În 2018, în numărul de septembrie al revistei Vogue, varianta britanică, citeam un articol despre Victoria Beckham.

 

Era, de fapt, o scrisoare deschisă de la Victoria de acum către Victoria de la 18 ani, în cadrul unei provocări lansate de Vogue. Era ceva despre trecerea timpului, lecții învățate și altele asemenea.

 

Începutul scrisorii m-a marcat și l-am păstrat imortalizat în telefon.

 

Spunea cam așa: „Dragă Victoria, știu că acum e o perioadă grea pentru tine. Nu ești cea mai frumoasă, nici cea mai slabă, nici cea mai bună la dans de la Laine Theatre Arts college. De fapt, nu prea te-ai potrivit niciodată pe nicăieri…”.

 

Mi-a plăcut scrisoarea ei fiindcă, probabil, dacă ar trebui să-i scriu și eu ceva fetiței care am fost, aș începe în mod asemănător.

 

Nu am fost niciodată cea mai, cea mai sau cea mai. Și nu mă refer aici doar la atribute fizice, talent la sport sau charismă. 

 

Mă refer la lucruri mici, zilnice, la mărunțișurile care se adună și te împovărează. Eram introvertită. Sensibilă. Pardon, hipersensibilă. Sufletistă. 

 

Aveam pasiuni mereu mai „bătrâne” decât vârsta mea biologică: citit, scris, istorie, obiecte vechi, povești de demult. Eram și sunt empatică și cu soarta ultimei gărgărițe de pe frunză.

 

Și, mai ales, am fost mereu dornică să pot împărtăși tot ce e în sufletul meu cu oameni care să înțeleagă asta, doar că nimeni nu prea înțelegea.

 

Mereu am simțit că viața este un joc la care nu mă prea pricep, cu reguli pe care cineva le-a distribuit, într-o broșură trasă la xerox, într-o zi în care eu lipseam din curtea școlii.

 

Probabil lipseam pentru că eram răcită, mâncasem o vafă și făcusem roșu-n gât, așa cum se întâmpla adesea în copilărie. Fiindcă nu doar sufletul meu era sensibil, ci și corpul.

 

Prin 2015, am mers la un coach – Andrada Dan o cheamă – care, deși ne-am întâlnit doar de trei sau patru ori, mi-a spus niște lucruri pe care nu le-am uitat niciodată.

 

În timp ce îi povesteam despre toate cărțile de psihologie, de sociologie și de radiografiat sufletul pe care le-am citit în ultimii 20 de ani, ea mi-a atras atenția asupra faptului că acest gen de literatură nu era doar un hobby pentru mine. Era un fel de documentare perpetuă pentru viață.

 

Fără să știu, eu nu încetasem niciodată să caut acele „reguli de funcționare”.

 

Treceam prin viață căutând la nesfârșit acel manual de întrebuințare. Un secret al celor mai deștepți, abili sau versați decât mine, prin care să mă prind și eu cum merg lucrurile ca să-mi fie ușor. Cu greul știam, mă interesa ușorul.

 

Asta însemnând: să nu mă mai consum atât de mult, să nu mai simt acea apăsare în piept în legătură cu lucruri pe care nu le pot controla, să fiu mai nepăsătoare (ca să nu zic mai nesimțită), să nu mă mai atașez atât de mult de oameni și să nu mai investesc atât de mult din mine în prietenii, să mi se întâmple mai ușor interacțiunile interumane, întâlnirile, norocul.

 

Să devin și eu ca toți ceilalți: mai senină, mai nepăsătoare, mai lipsită de griji sufletești. Să văd 10 nuanțe în loc de 10.000. Să nu mai tai orice lucru într-o infinitate de straturi.

 

Mi-a luat peste 30 de ani ca să înțeleg că manualul nu există și că nici măcar cei care par să-l aibă nu-l au de fapt. Au, în schimb, o fire care îi predispune mai puțin, spre deloc, la genul de întrebări pe care mi le adresez eu.

 

Am crezut mereu că oamenii relaxați, senini, nepăsători au învățat asta de undeva, că au un raționament pe care își bazează atitudinea.

 

De fapt, este natura lor, inexplicabilă ca și a mea. Ei s-au născut cu capacitatea nativă de a bloca lucrurile care le provoacă suferință, de a trece dincolo de un disconfort sufletesc, de a nu stărui prea mult dincolo de suprafață atunci când ceva amenință să doară.

 

Eu, în schimb, m-am născut cu abilitatea de a simți totul, ca și cum aș trăi pe puntea unui vas aflat pe ocean, cu toate valurile spărgându-se direct în mine.

 

Când îmi evaluam reușitele, barometrul erau acei oameni, nu eu. Sistemul de referință era relaxarea lor, seninătatea lor, genul lor de firesc pe care eu nu-l aveam. Și, invariabil, rezultatul îmi dădea cu virgulă. Îmi dădea a eșec.

 

Abia zilele trecute, privind în jurul meu, mi-am dat seama că, raportându-mă la propriile mele repere, la sensibilitatea și la capacitatea mea suprarealistă de a mă consuma pentru orice, ei bine raportat la asta… mi-am depășit așteptările de nenumărate ori.

 

Eu, fata timidă și hipersensibilă, am ajuns să vorbesc pe scenă în fața a sute de oameni, să prezint gale, să merg la emisiuni în direct. Și fără să am inima-n gât. Pur și simplu, mi-am îmblânzit un pic temerile, am negociat cu ele și am decis să conviețuim pașnic.

 

Eu, fata care nu reușea niciodată să-și găsească locul printre oameni, am găsit oameni asemeni mie. Am puțini prieteni buni, dar cei pe care-i am mă înțeleg și mă „simt” indiferent prin ce trec. Uneori dincolo de cuvinte.

 

Eu, fata care voia să trăiască din scris, dar nu orice fel de scris, ci scris despre ce vrea ea și cum vrea ea, am ajuns în mod neverosimil să-mi împlinesc visul.

 

Primul blog pe care l-am făcut pe Yahoo 360 în 2005 era despre toate dilemele mele despre viață, ca un jurnal public. Simțeam nevoia să-mi arunc ideile în lume, sperând că ele vor ricoșa din cineva. Și așa a fost. Au ricoșat de mii de ori. 

 

Eu, fata care a fost aproape mereu singură CUC, pentru că nu înțelegea ce vor bărbații de la relații și care simțea că nu va exista niciodată un liman pentru sufletul ei… eu mi-am găsit malul însorit pe care-l căutam.

 

Chiar dacă era cât pe ce să mă înec, chiar dacă la un moment dat rămăsesem fără aer. Chiar dacă m-am păcălit cu o insulă pe care nu era, de fapt, nimic pentru mine. Chiar dacă am fost cât pe ce să mă duc la fund, fiindcă nu mai puteam să înot împotriva curentului.

 

Eu, care îmi doream să mă iubească toată lumea, cu o dorință insațiabilă, pantagruelică de acceptare, eu am ajuns să nu-mi mai pese.

 

Am ajuns să înțeleg că e mai bine să ai o viață ciudată, greu de înțeles pentru oameni, dar fericită pentru tine, în loc să fie invers: o viață fericită în fața oamenilor, dar sufocantă și absurdă pentru tine.

 

Eu, care voiam să nu supăr niciodată pe nimeni, tot din dorința mea infinită de afecțiune, am închis relații și pe unele le-am închis brutal. Subit. Fără menajamente. Mi le asum pe toate, cu tot cu finalul lor straniu.

 

Îmi dau seama acum că finalul abrupt al unor situații a însemnat, de fapt, eliberarea mea.

 

Paradoxal, momentele în care i-am dezamăgit pe unii oameni din jurul meu au fost momentele de maximă sinceritate față de mine însămi. Pentru că, pentru prima dată, m-am ales pe mine în loc să aleg să continui în niște situații care mă făceau profund nefericită.

 

Chiar nu m-am priceput prea bine la jocul vieții, de aici și unele decizii dezlânate, greșite, dureroase, stupide sau absurde pe care le-am luat în această viață.

 

Dacă fata de 18 ani care eram ar fi știut câte greșeli va face pe parcurs, s-ar fi îngrozit probabil.

 

S-ar fi așezat pe patul din camera ei, cu un teanc de cărți în brațe, și n-ar mai fi ieșit niciodată de acolo ca să dea față cu lumea.

 

S-ar fi temut de toate uraganele și intemperiile care aveau să vină. De vorbele urâte și grele pe care avea să le audă, de dureri, de dezamăgiri, dar mai ales de propriile greșeli care aveau s-o lase dezgolită în fața lumii de la care își dorea atât de mult afecțiune și acceptare.

 

Am înțeles abia acum după 30 de ani, de ce nu e bine să-ți afli viitorul.

 

Deși e tentant, deși e o fantezie pe care o întreținem când suntem foarte tineri: să știm sigur, să avem farurile aprinse măcar pe o bucată din drum. Să aflăm dacă visurile ni se vor împlini sau nu.

 

De fapt, e o binecuvântare să nu știi. Să iei fiecare zi așa cum este ea, să speri la binele pe care ți-l dorești și să mergi mai departe.

 

Pentru că viața rareori este așa cum ne-o conturăm în minte, dar uneori ne oferă mai mult și mai bine decât speram noi. Doar că… altfel. Nu merge direct din punctul A în punctul B, ci trece prin toate literele alfabetului, uneori de mai multe ori prin fiecare.

 

Finalul scrisorii Victoriei Beckham, la finalul celor patru pagini din Vogue, m-a atins chiar și mai tare decât începutul: „Cândva, peste ani, o să te uiți în jur la viața ta și o îți spui, în gând: <Wow. Nu credeam că mie îmi era dat să primesc toate astea… Nu credeam că sunt menită pentru așa ceva, că merit toate aceste lucruri…>. Încă mai simt așa în unele zile”.

 

Și eu, Victoria.

Și eu.