Despre tot ce-i fin și fain

Nightmare Alley: filmul de Oscar în care coșmarul se derulează în cele mai frumoase decoruri Art Deco

By 17 februarie, 2022Culture
read time 4 min
 
17 februarie, 2022

Nightmare Alley: filmul de Oscar în care coșmarul se derulează în cele mai frumoase decoruri Art Deco

Un film “noir” remarcabil, cu decoruri spectaculoase și actori celebri, care se încheie cu cea mai bună scenă interpretată vreodată de Bradley Cooper.

by

Una dintre nominalizările la Oscar de anul acesta, Nightmare Alleyîn regia lui Guillermo del Toro – este o nouă și ambițioasă ecranizare a unui roman clasic de William Lindsay Gresham.

 

Prima versiune, din 1947, îl avea în rolul principal pe Tyrone Power și, ca un detaliu inedit orchestrat de Guillermo del Torro, fiica lui Tyrone – Romina Power, cunoscută din celebrul duet Al Bano & Romina – apare fugitiv într-o scenă din noul film (foto mai jos).

 

 

Mai exact, este unul dintre spectatorii show-ului lui Stanton „Stan”, personajul lui Bradley Cooper.

 

În Nightmare Alley – tradus la noi Aleea Groazei – Guillermo del Toro, renumit mai degrabă pentru abordările sale supranaturale și stranii, precum „The Shape of Water” sau „Hellboy” – se avântă pe un teritoriu realist, dar la fel de întunecat: în atmosfera decrepită și înșelătoare a unui carnaval ambulant din America anilor ’30.

 

Toate personajele încearcă să-și depășească soarta și condiția, dar – așa cum spune personajul Pete, bețivul carnavalului: „Niciun om nu poate fugi mai repede decât Dumnezeu”.

 

Și, după cum se va dovedi prin povestea lui Stan (Bradley Cooper), nimeni nu-și poate lăsa în urmă propria soartă și nu poate evada din cercul propriilor alegeri.

 

Filmul debutează într-un mod care face să-și merite numele de „alee a groazei”: undeva în primele minute se derulează o scenă înfiorătoare, aproape imposibil de neprivit. Eu una mi-am pus mâna la ochi.

 

Este o scenă care se va dovedi necesară mai târziu, fiindcă trasează cadrul general al filmului, dar este și ultima de acest tip: din acel moment, coșmarul și violența se mută din lumea vizibilă în universul minții.

 

La final, devine evident că “Aleea groazei” nu se referă neaparat la fundăturile în care sălășuiesc ratații, inadaptații și scursurile societății, deși Del Torro te păcălește punând reflectoarele pe ei.

Adevărata alee a groazei este un loc întunecat care șerpuiește prin mijlocul minții umane. Acolo se află adevăratul coșmar.

 

Povestea se desfășoară între cele două războaie, în perioada în care lumea întreagă se află cu ochii pe „piticul care seamănă cu Chaplin”, cum îl numește pe Hitler unul dintre oamenii carnavalului.

 

Într-o lume aflată în continuă schimbare, în care fiecare caută să se căpătuiască rapid, indiferent de consecințe și de cine are de suferit, personajul lui Bradley Cooper este un manipulator versat, al carui talent de “mentalist” se bazează deopotrivă pe un fler nativ și pe niște trucuri ieftine.

 

Charisma îl aduce însă în mijlocul unor jocuri periculoase, in care toți protagoniștii ascund lucruri întunecate: traume, dureri, lăcomie, abuz, frici, pierderi și fapte reprobabile.

 

Arta lui Stan este, așa cum spune personajul Lilith (interpretată fenomenal de Cate Blanchett), să afle care sunt fricile cele mai mari ale fiecărui om și să i le “vândă” înapoi cu măestrie.

 

Din acest punct de vedere, filmul e o lecție de psihologie aplicată, altoită cu o doză mare de înțelepciune de șarlatan.

 

Am intuit de pe la început deznodământul poveștii, răvășitor de altfel, dar nu pentru că ar fi predictibil, ci pentru că părea o variantă perfectă, aproape poetică, de a încheia povestea lui Stan.

 

Toate semnele sunt prezente pe parcursul filmului, ca niște indicii lăsate de Guillermo del Toro în punctele esențiale, doar că acțiunea și atmosfera strălucitoare a carnavalului îți fură privirile și îți înșală vigilența.

 

Chiar și modul în care se derulează imaginile este hipnotic, ca și cum te-ai afunda progresiv într-o transă adâncă, iar tranziția dintre scene m-a dus cu gândul la părțile disparate ale unui vis urât, din care te trezești și apoi te afunzi la loc, de mai multe ori.

 

Deloc întâmplător, una dintre cele patru nominalizări la Oscar este pentru „Best Cinematography”.

 

La final, însă, vălul se ridică de pe ochi și, mergând înapoi pe fir, realizezi că totul era inevitabil, la fel ca soarta.

 

Deși acțiunea se petrece cu decenii în urmă, simbolistica lăcomiei și a manipulării este extrem de potrivită vremurilor pe care le trăim.

 

Guillermo del Torro a și punctat public acest aspect:  „Am vrut să redau o poveste clasică într-un mod foarte viu și contemporan. Am vrut ca oamenii să simtă că urmăresc o poveste relevantă pentru lumea noastră.”

 

Pentru că decorurile specifice perioadei Art Deco sunt spectaculoase, trebuie să precizez și faptul că in acest film am văzut cel mai frumos birou din lume.

 

Fără nicio exagerare, mi-am ținut răsuflarea în prima scenă desfășurată în interiorul lui.

 

E vorba despre biroul personajului lui Cate Blanchett, într-un stil Art Deco desăvârșit, cu intarsii de lemn, linii rotunde și cu niște piese de mobilier de colecție.

 

Un design care iți taie respirația, o eleganță din altă lume și o perfecțiune a detaliilor.

 

Totul a fost făcut în studio, cu piese căutate din diferite colțuri ale lumii, deci nu există undeva în lumea reală, pentru a fi vizitat, așa cum speram în adâncul sufletului.

 

Dacă filmul te poartă pe firul unei povești întunecate pe care n-o poți uita așa cum nu uiți un coșmar răscolitor și profund, biroul lui Lilith rămâne un vis frumos, din altă lume.

 

Pentru mai multe cronici, idei și inspirații, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.

Foto: Nightmare Alley/Searchlight Pictures