Prima dată când am pășit în interiorul hotelului Le Negresco, cu ani în urmă, m-a traversat o undă de inexplicabilă – și totuși profundă – dezamăgire.

 

Clădirea cu cupolă roz de pe Promenade des Anglais din Nisa, emblematică și fascinantă, părea să aibă un interior în disonanță totală față de rafinamentul exteriorului: mobilier colorat, tablouri care nu aveau legătură două câte două (un portret al lui Ludovic al XIV-lea de Hyacinthe Rigaud lângă o sculptură modernă a lui Niki de Saint Phalle), covoare chiar și mai colorate, plus tot felul de brizbrizuri care nu făceau decât să încarce decorul și-așa opulent.

 

Și, cireașa de pe tort: câteva zeci de tablouri, imagini, plus diplome, medalii și alte obiecte personale ale proprietarei Jeanne Augier.

Chipul ei părea să te urmărească din orice colț al hotelului, omniprezent.

 

Am avut senzația că intru într-un mausoleu dedicat unei persoane care e încă în viață și care lucrează asiduu la cultul propriei personalități.

 

La cea de-a doua vizită, la aproape zece ani distanță, cu mintea mai matură și cu mai multă informație, am fost mai blândă cu Le Negresco, dar și cu Jeanne Augier, care între timp a decedat, la venerabila vârstă de 95 de ani.

 

A contribuit și faptul că i-am citit cartea, „La Dame de Negresco”, volum care m-a ajutat să-i pun în perspectivă povestea.

 

În continuare mi se pare că omniprezența chipului ei în hotel întrece ușor granița bunului gust pentru care sunt renumiți francezii, dar după ce am citit cartea pot s-o înțeleg, nu neaparat s-o aprob.

 

Le Negresco a fost proiectul vieții lui Jeanne Augier și, de la un anumit punct, obsesia și sensul existenței ei.

 

În carte, Augier recunoaște că nu și-a dorit niciodată să facă copii tocmai pentru că nu-și dorea nimic care s-o deturneze de la atenția pe care trebuia s-o aloce hotelului ei iubit.

 

Încă din timpul vieții, s-a asigurat că hotelul va rămâne pentru totdeauna așa cum l-a gândit ea, fără ca vreun intrus să-i schimbe stilul ori să înstrăineze vreunul dintre obiectele pe care ea le-a adunat pe cele cinci etaje ale clădirii.

 

”Nu vreau ca, după moartea mea, hotelul meu să devină o cochilie goală, decorată în stilul internațional, atât de în vogă azi. Mi-e teamă ca nu cumva colecțiile mele, strânse cu răbdare de-a lungul anilor, să ajungă la licitații și să se evapore în cele patru zări. Acest lucru s-a întâmplat cu multe locuri istorice. Simplul gând că asta s-ar putea întâmpla cu Negresco îmi este imposibil de suportat”

 

În acest moment, Le Negresco este gestionat de o asociație creată special în acest scop de către Jeanne Augier, iar profiturile se duc către cauze caritabile în trei direcții: animalele (cea mai dragă cauză a lui Jeanne Augier), persoanele fără posibilități și arta.

 

De asemenea, asociația trebuie să protejeze spiritul hotelului în viziunea doamnei Augier, ceea ce explică de ce, deși Jeanne Augier nu mai este printre noi din 2019, nicio imagine a sa nu a fost clintită de pe pereții hotelului.

 

Ceea ce mi s-a părut realmente dezolant și nedrept a fost faptul că, deși doamna Augier face în cartea ei apologia istoriei care trebuie conservată și respectată, nicăieri în povestea contemporană a hotelului nu se regăsește vreo clipă personajul Henri Negrescu.

 

Nu există în hotel nicio imagine, nicio plăcuță care să explice cine a fost acest om al cărui nume a ajuns un brand internațional.

 

Pe culoarele imense ale hotelului, presărate cu aproape 6000 de opere de artă, nu s-a găsit niciun loc pentru însuși „Negresco”, Henri Negrescu.

 

În carte, Jeanne Augier îl pomenește cu reverență, într-un capitol care prezintă începuturile hotelului, dar asta nu explică nicidecum absența lui completă din hotelul pe care el însuși l-a construit.

 

CINE A FOST HENRI NEGRESCU?

 

Henri Negrescu (1868-1920) s-a născut la București, într-o familie de hangii, iar în adolescență a plecat să-și caute norocul în lume, ajungând director de restaurant la Monte-Carlo și la cazinoul din Nisa.

 

Învârtindu-se printre regi, regine, prinți și prințese, dar și printre miliardari precum Rockefeller, Vanderbilt sau Singer, Negrescu a început să viseze la un loc pe care nu-l construise nimeni niciodată și care putea satisface gusturile extrem exigente ale tuturor acestor oameni.

 

Ambițios și decis să învețe de la cei mai buni, Negrescu a călătorit prin lume, observând palate, castele și hoteluri de lux, pentru a găsi acel mix care să nu mai fi fost creat niciodată, nicăieri.

 

Acesta s-a numit Le Negresco, hotelul-palat deschis pe 8 ianuarie 1913 și considerat prima clădire demnă de frumusețea „golfului îngerilor” cum este numită linia de coastă din Nisa.

 

Iată ce scria un ziar al vremii, citat de către Madame Augier:

 

”Din momentul în care străpungi arcada de intrare, surpriza și admirația sunt emoțiile care pun stăpânire pe tine. În fața ta se găsește o rotondă de aproape cincizeci de metri în diametru, care oferă ochilor eleganța sobră și armonia stilului Ludovic al XVI-lea, cu galeria sa circulară susținută de câte două coloane cu trunchiuri robuste. În tot acest loc nu există nici măcar cea mai mică umbră a vreunei lipse de bun gust. Este apoteoza confortului și a luxului”.

 

Le Negresco era considerat cel mai somptuos palat din lume la începutul de secol XX, iar clientela formată din capete încoronate și miliardari jet-set venea din toate colțurile lumii doar pentru a petrece o noapte la hotel.

 

Din păcate, povestea frumoasă a durat puțin peste un an, fiindcă în 1914 izbucnea Primul Război Mondial, schimbând pentru totdeauna fața lumii.

 

Dornic să contribuie la eforturile de război, Henri Negrescu le-a propus autorităților franceze să transforme hotelul în spital militar, oferindu-se să-l finanțeze din propriile venituri.

 

A fost un gest frumos de recunoștință față de Franța care-l adoptase, dar care l-a costat mult: la final de război era falit, iar clientela de dinainte nu revenise decât în mică măsură.

 

Henri Negrescu a murit de tânăr, în 1920, aparent din cauza unui cancer galopant, iar din acel moment hotelul a rămas al nimănui.

 

Desigur, în acte el a fost achiziționat de o societate belgiană care a încercat să-l exploateze cum a putut, dar nimeni nu a mai investit niciun franc în menținerea lui, ceea ce l-a adus până la urmă într-o stare avansată de degradare.

INTRĂ ÎN SCENĂ JEANNE AUGIER

 

În această stare deplorabilă l-a găsit în 1957 Jeanne Augier (născută Mesnage), fiica unui investitor imobiliar foarte bogat din Bretania, născută și crescută în vânturile și ploaia din zona Saint-Malo, dar îndrăgostită de Coasta de Azur.

 

Având probleme cu plămânii, Augier a fost adusă în copilărie la Nisa pentru a se bucura de clima blândă a locului și încă din prima zi toate simptomele bolii au încetat.

 

 

Din acel moment, Nisa a căpătat pentru Jeanne Augier o dimensiune mitică, ca un tărâm al miracolelor și al frumuseții.

 

După Al Doilea Război Mondial, când tatăl ei a început să aibă probleme financiare și a intrat într-o depresie, Jeanne a fost nevoită să preia afacerile familiei, la vârsta de doar 22 de ani.

 

A început să construiască blocuri, să recupereze proprietăți care fuseseră sechestrate în război și să se judece cu cei care îi stăteau în cale, inclusiv cu primarul Nisei de la acea vreme, ilustrul Jean Médecin.

 

În acest din urmă proces l-a cunoscut pe viitorul ei soț, avocatul Paul Augier, care i-a fost alături până la moartea sa prematură, în 1995.

 

În subsidiar, și Paul Augier are parte în hotel de o expunere cel puțin pe jumătate la fel de vastă precum soția lui, inclusiv o placă memorială în marmură care detaliază toate realizările lui profesionale, de altfel impresionante.

 

Le Negresco a intrat în viața lui Jeanne Augier printr-o tragedie: mama ei a rămas imobilizată în scaun cu rotile, iar Negresco era, la acel moment, singura clădire din Nisa cu un lift suficient de mare pentru a putea acomoda căruciorul cu rotile, într-o vreme în care nu existau asemenea facilități.

 

Liftul se află în continuare în hotel, neschimbat, ca simbol al istoriei, dar și al începutului poveștii Augier la Negresco. Îl vedeți în fotografia de mai jos, în dreapta.

În cartea ei, Jeanne Augier tranșează frust situația: „Am decis să cumpărăm hotelul pe loc”.

 

Acea decizie pur funcțională avea să fie începutul unei povești de dragoste care a durat toată viața și chiar și dincolo de ea, având în vedere clauzele impuse de Jeanne Augier pentru conservarea moștenirii sale.

 

Le Negresco a devenit scopul, sensul și aproape obsesia vieții ei, Madame Augier aspirând să-l transforme într-o carte de vizită a Franței în plan internațional, dar și într-un mijloc de expresie pentru propriul simț artistic.

 

Punctul de inspirație pentru Negresco îl reprezintă cealaltă obsesie a vieții lui Jeanne Augier: interioarele palatului Versailles, pe care le considera chintesența rafinamentului francez.

 

Astfel, scopul ei pentru Negresco devine nici mai mult nici mai puțin decât să recreeze Versailles-ul pe Coasta de Azur.

 

Este necesară o precizare importantă.

 

În cartea sa, Jeanne Augier pedalează puternic pe ideea simțului estetic cu care a fost înzestrată din copilărie și care s-a manifestat încă de la vârsta de cinci ani, când a început să creeze ținute pentru o păpușă imensă de porțelan cumpărată de părinții ei.

 

Pe tot parcursul volumului, acest motiv al harului estetic transpare periodic, el fiind relevant dintr-un motiv simplu: chiar dacă a fost prietenă cu artiști extraordinari (Dali fiind prietenul său de suflet) și a frecventat marile personalități ale vremii, stilul hotelului Le Negresco este strict amprenta lui Jeanne Augier.

 

Toți cei din jur sunt prezentați strict ca executanți, nefiind lăsată nici măcar o clipă impresia vreunei consultări pe teme stilistice.

 

În repetate rânduri, Jeanne Augier explică modul în care a decorat Negresco, făcând procesul să pară o sumă de inspirații de moment, dictate de propriul simț al frumuseții.

 

De exemplu, la un moment dat decide să zugrăvească câteva camere în nuanța unui roz-fucsia de la o rochie Nina Ricci proaspăt cumpărată, iar multe alte momente estetice sunt descrise ca un ”Și atunci am decis să fac și eu un astfel de covor/tablou/perete în hotel”.

 

Linia directoare este clară: multă culoare, absolut nimic pastel (eleganța din epoca lui Negresco este considerată „rece și fără suflet”) și cu siguranță nimic minimalist, ideea de simplitate minimalistă fiind asociată de Augier „mobilelor scandinave de proastă calitate și de joasă speță, care mă oripilau”.

 

Cu timpul, sub bagheta lui Madame Augier, Le Negresco devine un loc al mixurilor neașteptate de culori, texturi, stiluri și perioade artistice.

 

Deloc întâmplător, ea este solicitată de către șahul din Iran să decoreze un hotel-palat în Ispahan (hotelul Shah Abbas, inspirat de cele o mie și una de nopți), apoi Turcia revine cu o solicitare asemănătoare (dar neconcretizată).

 

Ambele țări sunt impresionate de simțul ei estetic, tradus în explozia de culoare, de texturi și de juxtapuneri neașteptate.

 

Practic, deși Jeanne Augier a fost franțuzoaică, aș spune – după citirea cărții – că spiritul ei era mai degrabă apropiat Orientului, cu imprimeurile bogate, combinațiile de nuanțe puternice și tot ceea ce este neconvențional.

 

Charismatică și elocventă în argumente, îl convinge pe președintele Mexicului să creeze o școală națională dedicată artizanatului local, iar în Senegal creează, cu ocazia unei vizite, o manufactură dedicată aceluiași scop.

De altfel, în carte Augier se declară de nenumărate ori îndrăgostită de artă și artizanat, considerând că tradițiile sunt ADN-ul suprem al unei națiuni, amprenta și identitatea unei țări.

 

Din acest motiv, Le Negresco devine terenul ei de joacă, pentru care nimic nu e prea mult: fiecare etaj este simbolul unei perioade, iar Madame Augier petrece ani întregi căutând prin anticariate diferite tablouri, opere de artă și piese de mobilier.

 

Nu există o strategie stilistică exactă, ci același motiv al îndrăgostirii subite: trebuie să fie o piesă care îi place instantaneu și pentru care simte ceva.

 

Are o afinitate pentru Napoleon I, căruia îi dedică un întreg etaj, dintr-un motiv simplu: având cultul muncii și al patriotismului (motivul „trudei” revine pe parcursul întregii cărți), Jeanne Augier îl admiră pe Napoleon fiindcă și el, la rândul său, a fost un om care „a trudit pentru Franța”.

 

MARELE REGRET AL LUI MADAME AUGIER

 

Un întreg capitol din biografia „La Dame de Negresco” este dedicat inițiativei pe care Madame Augier a avut-o la mijlocul anilor 90, de a transforma Nisa în primul oraș cu statut de muzeu în aer liber.

 

Mai precis, Jeanne Augier a înaintat autorităților un proiect care prevedea plasarea a 60 de opere de artă monumentale de-a lungul celebrei Promenade des Anglais.

 

„Îmi imaginam sculpturi având între doi și șase metri înălțime, cu fața către mare, care ar fi transformat acest loc în cea de-a opta minune a lumii (…) 58 de opere erau deja plănuite: Arman, Belmondo, Botero, Bourdelle, Bugatti, César, Dali, Giacometti, Maillol, Niki de Saint Phalle, Picasso, Renoir, Rodin, Tinguely. Nisa ar fi devenit un loc de pelerinaj pentru toți amatorii de artă modernă. (…) Aș fi putut deveni practic ambasadoarea Nisei în nenumărate țări”.

Planul lui Jeanne nu se oprea aici. Următorul pas era ca întreg orașul să devină un muzeu în aer liber, de la port până la aeroport, dar și pe plajă și în parcurile publice.

 

Inclusiv colina castelului ar fi trebuit să fie presărată cu sculpturi imense.

 

Din păcate pentru ambițiile lui Madame Augier, municipalitatea nu a fost încântată de ideea de a transforma în muzeu Promenade des Anglais, un loc eminamente liber, care oferă o priveliște amplă și neobstrucționată către mare.

 

I s-a oferit la schimb, pentru acest proiect grandios, un loc mai puțin central, respectiv Promenade des Arts, din zona veche a orașului.

 

Madame Augier a considerat această contra-propunere o veritabilă jignire.

Jeanne Augier s-a stins în 2019, la vârsta de 95 de ani. Suferind de Alzheimer, nu mai ieșise de mulți ani din apartamentul său de la etajul cinci al hotelului, dar prezența ei se simte în continuare la fiecare pas.

 

Cu o viață de roman, Madame Augier s-a căsătorit într-o rochie semnată de Pierre Balmain însuși, a fost prietena intimă a unor nume precum Salvador Dali, Jean Cocteau, Chagall sau Pierre Cardin, și a stat la masă cu toate personalitățile ultimilor 50 de ani, de la Prințesa Grace de Monaco la Michael Jackson.

 

A creat restaurantul gastronomic Chantecler, ales la un moment dat printre cele mai bune zece restaurante ale lumii, dar și La Rotonde, o braserie sub forma unui carusel imens, pe care a recreat-o în diferite locuri din lume – Geneva, Zurich, Londra, Bruxelles și Canada – la solicitarea unor mari lanțuri hoteliere.

La un moment dat, Bill Gates s-a oferit să cumpere Le Negresco, trimițându-i un cec însoțit de un mesaj prin intermediar: „Spuneți-i doamnei Augier să completeze cu orice sumă dorește”.

 

Și, un lucru pe care l-am apreciat enorm, Jeanne Augier a fost o femeie care nu s-a temut să-și recunoască greșelile, atunci când a fost cazul.

 

Pe tot parcursul cărții, Jeanne recunoaște, cu regret, că mulți ani nu a avut educația necesară să înțeleagă că blănurile sunt un lucru îngrozitor, obținut prin tortură.

 

Odată ce a aflat dedesubturile industriei, a devenit o militantă vehementă pentru drepturile animalelor, iar asociația pe care a pus-o pe roate pentru a gestiona Le Negresco militează activ pentru multe cauze, inclusiv interzicerea coridelor, considerate pe bună dreptate acte de cruzime incompatibile cu secolul în care trăim.

 

În final, visul lui Madame Augier a fost mereu limpede și elocvent: „Îmi doresc din toată inima ca Negresco să-și păstreze pentru totdeauna colecțiile prețioase, portretul lui Ludovic al XIV-lea pictat de Hyacinthe Rigaud, cele 16800 de piese ale candelabrului de cristal de Baccarat din salonul regal, statuia galbenă semnată de Niki de Saint Phalle. Vreau ca totul să rămână așa!”

O femeie atât de hotărâtă și tenace, parte a unei epoci pe care lumea n-o va mai retrăi niciodată, a avut dreptul la micile ei capricii excentrice.

 

Iar dacă asta înseamnă și câteva zeci de portrete în mărime naturală, presărate pe holurile unei hotel, acest detaliu va rămâne probabil în istorie ca suprema amintire a acestei excentricități.

Am făcut și un mic tur video al hotelului LE NEGRESCO, în timpul celei mai recente vizite:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Fine Society by Diana Cosmin (@finesocietycurator)

Pentru mai multe personaje, povești și inspirații, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.