Chiar dacă ești doar un spectator care privește, intensitatea actului artistic e atât de mare încât aproape te epuizează emoțional.

E un spectacol muncit – poate cel mai muncit văzut de mine în ultimii ani – complex și cu infinite straturi, dar pe care cei doi protagoniști – Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu – îl strunesc cu o naturalețe rar întâlnită pe scenele de azi.

Amândoi sunt firești și vulnerabili până la goliciune, iar intensitatea interpretării lor e dată de amănunte subtile: un tremur al vocii, o mișcare a încheieturii și o privire reușesc să transmită mai mult decât dacă ar declama în fața mulțimii.

Cu mijloace minimaliste, pe o scenă goală, cu un cearșaf, o pereche de căști, un casetofon vechi și două valize, Antoaneta și Daniel construiesc un univers cu multiple straturi, lumi paralele și sensuri.

“Oxygen” este o combinație ambițioasă de teatru, dans contemporan, muzică, proiecție video… un spectacol pe care nu poți să-l explici sau să spui cuiva că “Este despre…”.

Este despre lume, iubire, misticism, abrutizare, căutare, zbucium… e despre tot. Nu e de înțeles, e de simțit.

Textul îi aparține lui Ivan Vîrîpaev, un dramaturg rus din noul val, considerat o îmbinare de Quentin Tarantino și Andrei Tarkovski.

Opera lui are ceva din ciudățenia și profunzimea celor doi, dar adevărata magie o fac Antoaneta și Daniel. Chimia lor artistică este incredibilă și mi-ar plăcea să-i mai văd jucând împreună. Au fost SUPERBI.

Superbi.

Pentru mai multe locuri, povești și inspirații, mă puteți urmări și pe contul meu de Instagram.