o comunicare mai bună, adică să pot să înțeleg pe deplin cum gândesc.

 

Dar, în același timp, îmi place să ghicesc și să învăț de la ei. Și nu doar câinii, am avut și pisici, am o afinitate pentru toate animalele.

 

Până la urmă noi, oamenii, uităm că suntem animale la rândul nostru, suntem și noi o specie și ar fi bine să ne vedem ca parte din natură, nu separați de ea.

 

 

FS: Am o întrebare de la o cititoare, fiindcă i-am anunțat pe membrii comunității mele că voi face interviu cu tine și i-am provocat să-mi lase întrebări. Și una dintre ele este despre cum te descurci, în lunile septembrie și octombrie, considerate cele mai delicate pentru cei care suferă de depresie. Dacă ai vreun sfat despre cum să treci mai lin peste ele.

 

MH: Da, de fiecare dată mă lupt puțin cu această perioadă.

 

Anul acesta a fost chiar mai greu, fiindcă am fost plecat în zone cu soare, în Spania și Statele Unite, iar când m-am întors era toamna britanică, foarte gri.

 

Încă mă lupt cu perioada asta.

 

Personal, am înțeles că pentru mine e foarte importantă lumina.

 

Trăiesc într-o casă cu mult alb, încerc să țin totul cât mai luminos. Ies la plimbare cu câinii în fiecare zi și asta ajută mult: dacă petrec două ore pe zi în lumină naturală, simt diferența.

 

Și cred că o bună parte din dificultatea acestor luni, septembrie și octombrie, nu ține doar de vreme, ci și de faptul că stăm mai mult în casă.

 

Eu nu sunt un om care socializează prea mult, pentru mine socializarea e ceva dificil, dar în același timp am nevoie de contact punctual cu oamenii.

 

Să salut un vecin, când ies cu câinii, să mă opresc la magazin și să schimb două vorbe cu vânzătorul. E o socializare la scară mică, dar mă ajută mult.

 

Chiar dacă sunt antisocial și mereu refuz invitații la evenimente, îmi place să fiu în preajma oamenilor, să am micro-interacțiuni cu ei. Cred că asta e foarte sănătos pentru minte.

 

Și, chiar dacă sună plictisitor, e foarte important pentru aceste luni să te menții sănătos: să mănânci bine, să dormi. Chiar ajută.

FS: Ai fost diagnosticat ca neurodivergent la o vârstă adultă, după ce toată viața ți-ai pus întrebări legate de modul tău de a fi. Crezi că e mai ușor să fii neurodivergent în lumea de azi, față de când erai tu copil și, de asemenea, ai găsit moduri de a naviga mai ușor lumea, moduri pe care le poți împărtăși altora?

 

MH: Să ȘTII că ești neurodivergent este un lucru esențial.

 

Depresia mea a fost cauzată, parțial, de inabilitatea mea de a mă adapta – ca neurodivergent – unei lumi neurotipice. Nu mă potriveam cu sistemul, cu piața muncii, cu nimic.

 

Îmi dau seama acum că prima mea depresie, chiar dacă nu am realizat-o, a avut legătură cu joburile, în tinerețe.

 

Mă stresam atât de tare cu ele, fiindcă era acea listă de tot ce trebuie să bifezi: să faci contact vizual, să vorbești într-un anume fel, să spui anumite lucruri.

 

Era cumplit de greu, fiindcă era fix opusul a tot ceea ce sunt eu. Și începeam să am gânduri: „Oare sunt un om îngrozitor fiindcă nu reușesc să mențin contactul vizual?”. ”Sunt necinstit, fiindcă nu pot să privesc direct oamenii?”.

 

De când am fost diagnosticat, am simțit că mi s-a luat o greutate de pe suflet, pentru că okay, nu sunt o persoană normală, dar nu sunt GREȘIT. E o mare diferență.

 

E foarte important pentru tine să știi, dar nu trebuie să ai așteptări legate de cum vor reacționa ceilalți.

 

Mulți oameni sunt încă circumspecți când cineva le spune că, la 46 de ani, a aflat că are autism și ADHD.

 

Mulți oameni nu sunt pregătiți pentru asta, mai ales oamenii mai în vârstă. Dacă o să-ți dorești să convingi sau să schimbi toți oamenii cu care intri în contact, vei fi în permanență frustrat. Așa că trebuie să accepți și să înțelegi.

 

Cred că peste 50 de ani lucrurile vor fi și mai clare, vom înțelege mai multe unii despre alții, dar deocamdată e important să știm că suntem diferiți și că asta nu ne face oameni greșiți. Doar diferiți. Poate ajuta mult.

 

Pe mine, ca persoană cu ADHD, m-a ajutat să știu fiindcă obișnuiam să fiu îngrozitor pe social media, mai ales pe Twitter.

 

Simțeam nevoia să mă cert cu toată lumea și să-mi susțin opiniile tot timpul, mă înflăcăram și aveam o părere despre orice. Era rău nu doar pentru cariera mea, ci pentru mine, ca persoană.

 

De când am fost diagnosticat cu ADHD și am înțeles de unde vine, am încetat să o mai fac.

 

De asemenea, mi-e mai ușor să stau departe de alcool, fiindcă am înțeles că la mine alcoolul – și adicțiile în general – sunt strâns legate de ADHD.

 

Adică nu era doar impulsul romantic de a bea un pahar, ci un resort interior care mă duce spre asta. Și asta mă ajută să nu beau, să mă opresc din impulsul respectiv.

 

A fi neurodivergent are legătură directă cu a fi informat și a fi conștient de sine.

 

Să te focalizezi pe ceea ce poți controla, pe ceea ce se află în puterea ta de acțiune, nu pe ceea ce vor vedea, crede sau face oamenii din jur.