,,Îmi amintesc și acum de ultima dată când am apărut pe această scenă, cu 15 ani în urmă. Eram un copil de 65 de ani cu un vis”, a râs Cohen, într-una dintre multele intervenții dintre melodii, cu o auto-ironie atât de fină și de nuanțată încât toată sala râdea, chicotea și suspina la unison cu el. ,,Firește, între timp am fost pe o cură intensivă de Prozac”. Și sala râdea din nou, de la primul la ultimul om.

N-am văzut niciun muzician care să domine o încăpere plină-ochi de lume cu atâta grație și lipsă de efort. S-o facă să râdă și să plângă cu el, la versuri precum ,,You said you like handsome men/But with me, you’ll make an exception”. Să tresară, în semn de recunoaștere, când el murmura, cu un zâmbet în colțul buzelor: ,,I´m just another snowman/Standing in the rain and sleet/Who loved you with his frozen love/His second-hand physique”. Să-și audă bătăile inimii în gât, la cele mai frumoase versuri din lume: ,,There is a crack in everything/That’s how the light gets in”.

În acea seară de mai, Cohen a cântat peste 20 de melodii, scoțându-și din cap pălăria neagră – devenită trademark – ori de câte ori membrii formației lui făceau un ,,solo”. Și ce solo-uri senzaționale! Era ceva smerit și regal în simplul act de a-și dezgoli capul în fața oamenilor cu care împărtășea o scenă și un destin muzical, iar mecanica gestului în sine, combinată cu mimica lui, era de o noblețe și în același timp de un firesc copleșitor.

La final, s-a întors de cinci ori, în ovațiile mulțimii, și-a luat la revedere și, la fel ca acel gest de a-și scoate pălăria, a mai făcut ceva ce ne-a atins sufletul. A rostit o ultimă urare, cu vocea lui gravă, pronunțând cuvintele cu atât de multă delicatețe și fermitate încât și acum le aud în urechi, ca o șoaptă.

Mai întâi le-a dorit tuturor celor prezenți foarte multă fericire alături de oamenii dragi. Și, după o pauză, a adăugat, probabil pentru toți locatarii acelor existențe în care ,,I’m always alone/And my heart is like ice/And it’s crowded and cold/In my secret life”:

De puține ori mi-am simțit sufletul atât de senin precum în acea seară de mai în care am plecat de la concert. O seninătate care vine după ce s-a spus tot ce era de spus și s-a dat la o parte tot ce era balast, povară.

Țin minte că îmi venea să râd singură, mergând pe străzile din Chicago. De multe ori, și mie îmi era greu să descifrez ce simt într-un moment sau altul. Parcă sentimentele se făceau ghem și-mi apăsau pe suflet. Leonard Cohen, în schimb, le deznodase unul câte unul, prin versurile lui. E straniu când cineva se dovedește a fi mai fluent în limbajul sufletului tău decât ești tu.