Jessie Burton este, pentru mine, o veche cunoștință literară.

 

De la „Miniaturista”, când am descoperit-o, mi-am făcut o notă mentală să nu ratez niciunul dintre romanele ei viitoare. ”Muza” mi-a confirmat așteptările, ba chiar în anumite privințe mi-a plăcut mai mult decât romanul de debut, așa că aveam așteptări chiar și mai mari de la „Confesiunea”.

 

Aveam, însă, niște așteptări înscrise într-un tipar destul de clar.

 

Mă așteptam la o carte cu un element de mister și o răsturnare de situație, la o scriitură elaborată, la referințe pe mai multe planuri temporale și la un subiect îndrăzneț, la feminin.

 

”Confesiunea” a avut puțin din toate, dar a fost în același timp fundamental diferită.

 

Se desfășoară tot pe două planuri temporale: anii ’80 în Londra și la Hollywood, respectiv în Londra zilelor noastre, are elementul de mister și tema feminității rămâne actuală.

 

Fără niciun spoiler, personajele principale sunt trei femei, despărțite de epoci și povești: Rose Simmons, o tânără care nu pare să-și găsească locul în lume și care pune o bună parte din dilemele ei pe seama faptului că a fost părăsită când era un bebeluș de către mama ei, Elise Monceau. 

 

Al treilea personaj este misterioasa Constance Holden, o scriitoare care s-a retras după primul ei succes literar, cu 30 de ani în urmă și care este singurul „indiciu” prin care primele două, Rose și Elise, s-ar putea reîntâlni vreodată.

 

Deși elementele care fac recognoscibil stilul lui Jessie Burton se regăsesc și în „Confesiunea”, mi se pare că această carte deschide un nou capitol pentru autoare, o nouă perioadă creativă, și sunt chiar și mai curioasă acum care va fi următorul roman.

 

Povestea, deși minuțios construită, este mai mult despre trăirile personajelor decât despre dramatismul acțiunilor lor și vrea să aducă la suprafață răni, dureri, dar mai ales tabuuri ale lumii în care trăim.

 

În „Confesiunea” nu e vorba neaparat despre răsturnări de situație spectaculoase, ci despre răsturnări emoționale, despre tumultul sufletesc care consumă personajele pe interior înainte ca orice altă dramă exterioară să le poată atinge.

 

Dacă rolul femeii, adesea pe nedrept uitat, era evidențiat și în primele două romane, aici lucrurile capătă contur și prejudecățile societății devin o temă în sine.

 

În plus, paralela dintre societatea anilor ’80 și prezent arată deopotrivă schimbările radicale de mentalitate între epoci, cât și faptul că unele lucruri nu se schimbă niciodată cu adevărat.

 

În „Confesiunea” este vorba, printre altele, despre maternitate – dorința de a avea un copil, fuga de maternitate sau chiar refuzul acesteia – despre orientare sexuală, despre adulter, despre feminism (în trecut și în prezent), despre inerția de a rămâne într-o relație nepotrivită și despre depresie.

 

Am captat inclusiv o trimitere la ideea de depresie post-partum care pare să afecteze unul dintre personajele principale.

 

Toate sunt lucruri despre care vorbim adesea în teorie, dar pe care „Confesiunea” le face tridimensionale, întrupate în oameni asemeni nouă, de care autoarea ne face să ne atașăm. Și, brusc, nu mai e atât de ușor să judeci.

 

”Confesiunea” este un roman cu multe straturi emoționale. Dacă la ”Muza” sau la „Miniaturista” am simțit impulsul de a-mi face note mentale între diferite planuri temporale, între detalii, referințe, subtilități, aici a fost mai mult despre tras aer în piept și despre avântat în dramele oamenilor din poveste.

 

Dramatismul din „Confesiunea” e diferit, mult mai actual și mai „contemporan” cu problemele noastre reale.

 

Vă las doar trei citate care mi-au plăcut în mod deosebit, începând cu favoritul meu, care este, în opinia mea, un rezumat al cărții, într-un paragraf:

 

”Toate femeile merită privilegiul eșecului, dar foarte puține au parte de el. E un privilegiu să greșești catastrofal, apoi să mai primești o șansă, ca și cum de fapt nu s-ar fi întâmplat nimic.

 

Bărbații fac asta tot timpul, după care sunt aspru criticați și se îndreaptă ca indivizi. Un exemplu ar fi politicienii. Oamenii de afaceri. Ucigașii. Diavolii albi care ne distrug lumea.

 

Și femeile sunt diavolițe, desigur. Dar când o femeie o face lată, de obicei reprezintă tot neamul femeiesc, de parcă toate ne-am mișca într-un singur mare sân. Și totuși, ar trebui să ni se îngăduie s-o facem lată! În viața unei femei, nesiguranța de sine e o urgie a lăcustelor”.

 

********

„Pe când avea zece ani, trăgând cu urechea la discuția adulților din bucătărie, o auzise pe prietena mamei ei spunând: «Asta mică o să frângă multe inimi!», ceea ce i se întipărise în minte. Când ești copil, lumea îți spune ce ești, cum o să fii, și de multe ori o ții minte.

 

********

„Suferința în versiunea mea era o cutie închisă, o casă de la care n-aveam chei, un loc imposibil de pronunțaat, trecut pe o hartă. Într-o zi avea să mi se dezvăluie și să mă copleșească pe loc, dar n-am vorbit niciodată cu nimeni despre spaima asta. N-aveam mamă, n-o avusesem niciodată, deci cum să-mi lipsească ceva ce, de fapt, nu pierdusem niciodată. Nu vorbesc cu oamenii despre dor, despre nedumerire. Le spun: «N-are cum să-ți lipsească ceva ce n-ai avut niciodată»”.

CONFESIUNEA a apărut la Editura Humanitas.