Săptămâna trecută, cineva mi-a scris pe Instagram că, datorită mie, a decis să meargă solo la o expoziție, iar cu câteva zile înainte, altcineva mi-a lăsat un mesaj despre cum primul spectacol de teatru fără însoțitor a fost o experiență mai puțin dificilă decât ar fi crezut.

Cred că am sute de astfel de mesaje la activ și mă bucur de câte ori le primesc, pentru că aceasta e una dintre convingerile mele ferme: să te bucuri de propria ta companie e o artă pe care trebuie s-o stăpânești în viața asta.

Să mergi singur(ă) la un film.

Să mergi singur(ă) la un spectacol de teatru.

Să participi singur(ă) la un eveniment.

Să te plimbi singur(ă) prin oraș, într-o zi frumoasă.

Să stai singur(ă) la o cafenea.

Să iei un prânz sau o cină, singur(ă).

Să mergi singur(ă) la mare/munte un weekend.

Să participi singur(ă) la un concert.

Să nu mai folosești faptul că „nu ai cu cine” ca scuză de a nu face anumite lucruri.

Țin minte și acum un interviu pe care l-am făcut acum aproape 20 de ani, când personajul meu, un tip foarte charismatic și cu o carieră de succes mi-a spus cu toată seriozitatea: „Eu dacă rămân singur 10 minute, ori mă apuc și sun pe cineva, ori ies să mă întâlnesc cu cineva, ori ies pe stradă să intru în vorbă cu cineva. Nu pot să stau singur nici 5-10 minute, am nevoie de oameni în jurul meu tot timpul.”

Firește, era o laudă amuzantă privind felul său extrovertit de a fi, dar pe mine mărturisirea m-a înspăimântat, iar de-a lungul vremii am întâlnit tot mai multe persoane care împărtășeau același mod de a vedea lucrurile: decât să stau singur mai bine vorbesc 30 minute despre vreme cu domnul de la pază sau dau telefon la mama/soțul/soția/un prieten, ca să stea în telefon cu mine.

Să poți petrece timp tu singur cu tine și cu gândurile tale, fără să vrei s-o iei la fugă, e un obiectiv tot mai greu de atins într-o lume presărată cu tentații și motive de escapism.

Totodată, este și un semn al relației cu propria persoană: ne e teamă să stăm doar noi cu noi, de teamă ce ne-am putea spune și ce am putea descoperi.

Când vine vorba despre făcut lucruri „sociale” de unul singur, devine chiar mai complicat:

Aș merge la teatru, dar nu am nicio prietenă care să vrea să meargă cu mine.

Mi-e dor să merg la film, dar prietenii mei nu vor.

Aș vrea să merg la concertul trupei x, dar nimeni altcineva din grupul meu nu e interesat să meargă.

Vreau să mă apuc de sală, dar nu pot singură, îmi trebuie un partener de antrenament și nu am, așa că nu mă duc.

Mă duc la cumpărături doar cu o prietenă, ca să-mi spună cum îmi stă.

Mi-e dor de mare, dar n-am cu cine merge.

Cum să mănânc singur(ă) în oraș? Va spune lumea că sunt singur și trist.

 

Toate acestea au la rădăcină aceeași idee – „Cum să fac singur cutare lucru? – cu două ramificații distincte:

Prima:  Ce va zice lumea?

A doua: Dar dacă nu mă descurc singur(ă)?

Ambele sunt niște temeri construite artificial de creierul nostru.

Dacă partea cu descurcatul este ceva care se risipește de la prima experiență, pe măsură ce vezi că e o frică fără sens, capitolul „Ce va zice lumea?” e mult mai delicat, dar chiar mai lipsit de conținut decât prima variantă.

Dacă frica de a nu te descurca de unul singur se bazează totuși pe frica de necunoscut care e general umană, teama de cum te judecă lumea e un construct social care te ține legat într-o cutiuță, privind lumea printre zăbrele.

Ideea că a merge undeva singur e o tristețe, că a fi singur în public înseamnă că nimeni n-a vrut să vină cu tine și alte variațiuni pe aceeași temă sunt doar consecințele unei lumi în care singurătatea este descrisă ca fiind cel mai rău lucru.

Mai bine acompaniat de complezență decât singur.

Mai bine angrenat într-o discuție seacă și plictisitoare decât singur cu gândurile tale.

Mulți oameni sunt uimiți când le spun că peste 60% dintre lucrurile pe care le-am trăit în viață le-am trăit de una singură: spectacole, destinații, concerte, sport, prânzuri, expoziții, cumpărături.

 

Care sunt lucrurile pe care le înveți din experiențele de unul singur?

PRIMUL: Te împrietenești cu propria persoană și înveți să-ți faci timp doar pentru tine, independent de agenda și intențiile altora.

AL DOILEA: Îți clarifici gusturile și preferințele, fără presiunea anturajului, și vezi ce îți place ȚIE cu adevărat: ce fel de muzică, ce fel de spectacole, ce fel de artă, ce fel de mâncare, ce fel de haine te atrag.

Există oameni care trăiesc în siajul alegerilor altora: merg acolo unde mă cheamă prietena mea, merg la concertele la care merge gașca, merg la restaurantul unde îi place iubitului meu, ies la teatru unde vrea prietena mea care se ocupă de luat bilete, aleg hainele care-i plac iubitului meu, merg la sală doar când poate și prietena mea și tot așa.

AL TREILEA: Omori mai multe frici deodată: frica de singurătate, frica de gura lumii, frica de a fi percepută într-un anume fel, toate mor lent începând cu prima experiență în care te avânți de unul/una singură.

Cât de greu mi-a fost mie?

Prima dată când am vrut să merg la un spectacol de teatru și nu am avut cu cine – toți aveau alte planuri, nu se potriveau agendele, orice motiv – eram pe final de liceu.

Îmi doream nespus să văd „Inimă de câine” la TNB, și curiozitatea a fost mai mare decât comoditatea.

M-am dus, am stat la coadă să iau bilet, ba chiar mi-am luat bilet și la alte spectacole, iar din acel prim moment nu am mai avut niciodată teama sau jena de a merge singură.

Am descoperit, cu bucurie, că este chiar un sentiment eliberator: ideea că sunt stăpână pe timpul meu și pe alegerile mele, fără să depind de… lume.

Prima plecare din țară de capul meu a fost, teoretic, când am plecat să studiez în străinătate, ceea ce m-a forțat să mă descurc singură și să-mi decid singură prioritățile, dar piatra de hotar a fost, de fapt, primul meu city-break de una singură.

Colegii mei de masterat erau destul de diferiți ca gusturi și interese, ceea ce m-a forțat și să aleg dacă vreau să merg cu turma sau cu planurile mele. Am ales să-mi urmez planurile.

Așadar, primul meu city break singură a fost din Olanda, unde studiam, la Bruges în Belgia, unde urma să petrec două zile.

Singură într-un hotel, la sute de kilometri de campusul universitar și la mii de kilometri de casă.

Prima oră petrecută în tren m-a îngrozit, la propriu: mi-au trecut prin cap toate lucrurile groaznice care s-ar putea întâmpla, faptul că sunt singură, că aș putea să nu mă descurc, că ar putea să se întâmple cutare sau cutare sau cutare lucru.

Apoi, ca toate fricile pe care le lași să treacă prin tine… a trecut. S-a risipit și în urma ei a rămas un „Lasă că mă descurc eu, orice ar fi!”

Din acel moment, am bătut lumea de una singură și sunt recunoscătoare pentru asta.

Bineînțeles că e minunat să călătorești cu oameni dragi, dar o faci pentru că îți face plăcere să mergi cu ei și să împărtășești experiența, nu pentru că altfel tu nu ai fi capabil(ă).

Oamenii dragi trebuie să fie companioni, nu cârje, nu bastoane ale unei vieți nesigure.

Nu e niciodată târziu să te împrietenești cu tine însăți, iar asta poate începe cu o simplă cafea, mâine dimineață, în care să stai să te gândești ce-ți dorești pentru finalul lui 2025 și pentru restul vieții.

Să înveți să fii singur(ă) din când în când este printre puținele arte care n-au nevoie de profesor: ești suficient tu.

Și un strop de curaj!