HORROR VACUI este denumirea latină pentru o fobie.

Înseamnă „frica de spații vide”.

In natură nu există însă vid, nici spații goale, lipsuri, nici noțiunea de “nimic”. Există doar straturi peste straturi de semnificații, sensuri și scopuri. Pământ, minerale, fibre, lemn, apă, viață.

Astfel, expoziția HORROR VACUI de la Palatul Braunstein din Iași, în cadrul Romanian Creative Week, este un remediu ingenios pentru fobia al cărei titlu l-a împrumutat.

 

Curatorii Elena Viziteu-Ionescu și Kraft Made (Marlene și Alex Herberth) au compus, în încăperile unei clădiri istorice din Iași, un drum inițiatic printre tradițiile, poveștile și simbolurile pe care se sprijină lumea contemporană.

În absența acestora, rămâne doar un spațiu gol, un vid, iar noi nu ne mai sprijinim pe nimic.

De aceea, în încăperile proaspăt-renovatului Palat Braunstein din Iași, HORROR VACUI adaugă strat peste strat de nuanțe, semnificații și exprimări artistice neconvenționale.

 

Deși este condensată în patru încăperi, la HORROR VACUI îți vine să zăbovești, să privești, să analizezi fiecare amănunt, pentru că totul este dens în semnificații.

Artiștii care se regăsesc în încăperile Palatului Braunstein sunt Radu Abraham, Aitch, Ana Alexe, ZO Kraft, Atelier Parter, Batem fierul la conac, Raluca Buzura, Daniela Cățoi, Megan Dominescu, Ferma de Artă Triunghi, In Context Slănic Moldova, Costi Lungu, Ștefan Neacșu, Roan Atelier, Saddo, Sânziene, Ioana Stanca, Elena Stanciu – Poartă-mă cu flori, Andreea Tron, Andrei Cosmin Vladimir și Victoria Zidaru.

 

Traseul te poartă de la baltage tradiționale și cătrințe până la vase de lut, tricotaje neconvenționale și broderie manuală.

Fiecare dintre ele are o poveste în spate, iar împreună cu poveștile creatorilor lor, ele compun un traseu inițiatic.

Prin trecut, ajungem la prezent.

Expoziția este un tot-unitar și mi s-a părut fascinant cât de coerent „curge”: trece prin metafore cusute din bucăți de material – cum sunt „cortinele” simbolice realizate de Ana Alexe – până la broderiile create de Poartă-mă cu flori, după străvechea tehnică a „boitului cu buruieni” (meșteșug de vopsire a pânzei topite cu crăițe, mesteacăn, frunză de corn împietrită cu borș acru și calaican) sau la Sâniziene, vasele modelate în forma sânilor de femeie, create de o artistă care vrea să crească conștientizarea și donațiile pentru primul centru de sprijin pentru învingătoarele violenței sexuale din România.

Un meșter popular din Humulești, Costi Lungu, a reînviat meșteșugul uitat al baltagelor, bâtelor și bețelor de stână.

Încrustate sau ornate cu foiță de cositor ori sculptate la capăt în lemn cu diferite chipuri de bărbați, ele sunt rezultatul unor ore sau zile de muncă.

”E un lucru migălos, fiindcă metalul trebuie tras în foi foarte subțiri pe un cadru și apoi bătut pe obiectul în sine cu unelte speciale” sunt chiar cuvintele creatorului acestor povești din lemn.

 

 

Un alt tânăr artist, Vladimir Andrei Cosmin, practică de la vârsta de trei ani țesutul, meșteșug preluat de la bunica maternă.

După ce bunica n-a mai fost, Cosmin a început să lucreze de unul singur.

Are în prezent propriul atelier cu piese de port și industrie textilă, în comuna Arbore din Suceava, iar una dintre preocupările recente o reprezintă țesutul cătrințelor și priștorilor din Zona Bucovinei, unele dintre cele mai complicate țesături țărănești.

 

Piesele din porțelan ale Ralucăi Buzura îți atrag atenția prin forme și estetică, fără să știi care e povestea lor profundă.

Odată ce te apropii, afli că întreaga colecție din imagini se numește „Bleached”, de la „bleaching”, termenul englezesc pentru „albire”.

Termenul în sine are două semnificații distincte în dicționar.

 

Pe de-o parte, înseamnă procesul de îndepărtare a culorii prin intermediul agenților chimici”.

Mai înseamnă însă și procesul prin care recifurile de corali își pierd culoarea, ca urmare a stresului suferit de ecosistemul lor în urma încălzirii globale.

Designerul Raluca Buzura a pornit de la această idee: faptul că al doilea sens al unui cuvânt atât de uzual – albire – se referă la un dezastru ecologic, rezultat al acțiunilor colective ale oamenilor.

Această colecție, din porțelan cu inserții aurii, este deopotrivă spectaculoasă și purtabilă, dar în subsidiar evocă procesul lent și ireversibil prin care oamenii altereaza natura.

O altă favorită personală din expoziție este artistul vizual Megan Dominescu.

Cu background în pictură, Megan a început să lucreze cu textile, făcând tapiserii manuale și pulovere croșetate, pe baza cunoștințelor transmise în copilărie de mama și bunica ei.

 

Iubitoare de animale – și mai ales de câini  – Megan realizează creații cu mult umor, ireverențioase, colorate și vii. Îi plac contrastele între materiale găsite prin magazine second-hand și piese de la branduri de top, considerând că moda este un domeniu cu creativitate fără limite, unde nu e bine să te iei niciodată prea în serios.

 

Pe Ciprian Țocu îl cunosc – artistic vorbind – de acum zece ani, când era parte a proiectului Lunedi et Demi și făcea niște lucruri fantastice.

Asta face și acum, doar că s-a întors la o simplitate a formelor în care eu una mă regăsesc mult mai tare decât în activitatea lui de atunci.

La Atelier Parter, Ciprian realizează piese de ceramică prin care vrea să scoată în evidență frumusețea naturalului: a materialelor raw, a liniilor simple, a formelor curate.

Toate piesele pe care le realizează sunt pentru utilitarul cotidian – cupe, farfurii, vase, boluri, vaze – și sunt modelate manual aproape de perfecțiune.

Privite de aproape, este incredibil faptul că ele sunt realizate manual, prin tehnici clasice, într-atât de precise sunt liniile și finisajele lor.

Piesele din imagine sunt realizate din gresie neagră, acoperite fiind cu un voal de email negru, o interpretare modernă a tradițiilor ceramicii românești.

Ilustrațiile semnate de Aitch – acuarelă pe hârtie – au rădăcini în arta populară și înfățișează ceea ce eu aș numi bucăți de trup, dar și de suflet. Mi-au rămas în minte.

Marlene Herberth, unul dintre curatori, a sintetizat proiectul într-o emisiune filmată pentru RCW:

„Din cauză că este atât de mult zgomot în capul nostru, am încercat prin arhitectură, prin design interior, prin toți acești ani de minimalism să facem liniște în jur. Acum, ne-am dat seama că trebuie să fie invers: armonia trebuie să fie în capul nostru, exact ca natura, iar în jurul nostru să fie zgomot, să fie straturi de frumos, pentru că de acolo ne inspirăm. Ne inspirăm din natură, pe care nu o vedem ca pe ceva static, ci ca pe ceva care trebuie permanent regenerat”.

Soțul lui Marlene, Alex Herberth, este la rândul său un cercetător și „arhivar” de meșteșuguri ale breslelor transilvănene, fiind de asemenea restaurator în lemn și tâmplar de artă.

Din 2017, cei doi organizează cursuri pentru tinerii meșteșugari, pentru a da mai departe forme de artă care ar fi altfel amenințate cu uitarea.

Pentru mai multe povești, experiențe și inspirații, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.