Pe Razvan Mazilu l-am intervievat prima oară acum zece ani și a fost unul dintre puținele momente ale vieții mele în care am fost, cum ar spune americanii, „star struck”.

 

M-am înroșit și m-am fâstâcit mai rău decât la o îndrăgosteală adolescentină, fiindcă nu era amor, ci admirație sinceră față de un artist ale cărui spectacole le urmărisem cu aviditate toată adolescența mea.

 

Deși ne-am mai intersectat de multe ori de atunci încoace, senzația persistă. De câte ori îl văd, mintea mea intră în programul numit: „Stai de vorbă cu Răzvan Mazilu, tu-ți dai seama?”, iar când primesc un mesaj de la el mi se pune un zâmbet larg pe față: „Mi-a scris Răzvan Mazilu!”.

 

Copilăresc, dar real pentru orice iubitor de teatru.

 

Paradoxul este cu atât mai mare cu cât Răzvan este artistul cel mai modest, prietenos și aproape timid dintre toți cei pe care i-am cunoscut vreodată.

 

Deși conștient de darurile lui, este smerit și nespus de firesc în tot ce face.

 

Și, chiar dacă îmi spune că arta este centrul existenței lui, Răzvan iubește oamenii și îi respectă.

 

Tocmai de asta, se pricepe să vorbească cu fiecare om din jurul lui în felul în care simte că acel om are nevoie să i se vorbească.

 

Se pune în locul interlocutorului și-l face să se simtă un prieten.

 

Numai în cadrul interviului nostru, număr cel puțin trei astfel de momente fugitive, precum acela în care o roagă pe fata de la garderobă să-l ajute cu lipitul unui accesoriu de recuzită, iar când ea își declină, fâstâcită, îndemânarea, o salvează elegant: „Stai liniștită, iubita, facem mâine, nu e nicio grabă! Îți mulțumesc mult!”.

 

Inclusiv când îmi povestește despre arta lui și despre relația cu publicul, adaugă cu căldură: „Așa cum eu am publicul meu, tu ai publicul tău, cu scrisul, deci înțelegi bine la ce mă refer”.

 

Dacă alți artiști savurează distanța dintre ei și public, Răzvan face mereu o punte între el și oamenii pe care-i întâlnește.

 

Am înțeles mai bine delicatețea lui în raporturile cu oamenii după ce i-am citit cartea, din care reiese în mod clar că lui Răzvan îi pasă.

 

Uneori excesiv, așa cum el însuși povestește:

”Fiind o ființă paradoxală, pot fi rănit din lucruri neînsemnate. De pildă, sufăr tare dacă regizorul tehnic, o cabinieră sau un chelner se uită urât la mine. În același timp, sunt în stare să duc mari bătălii, să-mi apăr punctul de vedere, cu mare putere. Încă mai sper că în străfundul meu am stofă de erou. Dar e adevărat că lucruri aparent neînsemnate mă pot tulbura” („Răzvan Mazilu. De la dans la musical” – de Sanda Vișan)

 

Tocmai pentru că este un artist sensibil, cu o empatie ieșită din comun, perioada pandemiei i-a demonstrat cât de vulnerabil este de fapt. 

 

„Eu trăiesc pentru ceea ce fac și prin ceea ce fac, iar dacă ți se ia acest lucru, este cumplit”, îmi spune el, în șoaptă.

 

„Odată cu pandemia, am descoperit că sunt foarte vulnerabil. Un artist are oricum o emoție exacerbată, dar eu nu am știut cum să reacționez și cum să gestionez această perioadă. Am reacționat emoțional și în acest fel mi-am făcut mult rău”.

 

Pandemia a venit într-un moment în care viața lui Răzvan părea mai frumoasă ca oricând: petrecuse Revelionul 2019-2020 la Palermo, începuse anul 2020 cu nominalizări la UNITER pentru spectacolele sale, se afla în repetiții cu un musical la Teatrul Odeon, care urma să aibă premiera în mai puțin de o lună, și visa la „Maria de Buenos Aires”.

 

”Era o efervescență, genul acela de moment în care lucrurile încep să se așeze ca într-un puzzle și întrevezi imaginea finală. Așa că pandemia a fost o sufocare, o sugrumare”.

 

Șocul a fost cu atât mai mare cu cât, pentru prima oară în viață, toate certitudinile se evaporaseră: nu știa nimeni ce este acest virus, cât va dura totul, când și dacă ne vom putea întoarce la viața normală.

 

”E o nesiguranță care pare profund nedreaptă”, mărturisește Răzvan. „Te gândești că tu ești un om care își face treaba, pune suflet, oferă totul și vine ceva care dă totul peste cap”.

 

Tot din cartea lui, un pasaj pe care mi l-am încercuit cu roșu la prima lectură mi-a venit în minte, în raport cu senzația de claustrare care a venit brusc peste arta lui Răzvan, pe nesimțite:

 

„Am crescut cu teribila senzație că fericirea este în altă parte, că viața adevărată, cu frumusețea ei, nu ne este dată nouă, că este o promisiune de fericire undeva, dincolo, peste granițele acestui sistem din care toată lumea se chinuia să fugă, să scape. Am crescut cu ideea că fericirea nu e azi, acum, în această clipă, ci că va fi poate mâine, cândva, altundeva” (Răzvan Mazilu: De la dans la musical)

 

Fericirea s-a numit, în teribilul an 2020, „Maria de Buenos Aires”. 

 

Muzica lui Astor Piazzola, părintele tangoului argentinian, se afla în gândurile lui Răzvan de peste 20 de ani, încă de la „Un Tango Mas”, unul dintre spectacolele-emblemă jucate la Odeon la începutul anilor 2000.

 

Imediat cum s-a ridicat starea de urgență, Răzvan și echipa lui s-au avântat în repetițiile la Maria de Buenos Aires, iar musicalul a devenit forma lor de evadare din incertitudinea cotidiană.

 

Mai ales că rolul lui Răzvan în realizarea spectacolului era unul de om-orchestră: regizor, coregraf, creator de costume.

 

Cufundat total în lumea Mariei de Buenos Aires, Răzvan s-a vindecat de incertitudinile lumii reale.

 

Deși avea demult plănuită o călătorie în Buenos Aires în vara lui 2020, pentru documentarea spectacolului, ea nu a ajuns să se mai întâmple.

 

Musicalul s-a construit din imaginația și sensibilitatea lui Răzvan, din vulnerabilitățile lui și din tot ceea ce adunase în suflet în ultimele luni.

 

Și-a imaginat totul, alături de Dragoș Buhagiar (scenograful care semnează decorul suprarealist al musicalului) și de echipa de actori și dansatori a cărei nucleu este format din trei oameni aparte: Ana Bianca Popescu, Lucian Ionescu și Gheorghe Visu. Plus Emy Drăgoi, cu acordeonul lui magic.

 

Dincolo de muzica fascinantă a lui Piazzola, pe care o recunoști ca dintr-un vis îndepărtat, Maria de Buenos Aires este o poezie pe note.

 

Totul se petrece între întuneric și lumină, între realitate și oniric, iar fiecare personaj înseamnă mult mai mult decât se vede și se aude.

 

”Maria este o femeie și un spirit”, îmi explică Răzvan. „Este spiritul argentinian, spiritul tangoului, al bandoneonului, simbolul femeii, al iubitei, al mamei. Este simbolul feminității”.

 

Totodată, ea este și un suflet chinuit, fiind cu totul altfel decât celelalte femei: înzestrată cu o frumusețe și cu o voce unică și cu darul de a dansa și a iubi altfel decât restul lumii.

 

„Tocmai pentru că ea are unicitatea ei, Maria trebuie sacrificată. Societatea nu înțelege oamenii speciali, oamenii cu daruri aparte, și sfârșește distrugând tot ceea ce nu poate cuprinde cu mintea”.

 

Musicalul are inclusiv trimiteri spre Maria Magdalena, spre menirea și scopul vieții, dar și spre ideea de mântuire, de purgatoriu și de a doua șansă.

 

”Maria de Buenos Aires mă duce cu gândul la picturile lui Dali, în care totul e posibil și în care vin de-a valma coșmaruri, frânturi de realitate și de subconștient”, explică Răzvan.

 

„Cine va veni la acest spectacol va avea o senzație de deja-vu: ca și cum anumite părți din el le-a mai văzut undeva, le-a mai simțit, într-un vis îndepărtat”.

 

Muzica lui Piazzola îți lasă într-adevăr impresia că o știi dintotdeauna și ai senzația de a exclama, la interior: „Oh da, acea melodie! Deci a lui era!”. 

 

E o familiaritate stranie, pe care Răzvan o sintetizează la fel de poetic: „Uneori, toate ideile si senzațiile astea plutesc latent in noi, plutesc în aer si câte un spectacol sau artist apasă pe un buton invizibil si totul prinde viață”.

 

Inclusiv costumele sunt semnate de Răzvan, fiecare element de culoare și fiecare accesoriu având rolul lui bine-stabilit în poveste.

 

Demersul lui de a face totul ca la carte, într-o perioadă imposibilă, a distanțării și a regulilor stricte, m-a dus cu gândul tot la un pasaj din cartea lui, cel în care povestește cum, în perioada comunismului, obișnuia să facă „din nimic” machiajul, costumele și recuzita pentru spectacolele în care juca.

 

”Pe atunci nu aveam bani pentru farduri și nici nu se găseau, așa că le machiam pe fete cu Cutaden, o cremă pe care o cumpăram de la farmacie, pentru că se folosea în tratamentul dermatologic. Era o pastă gri-albă, pe care noi o foloseam ca fond de ten. Peste ea, aplicam pudra de talc” (”Răzvan Mazilu. De la dans la musical”)

 

Răzvan este obișnuit cu imposibilul, așa că mica oază de lumină pe care a creat-o pentru noi, în plină pandemie, nu pare decât un episod în plus al unei povești care oricum s-a scris din excepții și miracole.

 

Așa cum am povestit mai demult, în articolul „Răzvan Mazilu: a doua viață în artă”, Răzvan a reușit în ultimii ani să trezească apetitul românilor pentru un gen ca și inexistent: musicalul.

 

Deși biletele la spectacolele lui sunt mai scumpe decât media, sălile au fost arhipline înainte de pandemie, iar biletele la premiera Maria de Buenos Aires de la Teatrelli s-au epuizat în câteva minute.

 

 

”Faptul că publicul te iubește e cea mai mare binecuvântare”, zâmbește el. ”Știu că asta sună a clișeu, că iubești publicul, că publicul te iubește, dar ăsta e adevărul: un artist pentru asta face tot ce face. Pentru acest schimb de iubire”.

 

Vorbim, cu amărăciune, despre cum în pandemie s-a tot spus că teatrul și arta în general sunt chestiuni „neesențiale”.

 

”Nu vreau să deschid nicio discuție despre cât de esențială sau neesențială e muzica pe care o ascultăm zilnic, ceea ce privim sau citim, dar știu oameni pe care arta i-a făcut să trăiască mai mult sau care își tratează angoasele și depresiile prin astfel de emoții. E o evadare”, zâmbește el.

 

Eu una i-aș îndemna pe cei care consideră artele ca fiind complet neesențiale pentru viață să încerce o săptămână măcar fără să asculte vreo melodie, fără să citească măcar un rând dintr-o carte sau un articol, fără să privească niciun film la TV sau pe serviciile de streaming.

 

Să scoată complet din viețile lor orice formă de artă și să vadă apoi cât de neesențială este.

FINE SOCIETY: Când l-ai descoperit pe Astor Piazzola?

 

RĂZVAN MAZILU: L-am descoperit demult, când făceam „Un Tango Mas” la Odeon, în 2006.

 

Muzica lui îmi plăcea dintotdeauna, dar nu venise momentul.

 

Uneori, când îți place mult ceva trebuie să știi să aștepți, să nu forțezi lucrurile, să-ți întorci șansa de partea ta. 

 

Au fost momente în care am vrut să provoc lucrurile să se întâmple și tot n-au ieșit, au ieșit când au vrut ele.

 

De exemplu, întotdeauna îmi place să vizitez locurile în care se desfășoară acțiunea spectacolelor mele și să o fac înainte, dar nu se potrivește întotdeauna.

 

La „Cabaret”, unde povestea se întâmplă între cele două războaie, cu ocupația nazistă, îmi doream să ajung la Auschwitz, fiindcă spectacolul meu se termină cu scena transformându-se într-o imensă cameră de gazare, care închide în ea toți artiștii.

 

Am ajuns la Auschwitz abia după ce am montat spectacolul și la fel și acum, cu Maria de Buenos Aires, voi ajunge la Buenos Aires cândva în viitor.

 

Poate a fost mai bine așa, fiindcă am putut să îmi imaginez universul din Maria de Buenos Aires fără niciun fel de limite.

 

Fiecare spectacol are destinul lui, exact ca un om. E ca un copil pe care îl aștepți cu dragoste și uneori el se lasă așteptat mai mult, alteori vine peste tine mai repde decât credeai.

 

E foarte straniu drumul unui spectacol spre luminile rampei. E frumos de straniu.

 

FINE SOCIETY: La tine, relațiile cu oamenii sunt pe termen lung, iar în „Maria de Buenos Aires” asta se simte: protagoniștii sunt actori cu care ai lucrat de multe ori, la fel și scenograful sau coregraful de tango argentinian…

 

RĂZVAN MAZILU: Așa este. Excepția o reprezintă situațiile în care sunt invitat în provincie să montez un spectacol, acolo sunt de obicei lucruri punctuale.

 

În rest, eu gândesc pe termen lung și cred că așa este normal.

 

O relație se construiește în timp și se bazează pe afinități, pe încredere, pe un simț al umorului similar, pe înțelegere reciprocă.

 

Mai ales la un spectacol atât de greu, în care se cântă, se dansează, se schimbă costume… E un efort care nu se depune la spectacolele obișnuite și sunt actori care glumesc spunând că după un spectacol cu mine transpiră două kilograme (râde).

 

E multă energie, fiindcă eu cer mult, dar și ei vor să dea mult.

 

Cel mai important e să ne placă tuturor, să nu facem ceva împotriva firii, fiindcă asta ar naște o nefericire îngrozitoare.

 

FINE SOCIETY: Tu ai adus musicalul într-o țară fără tradiție în acest sens. A fost un pariu riscant, dar când ai simțit că oamenii au început să guste și să-și dorească din nou acest gen de spectacol?

 

RĂZVAN MAZILU: Când și eu am devenit mai bun.

 

Parcă s-au deschis porțile și mai mult, de la spectacol la spectacol.

 

Artiștii cresc împreună cu publicul, iar publicul se educă și el, e o oglindire, o evoluție împreună, în timp.

 

Publicul are nevoie de genul acesta de spectacole. Teatrul românesc e foarte bun în continuare, dar de multe ori se pune accent pe minimalism, pe abstract.

 

Firește că orice spectacol poate fi excelent, minimalist sau nu, dar cred că publicul român are o mare nevoie de poveste, de emoție, de culoare.

 

Are nevoie sa fugă dintr-o realitate zilnică în care nu are răgaz să viseze. 

 

La televizor nu mi se pare că mai are un refugiu și acesta este, de fapt, și motivul pentru care eu n-am mai acceptat nicio propunere din zona de TV, de a face parte din jurii, deși au fost destule.

 

Cred că totul s-a vulgarizat foarte mult.

 

Sigur că există și mici „insule” de clasă, de programe bine-făcute și de oameni de bună calitate, dar televiziunea în ansamblu este un loc în care eu nu-mi mai vedeam rostul.

 

De asta mă ocup de ceea ce știu eu cel mai bine… sau sper că știu. Spectacole.

 

FINE SOCIETY: În alte țări, actorii de musical fac parte dintr-un mecanism: au o pregătire complexă, merg la școli speciale, există un sistem clar. Ai noștri joacă mult pe talentul lor nativ și compensează lipsa sistemului prin munca proprie. Cât e de greu?

 

RĂZVAN MAZILU: Așa este, muncesc mult, eu le cer mult, dar după un spectacol vine altul și altul, iar această continuitate îi ajută.

 

În afară, la Londra sau pe Broadway, actorii de musical se pregătesc devreme pentru această carieră. Fac canto, balet, plus câte un instrument, există un sistem clar.

 

La noi nu există această mentalitate, așa că încercăm să recuperăm.

 

Deocamdată în România sunt puțini actori de musical în adevăratul sens al cuvântului, dar încep să apară și, mai ales, încep să-și dorească asta.

 

 

FINE SOCIETY: Cu Ana Bianca Popescu și Lucian Ionescu ai o relație lungă, aveți o istorie artistică împreună. Ai avut o intuiție de la început, în legătură cu ei?

 

RĂZVAN MAZILU: Da! Clar a fost un declic și o intuiție. Artistic, intuiția m-a înșelat de puține ori în viață.

 

Cu Bianca și Lucian am avut premiera „West Side Story” în 2014, în Festivalul Național de Teatru, apoi am lucrat la multe alte producții. Aproape că ne înțelegem din priviri, toți trei. Dar, mai ales, râdem și ne distrăm extraordinar.

 

E o atmosferă relaxată, singurul tip de atmosferă în care se poate munci, cred eu.

 

Ceea ce facem noi nu este ușor, așa că ce rost ar avea să ne mai îngreunăm și noi viețile cu nervi, cu stres, cu toate prostiile?

 

FINE SOCIETY: Ai făcut și costumele spectaculoase pentru ”Maria de Buenos Aires”, ceea ce într-un fel este logic, fiindcă doar un coregraf poate să își dea seama de ce costume au nevoie niște oameni care dansează și cântă pe scenă.

 

RĂZVAN MAZILU: Exact, trebuie să îți imaginezi volumetria, cât de repede se pot schimba între scene, funcționalitatea lor. Nu e doar design.

 

Am făcut multă documentare pentru costumele din Maria de Buenos Aires, dar îmi place foarte mult să fac asta.

 

Rochia roșie din prima parte a musicalului, de exemplu, este dintr-un material deosebit, un fel de mătase fină care eu credeam că nu mai există.

 

Când eram eu mic (râde) și dansam, la operă erau multe costume din acest gen de mătase, căreia noi îi spuneam pe atunci „Excelsior”.

 

Existau cândva inclusiv eșarfe din acest material și eu credeam că nu se mai produce. Dar am reușit să îl găsesc, cutreierând prin depozite.

 

Nu aș lăsa nimănui această muncă de căutare, de documentare, de cumpărat materiale, fiindcă eu am o convingere: cine face costumele trebuie să simtă fibra, să vadă culorile pe viu, să pună mâna pe materiale.

 

Când eram mic, făceam păpuși pentru teatrul de păpuși, le îmbrăcam și făceam spectacole cu ele, apoi la liceul de balet am început să fac același lucru.

 

Ușor, ușor, am început să le și pictez, iar toate astea au venit organic, firesc. Costumele și coregrafia sunt profund legate.

 

De asemenea, dacă într-un spectacol clasic unele detalii se pierd, la Maria de Buenos Aires scena este practic în mijlocul spectatorilor, așa că se observă fiecare amănunt. Totul trebuie să fie gândit în detaliu.

 

FINE SOCIETY: Din afară, ai putea fi considerat un artist foarte norocos pentru trecerea lină de la interpretare la munca de culise. Sunt oameni care se caută mult pe ei înșiși, la finalul unui capitol, pe când la tine a fost o curgere firească.

 

RĂZVAN MAZILU: Da, am avut noroc, dar am știut și să-mi aduc norocul de partea mea. Dar faptul că dintotdeauna am făcut și creație, și interpretare, și costume, toate astea au făcut trecerea mult mai lină.

 

Realist, e foarte greu să treci de la statutul de interpret la cel de regizor, mai ales că eu sunt regizor în urma spectacolelor pe care le-am făcut. Nu am urmat o școală de regie.

 

Desigur că nu e mereu necesară o școală, mai ales că oricum la noi nu există o școală de regie de musical, dar simt că am învățat și am crescut odată cu fiecare dintre spectacolele mele.

 

Cred că e esențial să știi ce vrei, iar datorită intuiției mele am știut mereu în ce direcție merg.

 

Am știut când un proiect mi se potrivește și altul nu, îmi place să cred că am știut să aleg proiectele care să mă pună în valoare și pe care să le pun eu în valoare.

 

Au fost multe momente în care am spus NU și a fost bine că am spus nu.

 

E foarte important să nu te cramponezi de ceea ce se întâmplă, fiindcă teatrul e un organism viu, într-o transformare continuă: poți face planuri care să fie contrazise într-o secundă de realitate sau tot într-o secundă să ajungi acolo unde nu sperai.

 

Pentru unii poate suna a truism, dar mentalitatea face totul.

 

În fond, nimănui nu i s-ar fi părut posibil ca un dansator să ajungă să facă regie de musical, într-o țară fără tradiție pe musical.

 

FINE SOCIETY: Tu nu ai creat doar ideea de spectacol de dans în România, ci și de fotografie de dans, prin albumul tău „Oglinzi” (Ed.Vellant, 2010), care este o retrospectivă a spectacolelor tale din 2004-2009. A fost un parcurs greu?

 

RĂZVAN MAZILU: Știi, în artă lucrurile sunt uneori nedrepte: după ani de jucat un spectacol rămâi cu două afișe și atât.

 

Suntem un popor fară memorie, care nu ține să arhiveze lucrurile de calitate, nu le prețuiește sau – dacă le prețuiește – asta se întâmplă abia după ce ele nu mai sunt.

 

Eu am o colecție mare de albume de artă și de peste tot unde merg mai cumpăr altele și altele.

 

Mă ajută inclusiv în documentarea pentru costume, fiindcă un artist, un regizor, oricine vrea să creeze niște lumi pe o scenă are nevoie de o cultură vizuală. O cultură bogată în referințe.

 

În România se vorbește mult despre talent, dar talentul nu ajunge. Din nimic nu poți să faci nimic, dacă nu acumulezi, dacă nu îți cultiv darurile native.

 

Ca să poți crea o lume pe scenă, trebuie să fi trăit și să fi experimentat tu niște lumi mai întâi.

 

FINE SOCIETY: Ți-e dor să dansezi, ca personaj principal al unui spectacol?

 

RĂZVAN MAZILU: ”Regrets… I have a few/But then again, too few to mention”… vorba cantecului (râde).

 

Munca de regie și tot acest spectacol complex de musical îmi dau satisfacții atât de mari încât nici nu am timp să mă întreb cum ar fi să dansez eu. Până în 2019 am și dansat, oricum.

 

Poate că mâine, când ma trezesc dimineața, o sa-mi doresc asta. Nu se știe ce aduce ziua de mâine…

 

FINE SOCIETY: Deci nu ai închis ușa…

 

RĂZVAN MAZILU: Ah nu… (râde). Nu am închis ușa, cred că nu e bine să închizi nimic, nici să renunți la vreo idee, viața e plină de surprize.

 

Dar intervine și vârsta, plus experiența acumulată, pe care vrei s-o dăruiești în altă formă.

 

Eu mi-am dorit să fac un pas dincolo de rampă și să-i las pe alții să strălucească.

 

FINE SOCIETY: Nu mulți artiști au această formă de generozitate.

 

RĂZVAN MAZILU: Eu cred că arta însăși este despre generozitate sau așa ar trebui să fie.

 

Și eu datorez existența mea altor oameni care au crezut în mine: unii mai sonori, alții pedagogi care preferă să stea dincolo de luminile rampei, dar meseria asta așa se învață. Furând, făcând.

 

Nu cred că e musai să înveți din școală, dar e esențial să înveți făcând.

 

De exemplu, când am facut West Side Story cu Bianca si Lucian, mi-am dorit să-i văd jucând, fiindcă intuiam potențialul lor.

 

Erau mici, terminasera actoria, nu erau încă pe lista vreunui teatru.

 

Acum, Lucian e la Teatrul de Comedie si Bianca la Teatrul Mic și firește că lucrăm și împreună, pe lângă activitatea lor la teatru, dar pentru mine începutul a fost o formă de a le pune în valoare talentul.

 

Nu degeaba „West Side Story” s-a numit „manifestul unei generații”. Voiam să arăt că exista voci extraordinare în rândul tinerilor și că e suficient să le dăm o șansă. Ei fac restul.

Musicalul ”Maria de Buenos Aires” se joacă la Teatrelli, iar biletele le găsiți pe pagina oficială.