Doar când mă așez in fața șevaletului simt un pic de viață trecând prin mine”.

 

 

Asta spunea Van Gogh, al cărui muzeu mă întristează un pic, de fiecare dată, deși arta lui este extraordinară.

 

Vincent van Gogh a fost cu adevărat un suflet chinuit, care nu și-a găsit niciodată locul altundeva decât în fața șevaletului.

 

Totuși, abia la 27 de ani a îndrăznit să își urmeze vocația, până atunci lucrând la un negustor de artă și studiind cu sârg marii maeștri ai picturii.

 

Puțini știu că Van Gogh a lăsat în urmă sute de schițe și de “studii” făcute ca parte a procesului său autodidact de învățare și de perfecționare artistică.

 

 

Chiar și multitudinea de autoportrete pe care le-a lăsat în urmă nu sunt altceva decât încercările lui de a-și îmbunătăți tehnica.

Nu erau vanitate, erau studii și exercițiu constant.

 

Din tot ce am citit despre el, eu una am rămas cu o concluzie personală: fascinația lui pentru peisajele de la țară și pentru existența simplă și austeră a țăranilor (relevată sublim în capodopera “Mâncătorii de cartofi”, de mai jos) ascundea o nevoie mare de a-și găsi propria liniște a minții.

 

Ruralul era, pentru Van Gogh, un ideal absolut, în discordanță totală cu zbuciumul propriei vieți.

 

“Lumea satului e mult mai bună și mai onestă decât societatea civilizată”, credea el.

 

Bântuit de stări depresive (un diagnostic clar pentru boala lui mentală nu există), el ajunge să-și taie singur urechea într-un episod psihotic, după o ceartă cu prietenul său, pictorul Paul Gauguin.

 

În cele din urmă, se internează de bunăvoie într-un ospiciu din Franța, unde pictează câte un tablou pe zi, cu o inspirație și un elan de nestăpânit.

 

Creațiile sale din acea perioadă sunt dominate de o liniște și o armonie aflate în totală opoziție cu starea sa mentală precară.

 

Deși opera sa este tot mai efervescentă, pe interior Van Gogh se prăbușește de la zi la zi, până când se sinucide, în ospiciu, la doar 37 de ani.

Povestea unei picturi care închide un cerc

 

Această celebră pictură de Van Gogh, de inspirație japoneză, înfățișează ramuri înflorite de migdali, pe un cer senin, de un turcoaz perfect.

 

Totodată, ea închide și deschide un cerc.

 

“Amandelbloesem” a fost pictată de Van Gogh în 1890, o perioadă de final a vieții, când problemele sale mentale ajunseseră la un apogeu, dar totodată exprimă o liniște extraordinară.

 

Există și un motiv al acestui calm desăvârșit al tușelor de pensulă: tabloul i-a fost dedicat nepotului său abia-născut, Vincent Willem (fiul fratelui său, Theo).

 

Van Gogh considera, în ciuda problemelor și zbuciumului propriu, că venirea unui copil pe lume e ca o primăvară a speranței.

 

Pentru că Theo, fratele lui Van Gogh, a murit și el la scurt timp după moartea pictorului, văduva acestuia – cumnata lui Van Gogh – s-a ocupat de moștenirea artistică lăsată în urmă.

 

Dedicată scopului de a face lumea să îi acorde lui Vincent Van Gogh locul pe care îl merită în artă, ea și fiul ei – copilul pentru care Van Gogh pictase aceste flori – și-au dedicat viața acestei activități.

 

Și au reușit!

 

Muzeul pe care l-am vizitat la Amsterdam, celebrul Muzeu Van Gogh, este opera acelui copil.

 

Vincent Willem a fondat Fundația Van Gogh, cea care a dus și la deschiderea muzeului actual, în 1973.

 

Van Gogh a avut dreptate, punându-și speranțele în acel copil pe care abia a apucat să-l cunoască.

 

Pentru că speranța, într-un fel sau altul, nu moare niciodată.

Pentru mai multe idei, inspirații și povești, mă puteți urmări pe contul meu de Instagram.