OXYGEN, la Teatrelli: un spectacol care îți taie răsuflarea de emoție
“Oxygen” de la Teatrelli este o piesă care, paradoxal, te lasă la final fără oxigen, cu nevoia de a trage aer adânc în piept și a-ți umple “dansatorii” din plămâni cu aer, vorba personajului Sașa.
Chiar dacă ești doar un spectator care privește, intensitatea actului artistic e atât de mare încât aproape te epuizează emoțional.
E un spectacol muncit – poate cel mai muncit văzut de mine în ultimii ani – complex și cu infinite straturi, dar pe care cei doi protagoniști – Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu – îl strunesc cu o naturalețe rar întâlnită pe scenele de azi.
Amândoi sunt firești și vulnerabili până la goliciune, iar intensitatea interpretării lor e dată de amănunte subtile: un tremur al vocii, o mișcare a încheieturii și o privire reușesc să transmită mai mult decât dacă ar declama în fața mulțimii.
Cu mijloace minimaliste, pe o scenă goală, cu un cearșaf, o pereche de căști, un casetofon vechi și două valize, Antoaneta și Daniel construiesc un univers cu multiple straturi, lumi paralele și sensuri.
“Oxygen” este o combinație ambițioasă de teatru, dans contemporan, muzică, proiecție video… un spectacol pe care nu poți să-l explici sau să spui cuiva că “Este despre…”.
Este despre lume, iubire, misticism, abrutizare, căutare, zbucium… e despre tot. Nu e de înțeles, e de simțit.
Textul îi aparține lui Ivan Vîrîpaev, un dramaturg rus din noul val, considerat o îmbinare de Quentin Tarantino și Andrei Tarkovski.
Opera lui are ceva din ciudățenia și profunzimea celor doi, dar adevărata magie o fac Antoaneta și Daniel. Chimia lor artistică este incredibilă și mi-ar plăcea să-i mai văd jucând împreună. Au fost SUPERBI.
Superbi.