Dacă am observat o tendință tot mai periculoasă și parșivă în ultimii ani, aceea este reticența oamenilor de a-și asuma clar o decizie.

 

Mai ales când aceea este un NU.

 

”Nu, nu pot să mă văd cu tine”

”Nu, nu vreau să particip la acest proiect”

Sau, pur și simplu, „Nu pot” sau ”Nu”.

 

Un simplu „Nu” este o propoziție completă.

 

Pentru că în multe situații este incredibil de greu să scoți de la oameni un NU cinstit, de la un punct încolo, am instituit o regulă pe care încerc s-o aplic nu doar eu, ci s-o insuflu și echipelor cu care colaborez: ”Obțineți un DA sau un NU clar. Un NU ferm este mai bun decât o amânare sau un pretext”.

 

A fost o decizie de nevoie, într-un moment în care se adunase un șirag de promisiuni, toate încremenite în vidul dintre DA și NU.

 

 

„Facem sau nu facem proiectul ăsta?”, „Să vedem, luna asta nu e okay, dar poate luna viitoare”. ”Luna viitoare” fiind acum 3 ani.

 

 „Îți place ideea X?”, „Oh da, e minunată, dar luna asta e complicată, știi. Poate din vară. De fapt din toamnă. Sau din ianuarie. Sigur din ianuarie!”

 

NU, nu se poate/nu vreau/nu e momentul, orice începe cu un NU clar și asumat reprezintă un răspuns minunat și eliberator, pe când „Vorbim luna viitoare” repetat de-a lungul a doi ani este un mod de a complica inutil viața cuiva.

 

Nu e nimic elegant în asta, nu se salvează nicio relație de business sau de prietenie, nici vreo reputație sau orice și-ar imagina persoanele care practică aceste tehnici.

 

Din contră, mi se pare că nimic nu erodează o relație mai mult decât această tentativă de a-l duce cu zăhărelul pe cel din fața ta.

Este ca și cum i-ai spune, indirect, „Știu că ești prost și nu o să te prinzi, așa că mă prefac că sunt de acord cu ce spui, până te plictisești tu să mă mai întrebi”

 

Nu mă înțelegeți greșit, știu că nu e ușor să spui NU.

 

Ca persoană care s-a temut mereu să spună NU (people-pleaser, aici, îmi pare bine de cunoștință!), am început să-mi exersez acest mușchi relativ recent.

 

Dar, odată ce am luat această hotărâre, merg cu ea până la capăt.

 

De curând, cineva m-a abordat ca să-mi propună un interviu cu un personaj care nu-mi place în mod deosebit.

 

Chiar dacă scuza perfectă ar fi fost „Știi, e o perioadă plină, e complicat, nu am timp, nu e momentul”, am preferat să spun adevărul: „Știi, persoana X nu e o persoană de care eu să vreau să scriu. Vreodată. Nu este genul meu de personaj de articol”. Pur și simplu.

 

Nu știu dacă s-a supărat interlocutorul, dar cred că undeva în adâncul sufletului a apreciat sinceritatea.

 

E mult mai bine să știi la ce uși să nu mai bați decât să îți pierzi timp încercând periodic yala aceleiași porți, ca să vezi dacă de data asta ți se deschide.

 

Nu doare să spui „Nu e pentru mine” și nu e nicio jignire să auzi acest lucru.

 

Iar dacă cineva se supără când i se spune adevărul… oare nu s-ar fi supărat mai tare să fie amânat trei ani cu un invariabil „Nu acum, sunt ocupat?”

Ideea de a scrie acest articol mi-a venit dintr-o discuție cu o prietenă care realizează un proiect de cercetare pentru doctorat.

 

După ce am făcut împreună interviul pentru documentarea ei (eu fiind unul dintre cei din eșantion), am vorbit puțin despre proces în sine și m-a întristat una dintre concluziile ei.

 

Dintre cele 800 de persoane alese pentru studiu, câteva nu au vrut să participe la interviurile de 20 de minute pe care ea le-a propus (și care implică să răspunzi la un chestionar de 10 întrebări).

 

Nu că asta ar fi fost vreo problemă.

 

Problema este că, dintre cei care nu au vrut să participe, niciunul nu a refuzat efectiv.

 

Nu s-a rostit niciun ”nu”, ci s-au scos la înaintare toate tacticile posibile de evitare a unui răspuns.

 

Fie au scris un pomelnic de scuze, dar nici urmă de „nu”: ”Da, aș vrea, dar uite luna asta zugrăvesc în casă, apoi plec din țară și nu știu când mă întorc”; „Da, bineînțeles, dar uite, acum sunt într-un proiect care nu-mi lasă niciun minut liber, dar poate peste două săptămâni o să mă eliberez și mai vorbim” (acum 6 luni).

 

Fie au spus „Da, bineînțeles”, apoi au amânat de 20 de ori întâlnirea, apelul, stabilirea unei zile și ore, până când prietena mea a înțeles singură mesajul.

 

Fie, cea mai gravă categorie, au dat cu seen.

 

Categoria oamenilor care dau cu seen este cea mai tristă, fiindcă ea reprezintă, pentru mine, forma supremă de lașitate.

 

Exceptând cazurile în care realmente uiți să răspunzi la câte un mesaj (se mai întâmplă, am pățit și eu), oamenii care folosesc seen-ul ca metodă preferată de refuz reprezintă un exemplu perfect al neasumării de sine.

 

În loc să își asume un „Nu pot”, preferă să se facă nevăzuți.

Ca atunci când îți închizi ochii și îți astupi urechile, sperând că până numeri la zece, lucrul neplăcut de care nu vrei să te ocupi o să dispară de la sine.

 

 

Asta nu se întâmplă doar între prieteni, ci și în relații de iubire, în propuneri profesionale și în orice tip de raport interuman al vremurilor noastre.

 

Dacă vă imaginați seen-ul ca un fel de ”Nu vreau să zic NU, ca să nu se supere, așa că mă fac că plouă”, aceasta nu este calea.

Nimic nu e mai lipsit de respect decât un ignore.

 

99% dintre oameni nu se vor supăra de un NU ferm, iar cei 1% care o fac nu merită oricum bătaia de cap.

 

În schimb, peste 99% dintre oamenii de bună credință vor fi deranjați de ideea că o persoană în care și-au pus încrederea cu o întrebare sau rugăminte nu a considerat că ei merită măcar un banal DA sau NU.

 

În cazul prietenei mele, lipsa unui NU concret a însemnat prelungirea unui proces de documentare peste termenul limită. În loc să-și găsească alți subiecți pentru eșantionul dorit, a așteptat să vadă dacă îi poate totuși intervieva pe cei inițiali, care nu refuzaseră oficial invitația ei.

 

Un „Nu pot” sau „Nu vreau” clar i-ar fi scutit timp, energie și frustrări inutile.

Orice persoană care se prezintă la un interviu de job ar prefera să i se spună ”NU te potrivești profilului nostru” decât un „Ai fost minunat, extraordinar…” urmat de tăcere mormântală.

 

Nicio fată nu s-ar simți jignită de un „Nu cred că ne potrivim” sau un ”Nu cred că ești genul meu și eu al tău” după o întâlnire, dar sigur se va simți ultimul om dacă băiatul nu mai dă niciun semn niciodată și îi dă cu seen la orice încercare de salut.

 

Niciun om de vânzări nu o să ia în nume de rău un răspuns precum „Nu avem buget” sau „Nu ne dorim acest proiect”, în schimb îi dai peste cap toate calculele și strategiile dacă-l ții agățat un an cu promisiuni de „Luna viitoare sigur facem…” când tu n-ai nici cea mai mică intenție.

 

Dacă oricum ai de gând să refuzi un om de facto, de ce să nu o faci și oficial, într-un mod în care să nu-l ții agățat de tine? Să-i lămurești și lui situația, ca să știe pe ce se bazează și pe ce nu?

 

Citatul din șapou: „Un om cu adevărat liber este cel care poate refuza o invitație la cină fără să dea nicio explicație” provine din cartea „Arta esenței” de Dominique Loreau și, la momentul lui, mi-a răsturnat puțin percepția despre lume.

 

Mi-a luat niște ani să-l înțeleg cu adevărat și să mi-l asum pe deplin, dar important e că am ajuns acolo.

 

Și da, un om liber și sigur pe el poate spune „Nu, mulțumesc”, înțelegând că oamenii maturi din jur îi vor înțelege și respecta decizia.

 

Nicio supărare închipuită sau scenariu catastrofic pe care-l proiectăm asupra acestui NU nu poate fi mai rău decât lașitatea de a fugi de o decizie.

 

Oricât de mult ar supăra sau ar durea o alegere a noastră, ar trebui să ne supere mai mult ideea de a minți, de a păcăli, de a omite și de a ne sufoca adevărul personal în favoarea unor scuze copilărești.

 

Data viitoare când îți e rușine sau teamă să refuzi, îndreaptă-ți spatele, trage aer în piept și rostește, clar: „Nu, mulțumesc”, ”Nu, nu e pentru mine”, ”Nu, nu pot”. ”Nu”.

 

Și nu uita: „NU” este o propoziție completă. 

 

Nu mai are nevoie de nicio scuză, de nicio explicație, de nicio demonstrație de bune-intenții.

 

Un simplu NU, asumat, este mai mult decât suficient.