Despre tot ce-i fin și fain

Transilvania Train: 5 zile la bordul primului tren turistic românesc

By 1 septembrie, 2018Happenings
read time 20 min
 
1 septembrie, 2018

Transilvania Train: 5 zile la bordul primului tren turistic românesc

Între 22 și 26 august am fost la bordul unui tren care m-a dus din Brașov până în vechile sate săsești, apoi din Sighișoara în Alba-Iulia și din Sibiu în Sebeș și Făgăraș. Cu multe opriri, surprize și experiențe pe care nu le voi uita prea curând.
Fotografii de Vlad Eftenie

by

Iubesc trenurile, când eram mică visam să locuiesc într-o gară, iar dacă am de ales între mașină și tren, voi alege trenul fără să clipesc. Sună pasional de entuziast, dar numai așa vă puteți da seama de elanul cu care m-am urcat la bordul primului tren turistic anual din România, numit „Transilvania Train” și aflat la a doua ediție.

 

Timișoreana – prima fabrică de bere din România, edificată în 1718 – a împlinit anul acesta 300 de ani de existență și, fiind partener oficial al proiectului ”Transilvania Train”, și-a dorit să aibă la bord și un povestitor și un fotograf care să consemneze – în cuvinte și imagini – cum este experiența concretă de a fi pasager la bord. M-au ales pe mine și pe talentatul fotograf și arhitect Vlad Eftenie (ale lui sunt fotografiile minunate din acest articol), care la începutul acestui an tocmai își împlinise visul de a merge… cu o locomotivă. Asta așa, ca să vă dați seama cu ce iubitori de trenuri aveți de-a face și de ce ne-am aflat taman noi acolo.

 

Recunosc, am spus un „Da” hotărât aventurii, dar în același timp am încercat să mă entuziasmez… cu moderație. Unul dintre motivele pentru care nu mai merg cu trenul prin România de ani de zile este lipsa unei infrastructuri adaptate anului 2018: se circulă cu viteză mică, faci multe ore până în orice punct din țară, gările arată cum arată, locomotivele se schimbă des fiindcă porțiunea electrificată se termină când ți-e lumea mai dragă și tot așa. Sunt realistă și faptul că iubesc trenurile nu mă face să închid ochii la neajunsurile sistemului. 

 

Totuși, am plecat cu inima deschisă și m-am bucurat că există un mod de a reintroduce timid ideea de mers cu trenul în mentalul colectiv, aducând inclusiv turiști din afara țării. Și mai ales m-am entuziasmat la gândul că, odată cu acest proiect, ar putea urma altele, apoi poate un tren periodic, poate niște modernizări ale sistemului. Dacă ”Transilvania Train” are succes și prinde, mai pot apărea idei, proiecte, strategii adecvate aducerii căilor ferate române înapoi în 2018. De undeva trebuie să începem și eu cred în puterea exemplului, de la scară mică la mare.

 

 

Ce este acest „Transilvania Train”?

Ca să lămurim din prima, Transilvania Train se află în al doilea an de existență și este proiectul fondat de Cristian Pitulice și Oana Pricop, cu sprijinul unei echipe tinere și inimoase. Au fost 14 oameni implicați în total și, dacă în general în asemenea proiecte oamenii din echipa de organizare fac lucrurile să se întâmple dar rămân „în culise”, aici îi știu pe fiecare pe nume și am apucat să ne și împrietenim în cele cinci zile. Asta pentru că fiecare a avut un rol direct și bine stabilit în poveste, pentru a face experiența cât mai frumoasă pentru pasagerii trenului.

 

Seara, în fiecare hotel în care înnoptam, găseam în cameră bagajul deja acolo (în timp ce noi călătoream cu trenul, bagajele erau livrate separat, ca să le avem din secunda în care urcăm în cameră, fără așteptări și decalaje), iar pe pernă câte un bilet de bun-venit în orașul respectiv, scris de mână și semnate de ei. Asta ca să dau doar două exemple din migala cu care au construit fiecare amănunt al experienței.

 

Transilvania Train are (deocamdată) trei vagoane tip bistro-restaurant, care au ca punct de plecare și punct terminus Gara Brașov și care colindă Transilvania, cu oprire în fiecare seară într-un anumit oraș și cu multe experiențe intermediare. Prima noapte de Transilvania Train, cu petrecerea de bun-venit, are loc în Brașov. A doua seară este în Sighișoara, a treia în Alba-Iulia și ultima seară în Sibiu, cu un party de rămas-bun. Întoarcerea este la Brașov, în cea de-a cincea zi. 

 

Trenul în sine este, dincolo de plăcerea călătoriei și a socializării cu restul pasagerilor, un pretext pentru diferite experiențe selectate de echipa Transilvania Train. Într-un autocar, spre exemplu, nu poți face degustare de bere ”Timișoreana”, nici de brânzeturi sau de vinuri de la Jidvei. Nu poți nici să povestești sau să cauți indicii pentru „Questo”, un app ingenios de explorare a orașelor din România, care a organizat un concurs interactiv alături de Bitdefender, la bordul trenului. 

 

Faptul că petreci câteva ore la bordul trenului îți dă ocazia să-ți tragi sufletul între experiențe, să decantezi idei, să-ți aduni gândurile, să te odihnești puțin. Momentele petrecute în tren, privind pe geam, au fost cea mai bună relaxare într-un program plin-ochi de experiențe.

 

La debarcarea în gările intermediare – Mureni, Copșa Mică, Mediaș – pasagerii sunt preluați în două autocare, pentru a ajunge în satele săsești și la obiectivele turistice inaccesibile altfel decât pe cale rutieră. Ambele autocare parcurg același traseu, dar nu în același timp – pasagerii din primul autocar merg în prima parte a zilei la un anumit obiectiv, ceilalți în a doua parte – pentru a păstra senzația de grup mic și intim.

 

În bisericile săsești din Haferland, spre exemplu, ar fi fost de neconceput ca o sută de oameni să intre în același timp și să se poată bucura cu adevărat de experiență. Și aici totul a fost foarte bine-gândit, fiindcă ne-a oferit tihna de a explora niște lucruri în voie, nu ca un grup imens de turiști, cu stegulețul după ei, cum vezi prin marile piețe ale lumii.

 

A doua zi de Transilvania Train: bisericile fortificate din zona Haferland

Prima zi este considerată cea cu întâlnirea tuturor pasagerilor la Hotel Kronwell din Brașov, la petrecerea de dinainte de îmbarcarea în tren, iar călătoria efectivă începe a doua zi. După plecarea din Brașov, primul stop al trenului a fost în halta Mureni, de unde am pornit în explorarea bisericilor fortificate din zonă.

 

Mi-am adus aminte, cu ocazia primelor două ore de mers cu trenul, ce țară minunată avem și, mai ales, ce peisaje frumoase se văd din goana trenului. Dacă am avea niște căi ferate la nivelul celor din afară, călătoria cu trenul ar fi o relaxare pentru suflet și minte, pentru că parcurge niște zone superbe, trece pe lângă cetăți, orașe mari și peisaje care-ți taie respirația. N-o spun doar din patriotism, ci cu toată convingerea omului care a fost în lumea largă cu trenul și nu peste tot natura din preajma căii ferate este atât de generoasă cu ochii turiștilor.

 

Pe tot parcursul călătoriei cu „Transilvania Train”, ai senzația plăcută și în același timp sâcâitoare a lui „Ce-ar fi dacă…”. Ce-ar fi dacă am putea bate România în lung și-n lat doar cu trenul? Dacă am putea avea acces mai ușor la aceste locuri minunate? Dacă am avea un sistem mai bine pus la punct? Dacă am valorifica mai bine și mai des toate aceste frumuseți? 

 

Repet, fără să fie vorba de patriotism, e o chestiune de logică elementară: cum să ai o țară atât de frumoasă și să n-o pui în valoare sau măcar să le oferi oamenilor ocazia de a o explora cu ușurință, pentru a o descoperi singuri? Aceste întrebări se întețesc prin minte pe măsură ce intri în zona vechilor fortificații săsești.

 

Există foarte multe biserici fortificate în vechea zonă săsească Haferland (Țara Ovăzului) și ar putea face lejer obiectul unei vacanțe de sine-stătătoare. Totuși, noi am oprit la câteva dintre cele mai importante: Saschiz, Criț, Bunești și Meșendorf, unde am cules povești despre oameni și locuri.

 

Deși am copilărit în Transilvania, nu mai fusesem niciodată în ținutul sașilor și m-a impresionat felul în care nostalgia conviețuiește cu prezentul: cei care au prins vremurile de demult își amintesc cu emoție de „cum era odinioară”, în timp ce se luptă să țină pe linia plutire vechile lăcașuri de cult. 

 

În cazul unora dintre ele mai sunt doar maximum zece oameni care vin la slujbe, dar – ca și pe vremuri – localnicii țin în continuare la comunitățile lor, așa mici cum au rămas ele. Tinerii și străinii, pe de altă parte, le redescoperă brusc drept fascinante și „cool”, iar unii dintre ei chiar se stabilesc aici definitiv. La Saschiz, unul dintre clopotarii bisericii evanghelice este un jurnalist francez care a venit în vizită și a rămas, fiindcă Saschizul i se pare un loc tocmai bun de trăit.

 

Ceea ce te uimește când intri în vechile bisericuțe săsești și începi să scotocești prin cotloane, sa urci în poduri și să te strecori printre strane este ordinea aproape perfectă a lucrurilor. Deși vorbim de clădiri vechi, care au fost mulți ani căzute în uitare, și al căror lemn poartă amintirea nenumăratelor tencuieli căzute și refăcute, totul are un rost și un loc al său.

 

 

Helmut Wagner, un domn de 62 de ani din Bunești, care se ocupă de biserica evanghelică a localității, ne-a povestit, cu aerul unui bunic sfătos și nostalgic, cum stăteau lucrurile pe vremea când biserica era plină-ochi de oameni la fiecare slujbă. Nu ca acum, când mai sunt 3 oameni în sat care o frecventează, și încă 7 care vin din alte localități. Preotul însuși vine din Brașov, de la 70 de kilometri distanță, ca să țină slujba de duminică.

 

În vremurile de demult, stranele din față erau ocupate de fetițele și fetele necăsătorite, în spatele lor se aflau femeile cele mai în vârstă, apoi femeile căsătorite. Sus stăteau feciorii care, când se căsătoreau, treceau în dreapta, după ne arată cu mâna domnul Wagner. Nu se amestecau unii cu alții în biserică și cei din față nu ieșeau niciodată până nu ieșeau cei din stranele din spate.Herr Wagner pare că revizitează cu ochii minții fiecare strană, pe măsură ce ni le arată. „Și aici, conchide el, era o strană care acum nu mai există și unde stăteau femeile care făceau copii din flori. Dar n-am văzut niciodată să stea cineva acolo. Deși au mai fost și-n generația mea…”.

 

 

Un concept care m-a impresionat din prima și care mi se pare, din păcate, o realitate pierdută, este cel al VECINITĂȚILOR. De la bun început, satele săsești au fost construite pe principiul vecinătăților care se ajutau între ele: aveai nevoie să repari o ușă, să construiești un horn, să îngropi o rudă sau să faci o nuntă… totul se făcea împreună, în comunitate.

La treburile gospodărești, „plata” era de o pâine și un litru de țuică, la nunți fiecare venea cu coșul de răchită cu 10 ouă, un litru de lapte, un kilogram de smântână și ce mai avea prin bătătură. La înmormântări, toată lumea ajuta cu ceva, iar preotul nu lua niciun ban. ”Contribuția” anuală la biserică este și acum aceeași de acum 50 de ani: 25 de lei.

 

Având un rol clar definit în mica societate locală, oamenii aveau, implicit, un sentiment de responsabilitate directă față de restul comunității. Aveau o misiune și un scop al vieții. Chiar și fanfara locală era o activitate colectivă, la care fiecare era așteptat să participe, după abilități și pricepere.

 

M-a emoționat sinceritatea povestitorului nostru, dl. Wagner, care a recunoscut că a plecat după 1990 în Germania, dar s-a întors rapid înapoi. ”Toți sașii care au rămas peste hotare, chiar dacă sunt foarte bine acolo, tot se mai gândesc cu nostalgie la ceea ce au avut în România, chiar dacă poate aveau mai puțin aici. Puținul acela, așa cum era, însemna mai mult pentru ei decât tot ce au acum. Eu m-am întors fiindcă am sperat, poate și cu un strop de naivitate, că o să fie mai bine, că o să fie și România la fel ca afară. Dar să știți că nu regret deloc, fiindcă întorcându-mă am salvat biserica din Bunești și poate așa a fost să fie viața mea”.

 

Interioarele bisericilor fortificate din zona Haferland sunt în vasta majoritate zugrăvite în tonuri blânde, pastel, foarte puțin ornamentate.

 

Dincolo de faptul că multe au rit evanghelic sau romano-catolic, care justifică oarecum sobrietatea, una dintre gazdele care ne-a întâmpinat pentru a ne face turul bisericii fortificate din Saschiz ne-a oferit și o altă explicație a acestui detaliu: în vremurile în care au fost construite, comunitățile numărau lejer câteva sute de oameni, prezenți în fiecare duminică la slujbe. “Imaginați-vă aici, în acest spațiu micuț, câteva sute de oameni. Toate stranele acestea erau pline, inclusiv sus la balcoane”, ne-a povestit gazda noastră din Saschiz.

Simplitatea zidurilor și lipsa ornamentării excesive a fost astfel gândită pentru a fi “blândă” cu o construcție ticsită de oameni și a nu sufoca atmosfera și mai mult: “Acesta e unul dintre motivele pentru care bisericile de aici sunt relativ simple la interior: o biserică mică și ticsită de oameni, cu pereții ornamentați, ar fi dat senzația că zidurile se strâng în jurul tău. Așa, cu albul acesta, oamenii puteau să <respire>”.

 

Ziua s-a încheiat cu un tur privat al cetății Sighișoara alături de deja-celebrul toboșar al cetății – Dorin Stanciu – un showman desăvârșit care spune poveștile Sighișoarei, presărate cu glume, și salută turiștii în 59 de limbi. Ne-a și exemplificat vreo câteva, precum japoneză, ebraică și spaniolă, și este, oficial, un „brand înregistrat” al Sighișoarei. 

Dacă vreodată aveți vreun dubiu în legătură cu ceva sau cădeți în butoiul cu melancolie, aveți în minte laitmotivul toboșarului, cu care își termina toate poveștile, înainte să bată din tobă: ”Facem cumva să fie bine!”. Am zis.

 

Ziua a treia de Transilvania Train: ateliere de meșteșuguri transilvănene străvechi

Dacă în ziua cu bisericile fortificate am ascultat povești, în ziua atelierelor am pus mâna la treabă. Cel puțin unii dintre noi. Debarcarea s-a făcut în gara din Mediaș, unde am fost întâmpinați cu un dans medieval și o simulare de luptă între cavaleri, iar ziua s-a terminat târziu, în Alba Iulia.

 

 

Între cele două momente însă, pasagerii s-au împărțit în mai multe grupuri, între ateliere de dulgherie, teracotă, rotărie, sticlărie, degustări de vinuri la Jidvei sau plimbări cu bicicleta. Eu am petrecut ziua la Richiș, la un atelier de dulgherie, după care am mers 20 de kilometri cu bicicleta până la Biertan. 

 

Deși nu pot să mă laud că am participat prea activ la construirea unei sobe de la zero, am prins o poveste remarcabilă a unuia dintre cei doi meșteri dogari. Christian, un neamț stabilit de de 8 ani în Richiș, a venit inițial în calitate de “calfă călătoare” – un program pentru meșteșugari tineri care călătoresc în lumea largă și “fură” meserie de peste tot – și a rămas definitiv.

 

S-a îndrăgostit de o sibiancă, și-a întemeiat o familie și a deschis o dogărie “ca pe vremuri”, unde restaurează de toate, de la căruțe și acoperișuri până la calești vechi. Avea două calești “în lucru” chiar în curtea casei. Dacă nu îl descoaseți un pic, nu vă puteți da seama din prima că nu e român, fiindcă vorbește perfect românește, cu un mic accent care poate fi pus în primă instanță pe seama graiului ardelenesc.

 

După atelier, am pornit cu bicicletele spre Biertan – la 10 de kilometri de Richiș – unde se află poate cea mai frumoasă dintre toate bisericile fortificate văzute până acum. Biserica “Sf.Maria” datează din secolul XV și, trebuie să mărturisesc, a rămas favorita mea dintre toate fortificațiile văzute pe parcursul călătoriei.

 

Înăuntru, un grup de spanioli, unul de portughezi și unul de olandezi se entuziasmau cu voce tare de frumusețea locului și în special de altarul poliptic, cu 28 de picturi biblice. În acel moment, am simțit că totul e fix cum ar trebui să fie și după cum merită această țară atât de bogată în frumuseți. 

 

Ziua s-a încheiat în Alba-Iulia, cu o demonstrație de dansuri dacice și o paradă de costume din acele timpuri, inclusiv coiful dacic purtat de Amza Pellea în „Dacii”. 

 

Ziua a patra de Transilvania Train – Alba Iulia, Sebeș și Sibiu – și Ziua a cincea, în Făgăraș

Ziua a patra a fost despre Alba Iulia și Sebeș și s-a încheiat cu o seară încântătoare în Sibiu, mai exact cu o petrecere la Oldies Pub, de celebrare a ultimei seri de călătorie. A doua zi urma să pornim spre Făgăraș și apoi din nou spre Brașov, punctul terminus.

 

Aceste ultime două zile au fost prilejul bun al unei concluzii interesante, și anume că farmecul experienței cu trenul a ținut nu doar de traseu și de obiectivele turistice în sine, ci și de experiențele concepute exclusiv pentru călătorii Transilvania Train. Spre exemplu, în Sebeș am avut parte de o primire cu fanfară și apoi de un concert privat de orgă, pian și vioară în biserica evanghelică, o bijuterie arhitectonică, cu altar de secol XV.

 

 

Tot în Sebeș ne aștepta un atelier gastronomic transilvănean, susținut de Timișoreana. Pentru că anul acesta împlinește 300 de ani și este unul dintre partenerii principali ai trenului, Timișoreana a organizat o sesiune de gătit cu chef Cosmin Toma de la Masterchef. S-a gătit pe bază de bere, în curtea interioară a muzeului municipal din Sebeș, o oază de liniște cu mese de lemn si nuci bătrâni. Dacă sună idilic este fiindcă exact așa a și fost.

 

 

 


 

 

 

Și prânzul din ultima zi, în Făgăraș, a fost la fel de memorabil și conceput special pentru noi. Am luat masa în cetate, mai exact… în Muzeul Jucăriilor din incinta acesteia. Lăsând deoparte faptul că mâncarea gătită de Chef Elena Graura a fost senzațională, ideea de a mânca printre vitrine cu toate jucăriile din copilăria noastră a fost senzațională. Fericire și nostalgie în stare pură. Nu am putut să nu imortalizez multe dintre vitrine, de dragul nostalgiilor noastre.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În loc de epilog

Una dintre opririle trenului a fost în gara din Copșa Mică, moment în care eu am simțit că am bifat încă un punct pe o hartă imaginară din imaginația mea. Am eu niște locuri în minte, în care simt că e musai să ajung în această viață, și nu doar dintre cele cu rezonanță turistică de anvergură. Unele îmi sună interesant, altele mă intrigă și altele au povești și curiozități legate de numele lor.

 

Gara din Copșa Mică se leagă de o poveste mai aparte pentru mine, mai precis de un interviu făcut acum șapte ani cu o jurnalistă englezoaică numită Michaela Wrong, care trăise Revoluția din 1989 la Copșa Mică, fiind corespondent Reuters. 

 

Articolul pe care l-a scris atunci s-a numit “Oraşul în care zăpezile sunt negre“, fiindcă o marcase o realitate greu de realizat pentru noi acum: pentru copiii din orașul industrializat și poluat Copșa Mică, Albă-ca-Zăpada nu putea fi albă, fiindcă acolo nici măcar zăpezile nu erau albe.  

 

Gara din Copșa Mică e renovată, dar mai e mult până departe și tocmai pentru a ajunge la acel „departe” trebuie să pornim de undeva de aproape. „Transilvania Train” e un proiect care se întâmplă o dată pe an, dar pe care mi l-aș dori mai des. 

 

Mi-aș dori să fie o rotiță permanentă în mecanismul turismului de la noi, fiindcă de puține ori schimbările durabile se fac grandios și peste noapte. De multe ori se fac cu începuturi ambițioase, la scară mică. Să așezi pe harta României niște locuri care merită văzute, făcând din ele o poveste coerentă, cu experiențe, socializare și servicii conexe, asta înseamnă să faci, la scară mică, exact ce ar trebui să fie turismul românesc de anul 2018.

Diana Cosmin și fotograful Vlad Eftenie au fost povestitorii oficiali, în cuvinte și imagini, ai proiectului ”Transilvania Train”, cu ocazia aniversării a 300 de ani de existență a brandului de bere „Timișoreana”. Prima fabrică de bere din România, fondată în 1718, s-a transformat de-a lungul celor trei secole de existență într-un brand în adevăratul sens al cuvântului și susține inițiativele de promovare a României ca destinație culturală, gastronomică și de loisir, ca partener al „Transilvania Train”.

Fotografii: Vlad Eftenie

One Comment

  • Rădulescu spune:

    Autorii inițiativei de a fi un tren care să îi poată duce pe turiștist pe trasee care descoperă viața profundă a localităților este interesantă și bine venită .Modul cum este prezentat cât și imaginile devin foarte atractive și merită să fie vizitate aceste locuri de poveste .

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.