Când scrii un lucru, îl ții în viață pentru totdeauna. Cred foarte tare în acest principiu și poate de asta simt nevoia să rememorez unele lucruri ca să fiu sigură că ele nu se duc din mintea și memoria mea. Plec în Georgia sâmbătă, într-un tur jurnalistic care va include niște locuri uluitoare, atât de apropiate de noi și totuși atât de puțin cunoscute: cetăți săpate în munte, orașe monument UNESCO, fortificații ascunse care-ți taie răsuflarea când le cauți pe Google denumirile imposibil de pronunțat.

Nu va fi însă prima mea incursiune în Georgia și, chiar dacă data trecută am stat o singură zi, a fost ca atunci când aluneci pe gaura de iepure și timpul se dilată înaintea pașilor tăi, astfel încât 24 de ore par cât o săptămână.

Prima oară când am ajuns în Georgia aveam 25 de ani, eram reporter la Forbes România (pe atunci parte a trustului de presă Adevărul) și munceam în regim de zi-lumină. Aș minți să spun că era cineva care mă urnea de la spate cu biciul: așa îmi plăcea mie, mă mândream cu faptul că eram workaholică (am scris de asta AICI) și viața mea se traducea în articole.

Totul – ore, minute, weekenduri, nopți – își aveau valoarea în ceea ce puteam să produc în acel interval. Aveam o pasiune incandescentă pentru meseria mea, pe care – realizez acum – aș fi putut s-o fac la fel de bine și fără să mă biciuiesc fizic și psihic. Dar pe atunci nu-mi dădeam seama de asta.

Era septembrie, tocmai terminasem de predat primul meu cover-story la revistă, plus vreo 8 articole pentru numărul respectiv (publicația fiind bilunară) și era o zi de luni, venită după un weekend în care scrisesem non-stop. Fără exagerare, dacă îmi ridica cineva două degete în fața ochilor, vedeam minimum patru. Mă gândeam că măcar până miercuri, când începeam lucrul la următorul număr, mă pot liniști puțin. Și atunci am aflat că plec în Georgia. „Mâine dimineață la 5:00 să fii la aeroport”.

A fost prima mea deplasare în scop profesional și mi-a fost oferită atunci ca pe un fel de probă și titlu de merit în același timp. Era clar pentru toată lumea că munceam pe brânci, iar faptul că dintre toți jurnaliștii, unii extraordinar de buni și cu mult mai multă experiență decât mine, am fost trimisă eu a fost clar și un test. ”E bună, dar să vedem dacă se descurcă și acolo”. Îmi este foarte clar acum, pe atunci vedeam doar partea cu ”gloria”.

Dinu Patriciu, pe atunci ownerul Adevărul Holding, tocmai cumpărase o bancă în Georgia (Banca Populară a Georgiei), iar eu eram parte a echipei de revistă care scria despre investiții, bănci, achiziții. Pentru conferința de presă oficială din Tbilisi, Patriciu urma să ia cu el, în private jet-ul lui, 4 jurnaliști: unul de la Money Channel, unul de la un ziar de business acum defunct (Business Standard), unul de la Ziarul Financiar și unul de la Forbes. Acel al patrulea jurnalist eram eu. Restul de trei erau bărbați peste 40 de ani, eu eram un copil workaholic care scria despre investiții și piloni de pensie.

Aceea a fost o experiență pe care închid ochii și mi-o amintesc și acum, cu un amestec de fascinație, uimire și emoție a noutății. Am zburat într-o dimineață răcoroasă și ploioasă, Dinu Patriciu a fumat trabuc non-stop până la destinație, dar ne-a și povestit tot felul de lucruri interesante despre geopolitica zonei, pe care părea că o cunoaște la perfecție.

Nu mă bag în controverse, iar acela a fost printre puținele contexte în care l-am văzut de aproape pe Dinu Patriciu, dar dincolo de orice se poate scrie despre el pro sau contra, era un om care reușea să povestească niște lucruri într-un mod fascinant. Avea o viziune cel puțin interesantă despre economie și geopolitică, poate exagerat de idealistă și teoretică pe alocuri. L-am respectat pentru ceea ce încerca să facă în acea vreme, cu trustul de presă și cărțile Adevărul, iar asta n-o va schimba nimeni. În rest… n-am cunoscut, n-am știut, nu mă pronunț pe ceea ce habar nu am.

 

Am ajuns în Tbilisi, de unde mi-a rămas și acum în minte imaginea unui oraș gri (între timp am înțeles că lucrurile s-au schimbat radical), cu un trafic înnebunitor. Imaginați-vă Bucureștiul la oră de vârf, o intersecție nesemaforizată unde se lasă cu claxoane, injurii și altele, apoi înmulțiți intensitatea momentului cu 10.

Cam așa erau intersecțiile georgiene, ba chiar țin minte că la un moment dat, exasperați de ambuteiaj, șoferii georgieni ai celor două mașini în care ne aflam și-au vorbit prin telefon și au decis s-o ia… pe contrasens.

Noi claxonam, cei care veneau din partea cealaltă claxonau. Noi ne dădeam dreapta, ei se dădeau stânga. Când am ajuns la bancă și m-a întrebat o domnișoară amabilă de acolo „Was the traffic from the airport okay?”, n-am putut să-i spun decât adevărul: că în viața vieților mele nu trăisem așa ceva. ”Your traffic is quite wild”, am încercat eu să fiu delicată. Răspunsul ei mă face și acum să râd: „Oh, no, this is just our local culture”. 

După câteva întâlniri cu oameni-cheie din ministerele georgiene și după conferința de presă oficială, am scris un articol pe care l-am trimis la redacție, apoi am încercat să mă gândesc că mă voi odihni până acasă. Era deja 8 seara. Toți eram lați de oboseală, când l-am auzit pe Patriciu: „Ce-ar fi să mergem la Batumi?”. Batumi este o stațiune cochetă la Marea Neagră, un fel de „Mamaia” a lor, pe atunci una doar în devenire, aflată într-un proces destul de intens de construcție. Însemna încă vreo oră de zbor, plus câteva ore petrecute la fața locului.

Țin minte că ne-am uitat unii la alții, noi, jurnaliștii, și cred că în acel moment, ca-n Captain Planet, gândurile noastre s-au unit într-un ”Nu, Doamne, te rog… nu”. 

În 10 minute eram îmbarcați și zburam spre Batumi, unde ne-am plimbat prin orașul proaspăt ieșit dintr-o ploaie strașnică, apoi am ieșit la masă cu mai mulți oficiali locali: imaginați-vă o masă lungă, ca de nuntă, plină de oameni care voiau să facă dialog cu noi și să ne povestească lucruri, în timp ce încercau – într-un stil teribil de asemănător cu cel românesc – să ne îndese pe gât mâncare georgiană cu multă carne și să ne toarne în pahare litri de băutură locală.

Toată lumea s-a purtat minunat, dar în privirile noastre încețoșate se citea că ne luptam cu gravitația care încerca să ne așeze capetele pe masă. Făcusem ore de interviuri, scrisesem mii de semne, eram treziți cu noaptea în cap și ziua încă nu dădea semne că se termină. Am ajuns înapoi în București pe la 2 sau 3 noaptea și eu una m-am așezat direct la laptop, să scriu al doilea articol pentru revista care pleca la tipar chiar a doua zi. La ora 9:30 eram deja în redacție ca să-mi desăvârșesc treaba, bineînțeles.

 

Când privesc înapoi acel episod georgian, mi se pare că nu eu l-am trăit cu adevărat. Și totuși eu eram aceea, doar că s-a întâmplat într-o altă viață a mea. Cred că toți trăim mai multe vieți într-una singură, fiindcă unele episoade din existența noastră sunt atât de radical diferite unele de altele încât nu le putem lua ca simple bucăți disparate. Sunt vieți în miniatură, în care eram cu totul diferiți, iar gândirea noastră era aproape de neînțeles pentru noi, cei de acum.

Sunt foarte curioasă să descopăr Georgia cu adevărat, dar mai ales să văd cum a evoluat în ultimii zece ani acel loc în care mi-am dat una dintre primele probe profesionale. Și de data asta zbor cu un grup de jurnaliști, dar acum mă reprezint… pe mine. Seara, când mă voi închide în camera mea de hotel ca să scriu, vor fi propriile mele repere și deadline-uri.

Între mine și acea fată de 25 de ani stă aproape o viață de om de experiență, de învățături, de lucruri pe care știu că nu le-aș mai face niciodată la fel. Dar cred că tocmai asta e frumusețea vieților trăite și consumate: sunt precum romanele pe care le-am citit cândva, le-am bifat și știm că nu le vom mai parcurge niciodată fiindcă am depășit vârsta și etapa, dar le ținem pe raft, ca martori tăcuți a tot ce am acumulat în viața noastră.