Omare parte din nefericirea lumii de azi vine din faptul că oamenii se simt neînțeleși.

Singuri împotriva lumii, fără nimeni altcineva în colțul lor, pentru a privi viața împreună.

Uite, de aici luna pare aurie, spui tu, iar răspunsul vine, de la fereastra de vizavi: Nu, mie îmi pare argintie, la ce te uiți tu acolo?

Când găsești pe cineva care vede viața din același unghi, sentimentul e neprețuit.

Să nu fii nevoit să te explici, să faci scheme despre cum vezi tu viața și de ce este așa și nu altfel. Când ai aceleași valori de viață, totul devine măcar un pic mai simplu, fiindcă oricum viața e suficient de complicată.

Acum mulți ani, pe când studiam în America, am ieșit la câteva întâlniri cu un băiat care era fascinat de Europa de Est și de epoca Ceaușescu.

I-am povestit despre comunism cât pentru șapte vieți, iar la un moment dat în discursul meu am simțit nevoia să inserez un banc din epocă. Și atunci m-am blocat.

L-am tradus de două ori în capul meu, dar nicio variantă nu suna așa cum trebuie, fiindcă poanta era mai puțin în cuvinte și mai mult în substrat.

Trebuia să înțelegi locul și mentalitatea ca să înțelegi sensul.

I l-am spus, a râs, dar râsul lui a fost acel tip de Haha intelectual pe care-l afișam și eu de câte ori colega mea de palier îmi povestea de tatăl ei care recreează Războiul Civil American în fiecare vară.

Americanii au această fascinație pentru reconstituiri ale războiului dintre Nord și Sud, pe care noi le vedem doar în filme, așa cum și ei văd filme despre Ceaușescu și spioni ruși.

Și noi, și ei, avem aceleași reacții: râdem, ne înfiorăm, ne revoltăm, dar nu vom înțelege niciodată cum e să fii efectiv acolo.

Acel moment al bancului a fost printre puținele momente în care m-am simțit singură, în anii petrecuți în străinătate, realizând că există un strat al meu pe care nu am cum să-l traduc nimănui.

În ultimii ani, m-am simțit singură și printre oameni care vorbesc aceeași limbă, dar nu împărtășesc valori fundamentale în care eu cred.

Nu mă refer aici la simpatii sau antipatii pentru unul sau altul, ci lucruri imposibil de negociat: empatia, respectul, bunătatea, dorința de a nu face rău.

Orice alte diferențe n-au nicio valoare dacă există principiile de bază.

Se fac cinci ani de când, împreună cu Cristina Stănciulescu, Mara Coman, Noemi Meilman și Ana Bîtu am decis să formăm umbrela A CINCEA PUTERE.

Deși suntem extrem de diferite unele de altele, ne-am regăsit pe acest teritoriu safe al valorilor împărtășite.

O insuliță mică, la fel ca stânca pe care se refugiază în final Ayrton din Insula Misterioasă a lui Jules Verne.

 

Acest proiect s-a născut în urma unor discuții din care reieșea că toate ne simțim, una câte una, un pic cam singure în fața lumii.

Și ce face un om al scrisului când se simte singur? Folosește scrisul pentru a ajunge la oameni asemeni lui.

În acești cinci ani, am scris împreună – fiecare în stilul ei – despre lucruri care ne preocupă.

Despre dreptate și responsabilitate, despre bunătate, despre lucrurile frumoase care ne fac să ne trezim dimineața, despre credințele noastre cele mai profunde.

Nu ne oprim aici, povestea abia începe și, chiar dacă A CINCEA PUTERE înseamnă doar o poveste comună în fiecare lună, pe o temă aleasă împreună, bucuria de a te simți înțeles este un noroc de fiecare zi.