Există un film vechi, cu Julia Roberts și Richard Gere – făcut la câțiva ani după celebrul Pretty Woman – în care Julia este o mireasă care-și tot părăsește mirii la altar, iar Richard este un jurnalist venit să facă un reportaj de senzație despre asta.

Acțiunea în sine nu e memorabilă, dar există o scenă care mi-a rămas întipărită în minte și mi se pare emblematică pentru 99,99% dintre oameni, în sensul că toți am făcut măcar o dată în viață așa.

Sau dacă n-am făcut, am avut impulsul.

 

Jurnalistul interpretat de Richard le adresează tuturor mirilor părăsiți la altar același set de întrebări despre mireasa fugară, culminând cu una care pare absolut banală: ”Cum îi plăcea să-și prepare ouăle la micul dejun?”.

”Ouă papară, la fel ca mine”, spune primul. „Ouă prăjite, cum îmi plac și mie”, spune al doilea. ”Ouă poșate, la fel ca mine”, spune al treilea.

În fapt, împreună cu fiecare dintre potențialii ei soți, mireasa fugară – pe numele ei Maggie – avea cu totul alte preferințe de viață, de la cele culinare până la activități și hobby-uri, încercând să se muleze pe ceea ce credea că ei își doresc de la ea.

 

La final, Maggie pleacă din orașul ei o vreme și, după o perioadă în care locuiește singură și se cunoaște pe sine, dezvăluie ce îi place de fapt: „Îmi plac doar ouăle Benedict, urăsc orice alt fel de ouă. Urăsc nunțile mari și mi-ar plăcea să mă căsătoresc într-o zi a săptămânii, în timp ce toată lumea e la serviciu.”

Metafora „ouălor” mi-a rămas în minte, dar asta nu înseamnă că am reușit să evit capcana ei și nici că îi judec în vreun fel pe cei care practică pe scară largă ceea ce acum se numește people-pleasing.

În anii în care îmi doream ca lumea să mă iubească, și eu l-am practicat cu voluptate.

 

Uneori perspectiva de a fi iubit e atât de tentantă încât toate lucrurile pe care le ai de sacrificat pentru asta par niște mărunțișuri: aproape că nici nu-ți dai seama când te mulezi pe personalitatea omului – sau a anturajului – de lângă tine în speranța că asta te va face mai atractiv, mai dorit, mai ușor de iubit.

Pentru mine, momentul în care mi-am dat seama că prefer să NU fiu iubită, dar să fiu eu, chiar dacă asta doare, nu a avut legătură cu ouăle de la micul-dejun, ci tot cu un amănunt banal: lentilele de contact.

Vedeți voi, mama mea este blondă cu ochi albaștri și, pentru că nu am moștenit-o, m-am întrebat mereu cum ar fi fost dacă aveam și eu ochii ei.

Cu părul m-am lămurit rapid într-un program de calculator numit Cosmopolitan Virtual Makeover, în anii 2000, dar ochii rămăseseră ceva după care tânjeam, iar când au apărut lentilele de contact colorate, am fost tentată să-mi pun și eu lentile albastre, ca să văd cum e.

Apoi am avut un gând, de fapt o proiecție.

 

Mă și vedeam cunoscând un băiat, doar era vârsta prieteniilor și a flirturilor, și îmi imaginam deja cum acel băiat se va uita la mine și va spune, probabil: „Ce ochi frumoși ai”, privind în profunzimea lentilelor mele colorate.

La care eu voi spune un „Mulțumesc”, cu jumătate de gură, și apoi voi explica, jenată, că ochii mei sunt căprui și că tocmai a complimentat ceva care se dă jos și se așază în fiecare seară într-o cutie cu soluție salină.

M-am scuturat rapid de acel gând și nu mi-au mai trebuit niciodată lentile, așa cum nu m-au tentat niciodată modificări radicale ale fizicului meu.

Gândul că aș fi aleasă de cineva pentru că NU MAI SUNT EU, ci sunt altcineva, o variantă modificată, diferită, considerată mai bună decât cea originală, îmi era insuportabil.

 

Nu știu de unde și de ce această încăpățânare de a-mi păstra individualitatea, mai ales în condițiile în care nu am avut niciodată o mare încredere în mine, dar – cu mici excepții – nu am vrut să schimb nici măcar lucrurile care nu-mi plăceau în mod deosebit la mine.

Mi s-a părut că persoana care mă vede trebuie să mă vadă pe mine, exact așa cum sunt eu, nu varianta „revăzută și adăugită”, ca să folosesc un termen din lumea cărților.

Să ne înțelegem, nu sunt nici adepta naturaleții înțeleasă ca lipsă de atenție: îmi place să am mereu părul coafat, manichiura făcută, să mă simt aranjată și să am acea stare de bine pe care mi-o dă senzația că am grijă de mine.

Sau, ca s-o parafrazez pe Carrie Bradshaw într-un episod din Sex and the City, cred în ideea că trebuie „să accesorizez cât pot de bine ȚINUTA pe care am primit-o de la natură”, asta pentru mine însemnând să am grijă de tenul meu cât pot eu de bine, să duc părul la potențialul lui maxim, să mă îngrijesc, să merg la sală, să-mi fac un zâmbet frumos, să-mi țin corpul la forma la care mă simt cel mai confortabil cu el.

Să maximizez ceea ce am deja.

Același principiu se aplică în toate aspectele vieții: nicio relație personală sau profesională nu valorează mai mult decât integritatea mea și, chiar dacă am un instinct de people-pleaser, ca aproape toți cei din generația mea, încerc să-l țin în frâu.

Dacă o persoană mă simpatizează fiindcă i se pare că sunt într-un fel în care eu nu sunt de fapt sau încetează să mă mai placă fiindcă nu împărtășim aceleași gusturi… este strict problema ei.

Și un epilog.

 

Acum niște ani, am fost în cabinetul unei doamne doctor dermatolog, pentru a analiza o aluniță care mi se părea suspectă.

Fiindcă doamna respectivă era și estetician, cum aveam să aflu, ședința s-a transformat într-o analiză a tuturor „defectelor” mele.

Atunci am aflat că distanța dintre buza de sus și nas este prea mare sau prea mică (nu mai țin minte) față de proporția perfectă, că nasul meu ar putea avea altă formă, că bărbia ar putea fi modelată cu ceva, că o zonă ar putea fi ridicată, alta coborâtă și alte lucruri care mi s-au șters din minte de atunci.

Aveam vreo 27 de ani și am aflat că nimic nu era „conform proporțiilor perfecte”, dar că putea fi remediat, iar doamna doctor a fost sincer uimită de dezinteresul meu față de perorațiile ei.

Ca persoană care n-a avut niciodată o mare încredere în sine, sunt mândră de versiunea mea care a plecat trântind ușa – chiar îmi amintesc că am trântit-o, la propriu – refuzând să fie etichetată după standardele unei femei a cărei părere nici măcar n-o ceruse.

Mi-am scos acea aluniță suspectă în altă parte, la un alt medic care s-a limitat să-mi explice la câte ore trebuie să schimb pansamentul, nu ce e în neregulă cu proporțiile feței mele.

Mă gândesc de multe ori la presiunea enormă care se pune pe noi, mai ales pe femei, de a fi altfel decât suntem, fiindcă mereu există o versiune mai bună, o îmbunătățire posibilă, un upgrade.

Și nu e absolut nimic în neregulă să-l faci, atât timp cât e ceva ce-ți dorești tu cu adevărat, nu ce crezi că te-ar face mai atractivă, iubibilă sau mai… mainstream.

Trendurile se schimbă periodic, inclusiv anumite fizionomii intră și ies din modă.

Oricât de ciudat a suna asta, e un adevăr al lumii în care trăim: acum se poartă pomeții înalți și maxilarul proeminent, peste un an sau doi cine știe ce va fi la modă?

La fel și activitățile, hobby-urile, experiențele pe care ți se pare că TREBUIE să le ai ca să fii în rând cu lumea, nu fiindcă îți fac vreo bucurie reală. Și ele pot fi uitate cu desăvârșire la anul pe vremea asta, fiindcă apare altceva trendy.

E foarte posibil ca tot ceea ce ești tu, cu micile defecte, scăpări, imperfecțiuni, să nu se încadreze niciodată într-un trend și să nu fie niciodată la modă.

Tipologia mea nu cred că a fost vreodată la modă – ochelaristă, creață, cu sânii mici și ochi căprui, introvertită și cu gusturi de tocilară – eu una n-am auzit să fie în trend, dar nici nu se va demoda niciodată.

Fiindcă tot acest cumul de lucruri sunt EU și pentru mine asta e suficient.