Mărturisesc din start: am terminat cartea lui Jane Birkin mai mult ca ambiție plină de speranță: să văd dacă pot să o plac puțin pe protagonistă până la final, să mă atașez emoțional de ea.

 

Jurnalul ei – dedicat mascotei sale din copilărie, Munkey – pare superficial la prima vedere, dar superficialul NU e un lucru rău.

 

Exista oameni superficiali si minunați, hedoniști care se bucură de viață cu voluptate și pe care uneori îi invidiez pentru că nu-și bat capul cu atâtea nuanțe și profunzimi.

 

Cărțile unor oameni superficiali sunt adesea reconfortante, niște lecturi superbe.

 

Doar că Jane Birkin nu e superficială, doar pare.

 

Ca sa fii superficial, trebuie să îți asumi acest lucru, în schimb ea este un copil rănit, căruia viața i s-a întâmplat și a luat-o pe sus, fără vreun control sau direcție.

 

Și NU poate fi superficială, pentru că sub stratul de glamour și de poleială mondenă se simt durerea, tristețea și sentimentul de căutare asiduă a unui scop în viață.

 

Jane Birkin a ajuns actriță accidental (prin mama ei, muza lui Noel Coward), cantăreață datorită lui Serge Gainsbourg și icon de stil fiindcă era tânără, slabă și cool, într-o epocă strălucitoare a modei.

 

Ca paranteză, de numele ei se leagă celebra geantă Hermès Birkin, inventată de către celebra casă de modă franceză după ce Jean-Louis Dumas, CEO-ul Hermès, s-a întâlnit cu Birkin pe un zbor, iar ea s-a plâns că nu găsește o geantă care să încapă sub scaunul din avion.

 

La fel ca această întâlnire accidentală, totul a fost un șirag de accidente fericite în viața unei fete care nu strălucea cu nimic (cum ea însăși recunoaște) și care nu avea inteligența emoțională cu care să le poată duce.

 

De la căsătoria de la 17 ani cu compozitorul John Barry, un bărbat mai în vârstă și indisponibil emoțional (fiindcă “a cerut-o și i s-a părut o idee bună”) până la o relație disfuncțională cu Gainsbourg – unde certurile însemnau ochi vineți, aruncat în Sena ca să-l impresioneze, tăiat cu lama sau aruncat cu țigara aprinsă – și una la fel de stranie cu fetele ei.

 

Ce mi s-a părut greu de digerat în carte a fost seninătatea cu care ea vorbește despre lucruri aflate la limita abuzului și un pic peste. Am lăsat mai jos câteva exemple.

 

La finalul cărții, îl părăsește pe Gainsbourg, apoi îl pune naș al copilului făcut la scurt timp cu Jacques Dillon, după care conchide că Serge este marea ei iubire, dar că ar vrea o relație paternă sau platonică.

 

Jane Birkin a căutat o iubire absolută și nu a găsit-o niciodată fiindcă ar fi trebuit să se găsească întâi pe ea însăși.

 

Așa am simțit-o eu și încă mă gândesc dacă să citesc și a doua parte a jurnalului, cea care cuprinde perioada 1982 – 2013.

 

În 2013, Kate Barry, fiica sa cea mare, s-a sinucis după o viață de probleme cu alcoolul și drogurile, iar Jane Birkin a decis atunci că nu va mai scrie niciodată în jurnal.

 

Încă mă gândesc.

 

 

 

 

 

 

 

Pentru mai multe idei și inspirații, mă puteți urmări pe pagina mea de Instagram.