Designerul Laura Hîncu face haine de când se știe.

 

Asta ar putea fi doar o frumoasă metaforă, dar în ceea ce-o privește pe Laura, am avut ocazia să constat asta cu ochii mei, fiindcă noi două am urmat cândva același liceu. 

 

Eram în ani de studiu diferiți la Colegiul Național Gheorghe Șincai din București, dar aveam clasele pe același culoar și ne intersectam inevitabil în pauze, când Laura și colegii ei treceau prin fața clasei noastre în drum spre curtea liceului.

 

Chiar dacă nu eram parte din aceeași gașcă, pe Laura mi-o amintesc în cel mai mic amănunt.

 

Nu știam cum o cheamă, dar ani mai târziu, când a apărut brandul Laura Hîncu Exclusive Fashion Design și am întâlnit-o la un eveniment, revelația a fost instantanee: „Fata din liceu! Fata care trecea pe culoar!”.

Fata de pe culoar era memorabilă pentru că, într-o Românie a începutului anilor 2000, când abia (re)apărea în mentalul colectiv noțiunea de modă și de stil, ea reprezenta… o apariție.

 

 

Ținutele ei păreau desprinse din paginile de modă ale puținelor reviste ale vremii, mereu avea câte un accesoriu atipic sau o culoare surprinzătoare, fără să încalce în vreun fel ideea de ținută de elevă de liceu.

 

Nu se îmbrăca nicidecum ca o divă, dar ieșea mereu în evidență. 

 

Tocmai de asta, când am citit acum câțiva ani un interviu cu ea în Life.ro, în care mărturisea că liceul a fost o perioadă mai delicată, a banilor drămuiți atent după moartea subită a tatălui, mi-a luat câteva minute să procesez informația.

 

Perioadă delicată? Bani drămuiți? 

 

Așa cum lucrurile din afară par cu totul altfel decât realitatea, Laura părea, în liceu, o adolescentă lipsită de orice fel de griji, cu o garderobă impresionantă și un stil bine-conturat, spre deosebire de noi ceilalți, care încă bâjbâiam între îmbrăcămintea pe care ne-o alegeau părinții și ceea ce începuse să apară, timid, prin „buticurile” vremii.

 

”Liceul a fost o perioadă a unui nou început pentru mine”, mi-a mărturisit ea la întâlnirea noastră, „deci din punctul ăsta de vedere chiar a fost o perioadă a posibilităților, a libertății și a creativității. Dar realitatea e că mama se descurca mai greu, rămasă singură cu două fete, una de 15 și una de 18 ani”.

 

Garderoba impresionantă a Laurei se afla, de fapt, în imaginația ei: își lua materiale de pe Lipscani și își croia diferite haine, la mașina de cusut Ileana a bunicii Manina, cea care a și crescut-o de la câteva luni. 

 

Mașina de cusut a Maninei (așa cum îi spuneau nepoatele, numele ei întreg fiind Elena Valeria Hîncu) se află acum la intrarea în atelierul Laurei de pe strada Icoanei, unde am făcut acest interviu.

 

”Sertarele sunt exact așa cum le-a lăsat ea, am încercat să păstrez acel moment încremenit în timp”, zâmbește Laura.

 

Din poveștile Laurei, este evident că bunica a fost personajul definitoriu al vieții ei.

 

O femeie puternică, fermă, care – cu decenii înainte să apară ideea de dezvoltare personală și de teorii motivaționale – a făcut exact ceea ce propovăduiesc toți specialiștii de azi: s-a axat pe soluții, nu pe probleme.

 

Orice i-a oferit viața, Manina a luat și s-a adaptat.

 

Și, parcă dinadins, viața a fost dură cu ea până la final.

 

„Marea dramă a bunicii a fost că a avut doi copii, doi băieți, și ambii au murit înaintea ei. Tata în 2000 și unchiul cu trei ani înainte să se ducă ea. A rămas lucidă până la capăt, dar tot până la capăt a fost greu. Ea a fost stâlpul familiei”, povestește Laura, cu amărăciune.

 

Calmul bunicii și capacitatea ei de a se adapta la orice par să se fi transferat, prin timp, către nepoata ei.

 

Chiar dacă Laura spune că are momente când se enervează sau când fierbe la interior, cei din jur o văd invariabil de liniștită și de așezată. Un „problem-solver” pe care puține lucruri îl pot sminti din loc.

 

Inclusiv când și-a trasat identitatea ca designer, Laura a fost hotărâtă și de neclintit: haine din mătase, cașmir și nimic altceva. Croiuri simple, elegante, atemporale, deconectate de artificii și de trenduri.

 

Unele rochii sunt chiar reversibile, pentru a putea fi folosite în două feluri, folosind imaginația și creativitatea matematică a Laurei, care a învățat tipare și design în mod autodidact.

 

Promovarea e la fel de elegantă și de simplă: fără logo-uri, fără stridențe, fără cancan.

 

Ah, și Laura nu-și lasă clientele fidele să comande de la ea prea multe piese din aceeași colecție. Le trage de mânecă. Câți designeri mai știți care fac asta?

 

Și-a ales, așadar, o cale grea.

 

Aici se cuvine o paranteză.

 

Dacă există un lucru pe care l-am învățat temeinic în ultimii 15 ani de presă, acela a fost să devin foarte circumspectă în legătură cu poveștile de antreprenoriat.

 

De foarte puține ori mă entuziasmez în fața unui articol care începe neverosimil de bine, fiindcă multe sintagme de tipul „A pornit din nimic…” sunt, adesea, doar produsul unui condei iscusit. 

 

Tocmai de aceea, mi-am dorit de multă vreme să scriu povestea Laurei Hîncu, fiindcă la ea toate acele sintagme „clasice” sunt reale.

 

A pornit un business de la zero, pe baza talentului și a unui spirit autodidact, și-a luat un alt job ca să-l poată susține și a fost mereu principalul sprijin al propriului brand.

 

După liceu, Laura a urmat facultatea de contabilitate, iar pe perioada ei și-a luat două joburi: unul în call-center la Raiffeisen Bank și al doilea ca asistent în atelierul designerului Adrian Oianu.

 

În ambele locuri a învățat o mulțime de lucruri care i-au folosit pe viitor, din simplul motiv că, atât ca om de bancă, cât și ca asistent de modă, ajungea să facă de toate. De la organizat la executat.

 

Brandul care îi poartă numele – „Laura Hîncu – Exclusive Fashion Design” – a pornit în 2011, cu șase rochii de mătase și cu un alt job în paralel, de această dată în domeniul fondurilor europene.

Trei ani așa a mers cu munca: ziua muncea pentru job, iar seara și în orice minut liber era cu gândul la rochii.

 

Mătasea și cașmirul – cele două materiale pe care le folosește în mod exclusiv în conceptele ei de modă – au intrat diferit în viața ei.

 

Mai întâi a intrat mătasea, care a fost o alegere pur emoțională, din intuiție și inspirație.

 

Laura găsit un balot de mătase într-un depozit din București, într-o culoare nefericită, care îl făcuse prea puțin vandabil, dar numai bun pentru exersat croieli. 

 

În acea perioadă, în timp ce tăia, croia și drapa mătasea de culoare incertă, a înțeles că ea oferă un cumul prețios de rafinament, textură, confort și emoții pe care nu le poate egala niciun alt material. 

 

Așa că a continuat cu mătasea, în ciuda tuturor obstacolelor.

 

Și-a trasat direcția și s-a ținut de ea cu dinții, chiar dacă, în primii ani, business-ul nu mergea deloc. Dar deloc, deloc.

 

Faptul că nu s-a lăsat nu a fost doar o chestiune de ambiție și de pasiune, ci mai ales de logică și de gândire matematică: ”Eu sunt un om rațional, logic, și toate calculele mele arătau că am produse de calitate bună, la un preț rezonabil, deci toată treaba asta ar trebui să funcționeze. Și totuși nu funcționa. Dar eu am ales să cred”. 

 

Logica Laurei era înfrântă însă de contextul din lume: în 2011, criza economică era o amintire recentă, iar mătasea era un material prețios și considerat prohibitiv pentru o piață care încă tăia masiv cheltuielile „neesențiale”.

 

Chiar și așa, ea nu s-a lăsat, așa cum nu s-a lăsat nici în 2020, când pandemia „striga” din nou către reducerea costurilor și reconsiderarea strategiei.

 

A găsit variante, o mătase mai subțire, niște variante de pictură manuală, dar tot mătase să fie.

 

Nu s-a lăsat și nici clientele nu au lăsat-o.

 

Nu e întâmplător că întâlnirea noastră s-a produs exact după acest an greu. Am vrut să povestesc cu Laura despre greutățile reale ale unui business și despre cum s-a promovat cu mijloace simple și ingenioase, din care mulți antreprenori ar avea de învățat.

FINE SOCIETY: Când ai început cu mătasea, câți oameni ți-au spus că NU o să meargă așa ceva în România?

 

Laura Hîncu: Ah, în primii cinci ani a fost un adevărat cor. Unul chiar deosebit de vocal. Dar încă din copilărie mi-am dezvoltat o abilitate: nu-i „aud” pe oameni. 

 

Dacă un om foarte apropiat îmi spune ceva sau mă critică pentru o decizie importantă, mă mâhnesc, nu pot să neg asta. Însă trec mai departe oricum.

 

Cât despre restul, oricine poate spune orice vrea. 

 

De multe ori, neîncrederea altora mă ambiționează.

 

De exemplu, când renunțasem să lucrez în fonduri europene ca să mă axez doar pe modă, un prieten vechi mi-a propus un proiect pe care l-am refuzat. 

 

I-am explicat că am luat decizia să mă concentrez 100% pe brand și că nu mai vreau să mă împart, iar el mi-a spus, foarte serios: „Ei bine, când te decizi să renunți la chestia asta și să faci cu adevărat bani, mai vorbim”.

 

M-a frustrat teribil, fiindcă era un om apropiat, un prieten vechi, dar m-a și ambiționat.

 

Realist vorbind, toată lumea mi-a spus că ceea ce făceam eu era prea mult pentru acele vremuri. Era o activitate care nu producea bani, doar absorbea bani.

 

FINE SOCIETY: Practic câștigai bani din job și îi investeai în haine. Când ai simțit că se vede luminița de la capătul tunelului?

 

LAURA HÎNCU: Sincer, sincer? În 2018.

 

Adică în 2018 puteam să și argumentez că se vede, să ofer dovezi, fiindcă eu de văzut am văzut-o mereu (râde). 

 

În 2018 am avut ideea să fac „ALFABETUL DE MĂTASE”.

 

Ascultasem feedback-ul primit de la clienți, de la piață, și am realizat că aveam o problemă de percepție.

 

Eu sunt o fire introvertită, discretă, fac produse cu o estetică foarte curată, sunt foarte „corectă politic”. Și cred că în primii ani păream deopotrivă inaccesibilă și un pic plictisitoare.

 

Așa că am avut ideea să arăt lumii o altă parte din mine.

 

Îmi plăcea ideea de video și am făcut o serie de video-uri de un minut fiecare, trecând prin toate literele alfabetului.

 

Pentru fiecare literă, exemplificam câte un element interesant despre mătase, despre culorile ei, despre croiuri. Într-un mod relaxat, cu umor, cu zâmbet.

 

Odată cu alfabetul de mătase s-a văzut și altă parte din mine, iar efectul a fost uimitor, inclusiv in conversie către magazinul online.

 

Mi se întâmpla inclusiv să-mi scrie oamenii: „Știi, cămașa care se vedea pe umeraș în spatele tău, în video-ul de la litera C, o vreau și eu, mi-a plăcut mult”.

 

FS: Eforturi mici și efecte mari. Tu ai fi un om bun de branding și marketing, fiindcă cel mai greu e să faci lucruri eficiente cu buget mic sau deloc.

 

LH: Da, cred că așa este. Am ascultat feedback-ul oamenilor și m-am gândit să-l aplic cumva, concret.

 

Apoi a venit Alfabetul de cașmir, pe același principiu.

 

Și o altă idee bună a fost ”Silk Garden Party”, evenimentul anual pe care îl fac din 2015 încoace.

L-am făcut inclusiv în 2020, cu distanțare socială, fiindcă se întâmplă în grădina de la Clubul Diplomaților, în aer liber.

 

L-am gândit ca pe un eveniment monden, dar unul foarte discret, fără stridențe, fără ostentație.

 

Jumătate din banii cu care finanțez sunt ai mei, reinvestiți din business, iar jumătate sunt de la diferite branduri partenere. E o relație fair: nimeni nu este subordonat nimănui.

 

Și am niște reguli clare: la Silk Garden Party nu există logo-uri. Nici măcar al meu.

 

Totul este despre experiențe, despre activări discrete: ideea e să te plimbi prin grădina clubului și să găsești lucruri interesante pe care să le poți face. Să fie coerent și frumos, nu să-ți sară în ochi câte un logo la fiecare colț.

 

Îți dai seama că nu e ușor să le explici brandurilor acest lucru, să pui asemenea condiții. Dar lucrurile au mers mereu, au înțeles și ”Silk Garden Party” este un eveniment foarte iubit.

FS: Tu ai ales fix cele două materiale prețioase și care au cea mai mare nevoie să fie înțelese și explicate: mătase și cașmir.

 

LH: Dacă mătasea a fost emoțională, cașmirul a fost rațional, recunosc.

 

Dacă mătasea era oricum greu de vândut, iarna era imposibil de vândut. Așa că m-am gândit multă vreme și m-am dus spre cașmir, fiindcă era un material care îmi plăcea mult și în care credeam.

 

Eu sunt genul de om care, atunci când alege ceva, se documentează temeinic, notează, se gândește.

 

Și, dincolo de faptul că mătasea și cașmirul merg superb împreună, cașmirul e o fibră interesantă, cu poveste, pe care poți să construiești.

Puteam lua lâna oilor noastre, desigur, ar fi ieșit o super-poveste, dar nu era autentic pentru mine, fiindcă eu nu o port.

 

FS: Cașmirul chiar este o întreagă poveste, inclusiv în raport cu sustenabilitatea.

 

LH: Ah da, cel pe care îl import eu este certificat de Uniunea Cașmirului Sustenabil, asta însemnând că nu e amestecat – fire lungi cu fire scurte – că este colectat la momentul potrivit și nu implică niciun fel de cruzime asupra animalelor.

 

Eu îl iau din Mongolia. Mongolia și Scoția au singurele certificări de clasa A, datorită raselor care sunt specifice climei și vegetației din zonă.

 

FS: Cum ai ajuns să imporți tocmai din Mongolia?

 

LH: Așa cum îți spuneam, eu îmi fac mereu temele, documentez, caut, am multă răbdare când vreau ceva.

 

Căutând, găsisem un furnizor în Mongolia care, din poze, avea exact ceea ce îmi trebuia mie, îmi dădeam seama din detalii că e o calitate foarte bună a firului.

 

Doar că aveam de trecut mai multe hopuri tehnice și m-a ajutat mult și destinul, o să vezi de ce.

 

În primul rând, eu aveam nevoie să obțin prețuri mici pentru cantități mici, nefiind vreo corporație care să își permită să importe volume mari.

 

Și, pentru asta, îmi făcusem un discurs-standard pe care îl spuneam tuturor potențialilor furnizori.

 

Discursul începea cam așa: „Eu vin din România, noi suntem o țară mică, dar emergentă, oamenii apreciază produsele de calitate și cașmirul, dar trebuie să creștem progresiv, așa că nu putem lua din prima volume mari bla bla…”.

 

FS: Acest discurs se întâmpla pe email?

 

LH: Da, pe email. Și am găsit eu acest cașmir care părea exact ce trebuie, din poze, și le-am scris furnizorilor cu discursul meu standard.

 

Ca și chinezii, mongolii au nume europenizate pentru dialogul extern. Și eu am dat de o doamnă,cu numele Angel.

 

I-am explicat lui Angel cum e cu prețurile mici pentru cantități mici, practic i-am explicat, prin discursul meu, filosofia mea de business.

 

Eu asta am adus, în definitiv, pe piața de la noi: cașmir de bună calitate, la un preț corect, fiindcă adaosul meu nu e mare și calitatea e excelentă.

 

FS: Și Angel din Mongolia s-a lăsat convinsă?

 

LH: La început nu, dar după o discuție scurtă pe email am sunat-o.

 

Ei sunt destul de superficiali în mailuri, iar în timpul discuției telefonice eu am precizat din nou că sunt din România.

 

Ori uitase, ori nu fusese atentă prima oară când i-am scris pe email treaba asta, cert este că în momentul în care am precizat de România, a zis: „Romania? Oh… my husband is from Romania!”. (Soțul meu este din România. n.red)

 

Și atunci, în acel moment, s-a auzit un cor de îngeri cântând Aleluia pe fundal (râde).

 

 

FS: Deci tu ai nimerit o mongolă pe nume Angel, căsătorită cu un român.

 

LH: Exact! De asta spuneam că a fost destinul.

 

Numai că, pentru a colabora cu Angel a trebuit să trec peste toate barierele psihologice de business, fiindcă în relația cu Mongolia nu se semnează contracte pentru asemenea tranzacții. Deloc.

 

Eu și Angel nu avem acest tip de relație (râde), fiindcă pentru ei contractele nu sunt o uzanță de business.

 

Practic, eu îi spun ce cantitate vreau, ea îmi face factura, eu achit.

 

Și imaginează-ți că eu, contabil de profesie, am trecut peste acest obstacol mental (râde).

 

FS: Dar a meritat.

 

LH: Da, categoric. Mi-am atins scopul: cașmir de calitate, la un preț corect, astfel încât să pot oferi oricui posibilitatea de a avea câteva piese din acest material în garderobă.

 

Poate o să sune ciudat, dar eu nu încurajez consumul de cașmir și am fost mereu cu stocul terminat cu mult înainte de finalul sezonului. Și n-am mai făcut produse noi.

 

Când cineva comandă online, firește că nu am controlul, dar pentru clientele mele fidele, care vin la atelier, știu deja ce piese de la mine au deja și le sugerez discret.

 

„Uite, ai deja două pulovere gri cu gulerul pe gât. Nu vrei mai degrabă un șal sau un pulover în V?”.

 

FS: E o chestiune de minimalism sau de sustenabilitate?

 

LH: Nu pot să spun că este despre încălzirea globală, ci e mai degrabă un principiu de bun-simț. Eu mereu m-am ghidat după asta.

 

Cuvântul sustenabilitate a fost pervertit în fel și chip, încât e aproape uzat moral. Oamenii nu mai cred în el, de multe ori. Așa că mă bazez pe un bun-simț elementar.

 

Merg pe ideea că trebuie să avem puțin și bun. Ei, iar dacă ai deja trei lucruri la fel, de ce să-l iei și pe al patrulea?

 

Clar nu te vei bucura la fel de un al treilea sau al patrulea produs aproape identic, nu mai bine se bucură alt client? Mai ales că la mine stocurile sunt mici.

 

FS: Există mereu o dilemă: cum se spală cel mai bine cașmirul?

 

LH: Foarte simplu.

 

Cel mai bine se spală bine de mână, se face mai moale în acest fel.

 

Într-un lighean cu apă rece, pui puțin săpun de mâini, dar ceva cât mai simplu, organic. Nu vreun produs roz-bonbon sau verde, ci săpun din cel mai simplu.

 

Lași la înmuiat în acel lighean pentru 20-30 de minute obiectul din cașmir și o să simți că se îngreunează fibra.

 

Îl scoți din lighean, îl lași sub apă rece în chiuvetă, fără să freci, fără să storci. Doar mai presezi puțin fibra, ca să iasă din ea apa și săpunul.

 

Apoi îl scoți și-l lași să se usuce pe drept, orizontal. Dacă ai un suport de uscat rufe, pui un prosop, ca să stea drept, și pe el pui obiectul.

 

Uscatul durează mai mult, dar iese perfect.

 

Inclusiv petele se curăță foarte bine, eu am scos acum câteva săptămâni pete de vin roșu de pe un pulover de cașmir, prin aceeași tactică. L-am lăsat la înmuiat și a ieșit perfect pata.

 

FS: Bănuiesc că ai auzit de multe ori de la oameni că mătasea și cașmirul sunt prețioase, sunt scumpe. Ce le răspunzi?

 

LH: E foarte simplu. Așa cum vara, pe caniculă, când ai ales între un tricou de bumbac și unul sintetic, vei alege clar bumbacul, la fel e și iarna, cu cașmirul. Confortul pentru corp este altul când porți cașmir.

 

Asta nu înseamnă că toți trebuie să ne îmbrăcăm doar în cașmir, de-acum înainte. Firește că nu.

 

Fiecare poate alege orice, dar e important să înțeleagă și să facă diferența.

 

Poate nu porți mătase sau cașmir, dar e bine să faci diferența între ele și alte fibre, să ai niște sisteme de referință. Chiar dacă nu ai de gând să cumperi vreodată, o informație corectă înseamnă o alegere mai inteligentă pe viitor.

Creațiile vestimentare ale Laurei Hîncu le găsiți AICI.