Se vorbește tot mai des în cultura pop de „sindromul Stockholm”, cazul tragic al victimelor care se atașează emoțional de abuzator și ajung să-l scuze sau chiar să-l compătimească pentru faptele comise.

De multe ori e folosit ca o glumă nepotrivită sau ca o ironie („De ce mai stai la jobul ăla, ai sindromul Stockholm, ha ha?”), dar dincolo de lipsa de delicatețe a acestor apropouri, eu cred că noi, la nivel de țară, avem sindromul Stockholm generalizat.

Altfel nu-mi explic de ce devin virale și de impact exact personajele care ni se adresează precum vlăjganul din curtea școlii care venea să-l bată pe cel mai slab din clasă și să-i fure pachețelul cu mâncare adus de acasă, iar noi – adulți funcționali și cu creiere care au depășit de mult stadiul de gimnaziu – lăsăm capul în jos și ne gândim „Ei, are dreptate, poate mi-am cerut-o eu…”

Stiliști de modă care urlă ca la oi să nu mai combinăm culoarea cutare cu sub-nuanța cutare dacă avem picioarele ca butucii sau suntem grase ca vacile; coach sau guru care ne bat obrazul că suntem prea sensibili și că mamaia își lua bătaie de la tataie de 3 ori pe zi și nu mai știa de depresie că n-avea ea timp de asemenea prostii; antrenori care îți spun să pui mâna pe gantere și să lași sarmaua, că te-ai făcut cât China sau tot felul de specialiști în parenting care fac teoria doctă despre cum femeile de altădată nu se mai plângeau de nimic și creșteau 20 de copii într-o viață, în timp ce astea de azi au pretenția să mânânce o farfurie de mâncare în liniște și să aibă 20 de minute pe zi pentru ele, auzi tu fițe!

După toate regimurile brutale care au trecut peste noi, după vremurile care ne-au dat de pereți, după „bătaia ruptă din rai” și tradițiile bazate pe forță brută, indiferent cât de mult am evolua ca educație emoțională, rămâne undeva un dubiu: „Dar dacă toate astea au fost pentru binele nostru? Ca să ne facă OAMENI?”

Asta e expresia sinistră care ne urmărește: NE-AU FĂCUT OAMENI!

”Ei” cei subînțeleși fiind abuzatorii și tartorii noștri, pe care am învățat să-i înțelegem, să-i scuzăm, să le mulțumim că nu ne-au lăsat neoameni și că au avut disponibilitatea să ne rușineze sau să ne abuzeze cât să facă din noi niște adulți funcționali. Traumatizați, obedienți și numai buni pentru lumea de azi.

Vă provoc să citiți comentariile la orice postare despre „școala veche”, unde profesorii băteau sau umileau elevii, ori despre antrenorii zbir din sportul anilor 70-80.

”Da, am avut un profesor care mă bătea până îmi dădea sângele pe nas, dar așa a făcut om din mine, altfel ajungeam o loază.”

”Dacă nu bătea mama la mine ca la fasole, ajungeam un derbedeu.”

”Lasă, ăia erau profesori: da, te umileau, te băteau, dar ieșeai om!”

„Fără bătaie nu se face performanță! Dacă nu erau bătaia și umilința, de unde mai veneau medaliile?”

Acum câțiva ani mergeam la o sală care avea și clase de antrenament seara, iar cel mai popular antrenor era un individ al cărui soundtrack de clasă suna cam așa: „Hai mai sus cu piciorul, că atunci când ați băgat în voi prăjituri v-a plăcut!”; ”Hai, că burta aia de la shaorma se dă jos cu durere”; „Dacă vreți să nu mai arătați ca balenele, strângeți din dinți!”

Toate doamnele din jurul meu erau extaziate, fiindcă „așa ne motivează el!”

Varianta adultă de la „Ne face oameni!”

Multe femei care au născut la maternități de stat – și nu numai – povestesc cum unele asistente și chiar medicii umilesc în continuare gravidele aflate în durerile facerii, strigându-le „Hai, nu te mai plânge, că atunci când ți-ai deschis picioarele ți-a plăcut” sau „Ce vrei, asta îți trebuie dacă ai vrut să te f**i, acum suferă!”.

Da, în anul 2025, încă se mai face „motivație” de acest gen, fiindcă motivația în stil românesc trebuie să implice o doză zdravănă de rușine, de umilință, de atac la persoană.

Altfel nu e motivație, e ceva soft și delicat cu care nu vrem să avem de-a face, fiindcă e pentru oameni slabi, pentru NE-oameni, iar noi vrem să facem OAMENI din cei cu care interacționăm, fie ei copii, clienți, pacienți, nu contează.

De câte ori ați fost la hair-stiliști celebri care s-au uitat la voi cu scârbă arogantă și v-au lăsat de înțeles că habar nu aveți să vă spălați corect pe cap măcar, darămite să vă băgați o perie prin păr?

La cosmeticiene care v-au explicat cât de oribil e tenul vostru și cum ele habar n-au cum ați putut ieși pe stradă în acest hal până acum?

La designeri de modă care v-au explicat că nu rochia lor XXXXS e de vină, ci talia voastră prea groasă sau lipsa ei?

La specialiști de orice fel care au început discuția cu o variantă a celebrului „Cine v-a lucrat aici?”

Totul ca să vă „motiveze”, desigur, să urmați sfaturile lor, să cumpărați produsele lor, să deveniți OAMENI mai buni, nu ne-oamenii inferiori care sunteți acum.

Am lucrat cândva cu o fată tânără, foarte frumoasă și sensibilă, care a venit într-o zi în redacție aproape cu lacrimi în ochi.

Când am întrebat-o ce a pățit, nimic nu mă putea pregăti pentru răspuns: intrase într-un magazin de pantofi, probase o pereche de sandale care nu îi veneau, iar vânzătorul i-a explicat zece minute că acel model e făcut pentru picioare fine și glezne subțiri, nu pentru picioare butucănoase ca ale ei.

Pentru picioare ca ale ei, există serviciul la comandă, pentru cele care nu se încadrează în măsuri.

Vă rog să mă credeți că respectiva colegă nu avea mai mult de 45 de kilograme și picioarele ca două bețe, literalmente. Doar că tirada domnului fusese atât de brutală încât a plecat de acolo cu capul vâjâind și cu sentimentul pregnant de rușine și de inadecvare.

Așa se vinde în România, așa se face promovare, așa se motivează oamenii: cu rușine, bullying, aroganță.

 

Atunci când mai fac greșeala de a ieși din bula mea de social media sau când primesc pe privat materiale de acest gen cu întrebarea „Cum ți se pare?” sau ”Ai văzut asta?”, îmi aduc aminte din nou și din nou de acest sindrom Stockholm care ne predispune la o credință toxică până la paroxism: că oamenii care ne abuzează mai mult sunt cei care ne și vor binele cel mai mult.

Că nu se poate fără durere, chin, umilire, deci clar ca să ieșim oameni mai buni decât suntem, cineva trebuie să ne facă să ne simțim întâi NE-OAMENI.

Văd cum se viralizează oameni care-și bazează strategiile pe bullying, de la ritualul cafelei (e un domn care face shaming tip băiat de cartier celor care nu înțeleg cafeaua de specialitate și îndrăznesc să ceară ce vor ei, nu ce se cere) până la gramatică, păr, machiaj, unghii, sală sau orice.

Există mereu niște bullies contemporani care își încep materialele explicându-ne cât de proști am fost până acum, iar pentru fiecare astfel de specimen există un public care lasă capul în jos și zice „Da măi… le zice urât, dar le zice bine… e pentru binele nostru! Să fim mai conștienți/realiști/deștepți/informați etc”

Nu știu dacă a fost un noroc sau o consecință a lucratului eu cu mine, dar ca un fost copil care a avut parte de bullying din partea adulților, mi-am dezvoltat fix instinctul contrar: dacă cineva ridică tonul la mine și încearcă să deschidă poteca spre rușinare și motivație brutală, e ultima oară când mă vede.

Mă ridic de pe scaun, plătesc cafeaua și plec elegant, dau feedback, îi spun să se oprească, trasez o graniță foarte clară între mine și persoana respectivă.

„Cu mine NU te porți așa!”

Repetați după mine: ”Cu mine NU te porți așa!”

Inclusiv când vă apare pe ecranul telefonului o încercare ratată a cuiva de a vă ține captivi într-un podcast, reclamă, TikTok sau orice tip de material folosind drept cârlig rușinea, repetați asta: „Cu mine NU! NU așa!”

Există suficientă informație valoroasă și motivație autentică fără ca niște străini disperați după viralizare să vă facă să vă simțiți niște copii proști pe care cineva trebuie să-i bată cu rigla la palmă.

Cu mine NU.

Așa NU.

Astăzi NU.

Nici azi și niciodată.