Despre tot ce-i fin și fain

Mademoiselle Nicolle: o tânără talentată a devenit, cu diplomă, primul filosof al gustului din România

By 14 februarie, 2019Rituals
read time 20 min
 
14 februarie, 2019

Mademoiselle Nicolle: o tânără talentată a devenit, cu diplomă, primul filosof al gustului din România

Absolventă de Litere și copywriter cu ani de experiență, Nicolle Birta și-a găsit vocația de antropolog al gastronomiei, cu diplomă de la una dintre marile universități din Franța. Am stat de vorbă despre mâncarea bună și filosofia vinului, despre Parisul din nostalgiile și visurile ei și despre ce spune mâncarea despre noi ca oameni.

by

Nicolle este un suflet bătrân într-un trup de copilă, cu zâmbet larg și aer de franțuzoaică. Dacă o vei vedea plimbându-se pe Știrbei Vodă, acolo unde își are atelierul  – o oază de Paris cu pereți albi-imaculat – vei fi tentat să-i vorbești în franceză. Sau, dacă n-ai curaj să intri în vorbă, să te întrebi în sinea ta ce caută oare o „jeune fille” pariziană pe acest bulevard bucureștean.

 

Asta pentru că, de cele mai multe ori va fi îmbrăcată în roșu aprins, contrastând cu griul și negrul din jur, va avea ruj roșu, tocuri delicate și un aer de om care nu se grăbește nicăieri. Deși face o mulțime de lucruri, Nicolle a luat în posesie de la francezi arta „flâneur”-ului: să te plimbi fără niciun țel și să-ți permiți să te bucuri de asta. 

 

Într-un fel acesta e apanajul profesiei pe care a ales-o în ultimii ani, de chef care creează gusturi de la zero: acel om pe care-l vezi în filme cutreierând aprozare și băcănii, pipăind legume și fructe în timp ce construiește, în imaginație, rețeta pe care urmează s-o experimenteze în bucătărie.

Franța din bucătărie

La bază, Nicolle este copywriter și a lucrat mulți ani în televiziune, până când și-a dat seama că nimic n-o face mai fericită decât toate ustensilele de gătit și cărțile de gastronomie pe care ajunsese să-și dea cea mai mare parte din salariu. A început cu istoria gastronomiei, cu felul în care au apărut anumite preparate și rolul lor în epocile respective, cu legăturile fine dintre cultură și mâncare, cumpărând apoi de pe internet tot felul de cărți care nu existau la noi și povestind despre ele pe un blog pe care, râde ea, „nu-l citea aproape nimeni”.

 

”Țin minte că nimeni din jurul meu nu înțelegea de ce dau atâția bani pe o carte despre mâncare”, râde ea. „Iar eu le explicam, revoltată, că nu e o simplă carte, e o carte scrisă de Alain Ducasse!”. Râde cu poftă. Cât a făcut copywriting și bucătărie simultan, mecanismul era cam așa: muncea la birou minimum opt ore pe zi, ajungea acasă, citea restul orelor și apoi experimenta în bucătărie câte o săptămână întreagă, pentru a scrie un articol lung de tot, „pe care-l citeau maximum trei oameni, cu tot cu mine”, râde ea. 

 

Apoi o lua de la capăt, fără nicio miză în afara pasiunii de a citi, a înțelege și a povesti mai departe despre mâncare, pe blogul ei, Bistro Margot (Margot fiind pseudonimul ei). Nu plănuia să se îmbogățească din asta, nici să devină blogger, vlogger sau orice altceva. Știa doar că poveștile despre mâncare sunt ceea ce iubește mai mult pe lume.

 

 

”Nu a fost nicio miză la mijloc”, îmi zâmbește ea. ”Nicio clipă”. De la „fără nicio miză” a trecut, fără să-și dea seama, la o carieră în adevăratul sens al cuvântului. Nicolle nu e (doar) un creator de rețete, ci mult mai mult de-atât: e un om care analizează legăturile dintre mâncare, băutură și psihologia umană, un analist al simțurilor, un om care are răbdarea riguroasă de a diseca fiecare element al unui act gastronomic.

 

Totuși, la un moment dat și-a dat seama că nu poate face ceea ce își dorește – această antropologie a mâncării – dacă nu are „la mână” și o patalama oficială de bucătar. 

 

„Am vrut să elimin din start orice discuție care ar fi putut interveni vreodată, în care să fiu întrebată: auzi, dar tu în ce calitate îți dai cu părerea despre cutare sau cutare lucru?”, îmi explică ea. ”Am vrut să pot să le răspund tuturor clar și răspicat: în calitate de chef”. 

 

După ce și-a dat demisia de la jobul ei corporatist, Nicolle a făcut așadar școala de bucătari, cu practică de câte 12 ore pe zi, timp de 6 luni, moment în care și-a dat seama că bucătăria de restaurant nu e o profesie pe care să și-o dorească vreodată. ”Nu pentru că e muncă multă și e greu, ci pentru că simțeam că m-ar limita în ceea ce vreau să fac: eu vreau să am timp să citesc și să experimentez lucruri, să scriu, să analizez, să decantez, iar după 16 ore de muncit în bucătărie și 4 ore de somn, nu mai apuci să mai faci nimic altceva”, crede ea.

O diplomă gastronomică unică în lume

Când Nicolle tocmai se lămurise că vrea să-și folosească toate abilitățile însușite de-o viață pentru a face gastronomie într-un mod complet diferit, exact atunci a apărut ACEL program. Un curs unic în lume, care se potrivea ireal de bine cu plăsmuirile imaginației ei: era despre mâncare, dar nu în sensul clasic, ci despre toată filosofia care stă în spatele unei înghițituri perfecte. Se numea „Diplome universitaire du Goût, de la Gastronomie et des Arts de la Table” (Diplomă universitară în Gust, Gastronomie și Artele Mesei), la Université de Reims Champagne-Ardenne. 

 

E un program aparte, care reunește partea de știință, artă, cultură, istorie a gastronomiei, practic studiind acest domeniu la 360 de grade. Cei mai buni specialiști din lume predau aici, iar diploma este certificată de prestigiosul „Cordon Bleu”, o o instituție legendară care certifică cei mai buni profesioniști din ospitalitate și gastronomie, din 1895 încoace. 

 

A fost un program care a combinat teoreticul cu practicul cel mai concret, practica mergând de la seminarii de gastronomie medievală care recreau întocmai ospețele din Evul Mediu până la ateliere care studiau în cel mai mic detaliu evoluția gustului unei șampanii la schimbarea temperaturii și a formei paharului. 

 

La unul dintre cursuri, a venit să vorbească o echipă de cercetători care studiase ani de zile formarea bulelor de șampanie într-un pahar. ”Oamenii erau atât de pasionați încât au așteptat 5 ani să se perfecționeze tehnologia și să apară o cameră cu infraroșu care să poată surprinde formarea primei bule de șampanie, ca să-și confirme o teorie”, îmi povestește Nicolle. 

 

Tot acolo a învățat inclusiv despre rolul geneticii și a ADN-ului în percepția gusturilor. E un univers întreg de informații și de studii, dar ideea este că de genele pe care le avem – sau nu – depinde capacitatea noastră de a percepe anumite gusturi. „La un moment dat doi oameni de specialitate discutau în contradictoriu despre un Sauvignon Blanc, unul susținând că are note de soc, iar celălalt că are note de ardei verde. La curs ni se explică de ce amândoi au, în esență dreptate, fiindcă structura lor genetică este diferită”. 

 

Există oameni care nu pot percepe, genetic, anumite arome, de exemplu cea de violete. „Pentru ei nu există, iar dacă acea aromă se regăsește într-un vin, ei n-o pot identifica, fiind în același timp mult mai sensibili decât media la alte arome și gusturi”.

 

După atât de multă informație, Nicolle și-a scris lucrarea de diplomă într-o „transă” de documentare: ziua stătea închisă în arhive și noaptea scria. Paradoxal, scria despre mâncare, dar nu prea apuca să mănânce, fiindcă avea de analizat, de decantat, de compus. În franceză, bien sur (”Cum să scriu despre gastronomie în altă limbă decât în franceză?”), pe o temă care le-a aprins imaginația inclusiv profesorilor ei: „Influența gastronomiei franțuzești asupra celei românești, analiză pe trei secole”.

 

 

Pornind de la interbelic, trecând prin comunism și prin analiza revenirii din zilele noastre, a fost o muncă de amănunt din care Nicolle a iubit fiecare secundă, mai ales partea petrecută în arhive, analizând documente vechi.

 

A meritat, pentru că a câștigat locul al doilea, una dintre cele trei distincții de merite excepționale care se oferă la terminarea programului. ”Diploma e la fel pentru toată lumea, dar ei oferă și trei mențiuni Très Bien”, îmi explică, modestă, Nicolle. 

 

Cu prea multă modestie, având în vedere că unul dintre profesorii ei, Remy Krug – din dinastia Krug, care a creat cea mai bună șampanie din lume – a spus că „lucrarea a fost atât de bine-scrisă încât a avut senzația că urmărește un film”.

 

„Soția domnului Krug a avut cândva o prietenă bună de origine română, care a trăit perioada interbelică, și el mi-a mărturisit că s-a gândit la acea prietenă citind lucrarea, fiindcă le povestise amândurora despre acele lucruri”, își amintește Nicolle.

 

Pentru că a pus suflet, energie și un volum imens de informație în această lucrare, Nicolle ar vrea s-o transforme într-o carte și, ulterior, într-un documentar pentru care există deja interes din partea unui regizor.

Spațiul în care am făcut interviul, acest studio cu pereți albi și tavane înalte de pe Știrbei Vodă, suspendat parcă în afara timpului, a fost gândit de Nicolle ca spațiu de birou – „fiindcă nu mai puteam să lucrez din sufragerie” – și apoi a devenit „Parisul ei din București”. Când i se face dor de Paris, se așază în colțul ei preferat din apartament, pune un disc cu Charles Aznavour și totul pare mai frumos și mai însorit.

 

Tot aici Nicolle citește, gătește, experimentează idei și rețete și face proiecte în care combină experiența de chef cu cea de om de creație, de marketing și de publicitate. Citește mult, gurmand, și găsește inspirații în cele mai neașteptate lucruri. Este un om al micilor nostalgii, care se potrivește perfect în spațiul pe care-l ocupă: un spațiu închiriat, pentru că așa a vrut destinul, tot de la un cuplu de francezi. Cumva, toate lucrurile importante ale vieții ei s-au învârtit, într-un fel sau altul, în jurul Parisului.

 

 

Mi-a plăcut mult în mod deosebit ce Nicolle mi-a spus despre Paris, când am întrebat-o despre locurile preferate (detaliate în interviul de mai jos): Îmi place uneori să mă amuz mergând să revăd apartamentele în care am locuit în diverse ocazii, să mă uit din stradă la ferestrele lor, să văd dacă e lumina aprinsă, dacă cineva stă acolo și să-mi aduc aminte de momentele petrecute în interior — și acestea sunt locuri care mă emoționează, chiar dacă nu sunt locuri care au marcat istoria omenirii, ci doar istoria mea personală”.

 

Afirmația ei mi-a amintit de o carte a lui Eric Faye, „Nagasaki”, în care personajul principal înaintează o ipoteză absolut superbă și memorabilă:Îmi zic c-ar trebui înscris în toate Constituțiile de pe lumea asta dreptul imprescriptibil al fiecăruia de a se întoarce oricând la locurile care i-au marcat existența. Dreptul de a avea un trusou de chei care să-i permită accesul la toate apartamentele și curțile unde i s-a derulat copilăria, să aibă dreptul de a petrece ore și ore în palatele de iarnă ale amintirii…”.

 

Interviul cu Nicolle Birta este un mic masterclass de „savoir vivre”, de la detaliile și anecdotica programului unic în lume pe care l-a absolvit și până la întâlnirile providențiale cu oameni precum Jacques Puisais, cel mai în vârstă oenolog al Franței și filosof al vinului.

„Nu știam că există așa ceva: că poți să ai o carieră de filosof al vinului. Am început, progresiv, să-mi doresc să abordez această zonă, fiindcă e uimitor felul în care ne putem raporta la viață pornind de la relația dintre mâncare și băutură”, îmi explică Nicolle. ”Momentan România e în stadiul în care identificăm gusturi, note, e ușor didactic, dar e firesc să fie așa, nu avem o istorie recentă în acest sens”.

 

Aceasta e zona gastronomică pe care și-o dorește Nicolle: nu vrea să fie o realizatoare de rețete delicioase, ci o povestitoare a mâncărurilor, a istoriilor lor și a relației dintre noi și ele. Vinurile sunt emoție, nu doar terroir. Mâncarea este intimitate, nu doar ingrediente. Iar dacă asta înseamnă filosofie… așa să fie.

Fine Society: Acest program ți-a arătat, teoretic și practic, relația dintre cultură și gust. Cum se derula partea concretă, acele cine și prânzuri experimentale?

Nicolle Birta: Prima cină a fost o completare la cursul de gastronomie medievală. În cadrul acestui curs, un profesor specializat în istorie gastronomică medievală ne-a povestit despre caracteristicile gastronomiei medievale: felul în care foloseau condimentele și cum au apărut ele – în funcție de călătoriile de explorare care se făceau în epocă – despre cum abordau masa din punct de vedere cultural, care erau manierele, cum era considerat politicos să mănânci și multe altele.

 

Spre exemplu, neavând tacâmuri și farfurii, serveau mâncarea direct pe feliile de paine și o mâncau de acolo, cu mâna. Aveau un ritual cu un bol de apă amestecată cu uleiuri esențiale cu care se spălau pe mâini în prealabil.

 

Cina care a urmat in seara acestui curs a fost o experiență medievală recreată special pentru noi, ca să punem în practică la nivel senzorial tot ceea ce învățasem. Firește că nu era într-un castel medieval, ci la ”Cordon Bleu”, dar a fost un spetacol de gastronomie și teatru în același timp. Colegii mei francezi erau foarte contrariați de ideea de a mânca direct cu mâna (râde), dar mie mi-a plăcut foarte mult. Senzorial, relația cu mâncarea este cu totul alta când folosești direct mâinile.

 

Apoi am mai avut și un prânz la celebrul brand de șampanie Mumm, precedat de un training special despre arta șampaniei. Același tip de șampanie ne-a fost servit la diferite grade de temperatură și în pahare diferite, pentru a vedea cum se comportă la schimbarea de temperatură și de formă a paharului. E un univers complex, iar înainte gândirea mea era că vinurile spumante sunt mai ușor de pătruns, fiindcă sunt anumite note repetitive și sunt mai ușor de analizat.

 

Mi-am dat seama, la acel prânz, că nu este deloc așa. Pairing-ul cu mâncarea scotea la iveală cu totul alte caracteristici și releva moduri noi de analiză a acelor șampanii. Sommelierul lor ne-a trecut prin toate etapele formării șampaniei, mai didactic, în timp ce la atelierul practic ținut de către cei de la Krug abordarea a fost mai neconvențională, bazată pe emoții și senzații.

Există „școli” diferite de gândire în materie de vinuri?

Da, există două școli foarte mari în materie de vinuri, două abordări, și mi-aș dori mult să încep să văd asta și la noi în țară. În România abia ne descoperim cu adevărat relația cu vinul și suntem la etapa în care ni se pare extraordinar să recunoști note de… ceva într-un vin. E considerat un motiv de laudă și de abilitate, dar de fapt nu e deloc așa. Fiecare percepe vinul în mod diferit, nu există răspuns corect sau greșit.

 

Prima școală e despre rigoare: iei paharul, învârți vinul, identifici culoarea, gustul, post-gustul, toți termenii de specialitate. Mie îmi place mai mult a doua școală, cea care consideră vinul o experiență personală, noi nefiind genetic construiți identic. Se bazează mai mult pe emoție. De exemplu, seminarul de șampanie de la Krug a fost bazat pe un pairing gândit de un chef celebru, a cărui fană am rămas de atunci încoace. 

 

A fost o experiență unică, fiindcă totul era gândit la milimetru: am avut scoici Saint Jacques cu andive și sos alb. Andivele se combină foarte greu cu orice vin, pentru că sunt amare. Krug Grande Cuvée – considerată cea mai bună șampanie din lume – a fost perechea ideală și experiența revelatoare, fiind o întreagă călătorie prin anotimpurile unui an. Eu așa am simțit-o și mi-am și exprimat părerea cu voce tare.

 

Krug Grande Cuvée e foarte fresh, ca o zi de primăvară. Prima gură a fost ca prima dimineață după o iarnă foarte lungă, când simți că totul revine la viață. Scocile Saint Jacques te duc cu gândul la plajă, aproape că simțeam soarele pe mână și auzeam marea. Andivele, amare, mi-au evocat frunzele moarte, ploaia, senzația de a călca pe asfalt ud. Toamna. Sosul alb mi-a amintit de iarnă și a încheiat călătoria șampaniei prin toate anotimpurile. Astfel de experiențe m-au ajutat să înțeleg cât de mult poate să te pună în relație cu tine mâncarea și băutura, două lucruri foarte intime.

Care a fost profesorul care a avut cel mai mare impact asupra ta?

Mie îmi place să spun că, pe tot parcursul programului, cel mai erudit profesor al nostru a fost Gastronomia. Dincolo de ea, toți lectorii au fost excepționali și fiecare a venit să împărtășească din expertiza și cercetările sale cu atâta deschidere și generozitate, încât era imposibil ca la finalul cursurilor să nu-i admirăm profund pe fiecare dintre ei. Și cred că asta a fost, de fapt, unul dintre avantajele majore ale programului, faptul că fiecare dintre noi, studenții, care la rândul nostru veneam cu background-uri profesionale, culturale, personale foarte diferite, puteam lua cumva din ceea ce ni se împărtășea exact ce ni se potrivea sau ce se potrivea cu ceea ce făceam noi.

 

În acest sens, una din personalitățile pe care le-am întâlnit cu ocazia unei cine educaționale din cadrul programului a fost domnul Jacques Puisais, reputat oenolog al Franței și filosof al gustului, un om capabil să vorbească despre mâncare și vin ca despre poezie, ai sta să-l asculți la nesfârșit. Abordarea domnului Jacques Puisais, a cărui activitate și operă le studiez acum, în ceea ce privește relația vin-mâncare m-a inspirat în ceea ce aș dori să fac mai departe. 

Cum te-a schimbat Franța ca persoană, la nivel de obiceiuri și stări de spirit?

Primul meu contact cu Franța a fost demult, pe vremea facultății, când am plecat acolo cu Erasmus. Ceea ce am constatat atunci a fost nu neapărat faptul că viața în Franța mă schimba, ci mai degrabă faptul că structura mea interioară era foarte compatibilă cu viața în Franța, ceea ce mi-a și permis, de fapt, să mă adaptez foarte ușor. 

 

L’art de vivre à la française mi s-a potrivit mănușă, ideea de a te bucura din plin de micile plăceri ale vieții, ca un exercițiu zilnic, ideea că fericirea e compusă din bucurii mai mici, pe care le putem găsi la tot pasul, stilul de viață al francezilor, toate acestea s-au pliat perfect pe felul meu de a fi. Iar povestea mea de dragoste cu gastronomia, poveste care a crescut peste ani, sigur că a avut o contribuție majoră la bucuria simplă a vieții, regăsită continuu. 

 

Astfel, am învățat că n-am nevoie de mai mult decât de o cafea și-un croissant pentru o zi începută cu entuziasm, că o baghetă cu coajă crocantă poate fi un bun compagnon pentru o plimbare prin oraș, că “flâner” — a te plimba fără vreo țintă anume, doar de dragul descoperirii și a-ți da voie să te lași surprins — poate fi o adevărată artă, că o masă nu e completă fără un vin bun alături, că nu e nevoie de o ocazie specială ca să cumperi flori — și nici ca să deschizi șampania!

Care sunt chefii tăi preferați și ce ai „furat” tu din filosofia fiecăruia?

Primul mare chef pe care l-am descoperit atunci când am început să studiez gastronomia a fost Alain Ducasse, un chef care a rămas un model pentru mine și astăzi. Dincolo de locul lui de necontestat în peisajul gastronomic francez și mondial, ceea ce m-a făcut să mă apropii de filosofia lui a fost ideea, simplă până la urmă, dar atât de elocventă, că a găti înseamnă dragoste. “C’est une histoire d’amour, la cuisine” e o mantră pe care am preluat-o și pe care mi-am însușit-o de la el. Și e, în fapt, o idee fundamentală în stilul gastronomic francez. A găti cu pasiune, a pune suflet în mâncare, a împărtăși din ceea ce faci și din ceea ce știi, a da mai departe – este ceea ce dă sens.

 

Un alt chef pe care îl admir foarte tare este Massimo Bottura, deținătorul celui mai bun restaurant din lume (conform World’s 50 Best), Osteria Francescana. Filosofia lui Massimo Bottura este una aparte, bazată pe creativitate, un anumit tip de sensibilitate, poezie. Un lucru care mi-a rămas întipărit în minte dintr-un interviu cu el, relevant pentru procesul creativ, este ideea că, orice ai face – dincolo de toate obligațiile printre care trebuie să navighezi zi de zi, mers la bancă, plătit facturi, întâlniri șamd. – să lași puțin loc liber pentru poezie în viața ta. 

 

Un spațiu în care să poți să plonjezi, să te simți liber, să-ți dai frâu liber imaginației și să acționezi conform normelor și valorilor tale, pentru că numai așa se pot naște sclipirile, momentele de magie. Este o idee cu care am rezonat profund, fiind eu însămi om de creație la bază. 

 

Apoi, sunt mulți chefi pe care îi urmăresc și pe care îi admir de la distanță, Pierre Gagnaire, Arnaud Lallement, Mauro Colagreco, Dominique Crenn, iar dintre chefii patiseri, Cédric Grolet, Christophe Adam, Christophe Michalak, Philippe Conticini și, desigur, zeul macaronilor, Pierre Hermé. 

 

 

Cum te îndrăgostești tu de vinuri? Care este elementul care te cucerește, dincolo de partea pur tehnică despre care vorbiseam? 

Pentru mine, vinul, ca și mâncarea, sunt, dincolo de aspectul lor practic, act cultural. Narațiune. Poveste. Sunt capabile să poarte în ele expresia unei întregi regiuni, cu toată personalitatea ei, de la aer, pământ, climă, spiritul și tradițiile locului, energia oamenilor. Într-un cuvânt, sunt capabile să povestească prin ele însele. 

 

Și, prin povestea pe care o închid în ele, sunt capabile să trezească emoție la nivelul personal cel mai profund, intim, atunci când intră în contact cu noi și “ne ating”. Îmi plac vinurile-poveste, vinurile-emoție, vinurile inefabile, pentru descrierea cărora notele de degustare nu sunt suficiente, vinurile care trebuie trăite, înainte de toate, pentru a le putea cuprinde și înțelege pe deplin. 

Care sunt cele trei locuri din Paris care îți provoacă emoție de fiecare dată?

Parisul cu totul îmi provoacă aceeași emoție indescriptibilă de fiecare dată! Dacă ar fi să aleg doar trei locuri, aș începe cu Pont Neuf, cel mai vechi pod din Paris, contrar numelui: o priveliște atemporală care mă lasă fără respirație de fiecare dată, cu Turnul Eiffel care se ițește în depărtare, cu Sena care curge, cu timpul parcă suspendat între Rive Gauche și Rive Droite.

 

 

Am și o poză acolo la care țin foarte mult pentru ceea ce reprezintă. E o poză făcută pe 31 decembrie 2017, când mă pregăteam de Anul Nou și de ziua mea, iar trecerea podului nou, cel mai vechi, în realitate, mi s-a părut atât de simbolic potrivită pentru trecerea de la vechiul an la noul an din viața mea, încât mi-am dorit să păstrez cumva acel moment. 

 

Apoi, aș aminti intersecția de la Odéon, cu Les Éditeurs si Le Comptoir, în care mă opresc negreșit de fiecare dată când sunt în Paris. Les Éditeurs, în mod special, e un loc în care mă simt ca acasă, printre cărți, cu un kir royal savurat la ora aperitivului sau un tartar de vită savurat pe îndelete, într-o atmosferă desprinsă parcă dintr-un film. 

 

În fine, nu aș putea să îmi imaginez Parisul fără zona Saint-Germain-des-Prés – “il n’y a plus d’après à Saint-Germain-des-Prés”, vorba cântecului – loc de întâlnire pentu artiști, scriitori, intelectuali care au marcat istoria, cu celebrele cafenele Deux Magots și Café de Flore, cu librăria L’Écume des Jours și braseria Lipp peste drum, e un spațiu care mă atrage într-un fel magnetic de fiecare dată și-n care aș petrece, la rândul meu, câteva eternități, căci în Saint-Germain, atât de cântat în muzica fraceză, se spune că veșnicia e la ea acasă (“voici l’éternité de Saint-Germain-des-Prés”). 

 

Dar sunt multe locurile care mă emoționează, ador Place des Vosges și întreg Marais-ul, cu atmosfera sa specială, zona Palais Royal, Jardin des Tuileries, Luxembourg, l’Ile Saint Louis, școala, cheile Senei. 

Ce ai învățat cel mai prețios, despre viață și atitudine, de la colegii tăi francezi? Acel ”ceva” pe care ei par că l-au înțeles mai bine, iar noi am rămas în urmă.

Că eleganța este în primul rând una a spiritului, înainte de a fi una a hainelor. Că dincolo de aspectul exterior, ea depinde de lucrurile cu care alegem să ne populăm lumea interioară. 

 

 

Că felul în care alegem să exprimăm lucrurile, inclusiv nemulțumirile, contează foarte mult și poate avea un impact mult mai mare decât credem asupra vieții noastre cotidiene. 

 

Că opiniile nu își pierd din valoare dacă sunt exprimate cu blândețe, că orice situație se rezolvă mult mai ușor cu un zâmbet și cu vorbă bună. 

 

Că arta și cultura nu sunt un lux, ci o parte integrantă a vieții noastre, o normalitate, o necesitate chiar. 

 

Că ceva mai multă discreție în interacțiunile noastre sociale nu strică, ba e chiar recomandată. 

 

Că viața nu e doar mai simplă, ci și mai frumoasă atunci când depunem efortul de a fi mai drăguți unii cu alții. Nu pentru că trebuie, ci pentru că așa alegem. 

 

Că moderația și echilibrul sunt de urmărit în tot — de la mâncare până la lucrurile pe care le avem de făcut în viață. 

 

Că mai mult nu înseamnă neapărat mai bun; e de preferat mai puțin și de calitate — valabil atât în gastronomie, cât și în viață. 

Fotografii: Vlad Eftenie și arhiva personală

4 Comments

  • Alice spune:

    Imi plac mult articolele tale si nu sar nici unul. Acesta insa a devenit favoritul meu.
    Nu stiu unde gasesti atatia oameni exceptionali, dar ma bucur ca blogul tau exista si depui atata energie in interviuri.
    Nu doar subiectul interviurilor , ci si felul in care scrii, felul in care exprimi ideile, fotografiile alese totul ma face pe mine, cititorul, sa devin mai bun, un pic mai cultivat, mai atent cu mine. Puterea exemplului!

    • Diana Cosmin spune:

      Îți mulțumesc din toată inima! Cred că există un „magnetism” atunci când iubești ceea ce faci: atragi oamenii potriviți. Sunt o mare norocoasă că pot să fac ce îmi place și încerc să mă „răscumpăr” pentru dar practicând această profesie cu toată pasiunea de care sunt capabilă. Undeva sunt niște energii care se pun în mișcare. Dar cuvintele tale să știi că mi s-au întipărit în suflet și le voi prețui mereu. Mulțumesc!

  • Petruta spune:

    Buna Diana,

    Ador articolele tale si oamenii pe care ii prezinti 🙂 . Am devenit o fana a site-ului tau de ceva vreme si astept mereu sa vad ce apare nou.

    Te rog corecteaza linl-ul catre site-ul Bistro Margot 🙂 are un „t” in plus in cuvuantul „Bistro”.

    • Diana Cosmin spune:

      Buna! Multumesc mult de gandul bun, promit sa iti ofer tot mai multe povesti noi si frumoase. Corectez acum typo-ul din link, multumesc si pentru vigilenta! 😀

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.