Citesc despre senectute de când aveam 20 de ani.

 

Dacă pentru multă lume ideea de vârstă înaintată stârnește teamă, pentru mine era ca un univers misterios: oare cum te simți atunci, cum gândești, cum vezi lumea?

 

Unele dintre filmele mele preferate de la 20 de ani erau cu personaje de 60-70, de exemplu Jack Nicholson și Diane Keaton în Something’s Gotta Give, fiindcă de la ei simțeam că am mai mult de învățat decât din comediile romantice cu adolescenți.

 

Nu mai spun și că preferata mea era Carrie Bradshaw, deși la acea vreme vârsta de 40 de ani echivala pentru cei mai mulți dintre colegii mei cu momentul în care vine primul talon de pensie.

 

Și, tot de asta, mi-au plăcut mereu biografiile celebritățile trecute de o anumită vârstă, mai ales dacă au avut vieți complicate și tumultoase.

 

Din tumult înveți cel mai mult, iar unul dintre personajele cu o viață cu adevărat demnă de roman este actrița Jane Fonda.

 

 

”Prime time”, biografia lui Jane Fonda, este un mix de umor, povești adevărate și știință, fiindcă Fonda face mai mult decât să-și povestească viața: încearcă să dea un sens și o explicație multor dileme pe care oamenii le au legat de vârstă.

 

Tocmai pentru că și ea le-a avut, la alte momente din timp.

 

Cele 3 lucruri care mi-au plăcut enorm în cartea lui Jane Fonda:

 

IDEEA DE ASUMARE A VÂRSTEI

 

”Ai nevoie de mult timp ca să poți deveni tânăr” spunea Pablo Picasso, dar chiar dacă sufletul rămâne mereu de 20 de ani, actrița își mărturisește aversiunea pentru întrebări de genul: „Dar ce vârstă simți că ai?”

 

Deși pare tentant să răspunzi ”Mă simt ca la 35 de ani”, după un moment de gândire Jane răspunde mereu: „Mă simt de 70” (cât avea când a scris cartea, n.red).

 

”Am vorbit cândva cu un grup de adolescente și, când le-am zis ce vârstă am, au fost uimite și mi-au spus, în șoaptă, că n-ar trebui să-mi mai trâmbițez vârsta, fiindcă nu o arăt. Firește, a fost un compliment care m-a încântat, dar în același timp mi s-a părut trist și puțin înspăimântător.

 

În cultura noastră, vârsta e ceva ce trebuie să ascunzi, ca și cum tinerețea este apogeul vieții. Ei bine da, o fi din punct de vedere a fermității mușchilor, a numărului de ovule sau a rezistenței cartilajelor, dar cu siguranță nu sunt singura persoană care, dacă ar avea de ales, nu s-ar întoarce în adolescență cu niciun chip”, explică Fonda.

 

Deși există probleme și compromisuri asociate cu înaintarea în vârstă, intervine și un paradox fericit: pe măsură ce corpul se confruntă cu mici sincope de „funcționare”, cele emoționale și mentale dispar progresiv.

 

Capeți mai multă siguranță de sine, mai multă claritate în valori și principii, mai multă liniște sufletească.

 

Dacă ești un om care a lucrat la el însuși – adică s-a străduit să se înțeleagă pe sine cât mai bine – și a mers într-o evoluție continuă, „momentul prezent este întotdeauna cel mai bun moment al vieții”, explică Fonda.

 

Practic, cu cât vârsta la care ai ajuns este mai înaintată, cu atât ar trebui să te simți mai așezat în tine însuți, ca și cum „ai deveni în fiecare zi omul care ar fi trebuit să fii dintotdeauna”.

 

Când înțelegi asta, nu simți nevoia să mai scazi 5 ani din vârstă sau să folosești expresii de tipul „Mă simt ca la 30”, fiindcă nu ai cum să te simți ca la 30.

 

Te simți fix ca vârsta pe care o ai, fiindcă ți-a luat fix atâția ani să ajungi la acest nivel de maturitate, înțelepciune, siguranță de sine.

 

BĂTRÂNEȚEA DE ACUM VERSUS BĂTRÂNEȚEA DE DEMULT

 

Un lucru care mi-a plăcut mult în carte a fost această teorie interesantă aparținând lui Rudolf Arnheim, profesor emerit de psihologie la Harvard.

 

Există, practic, două viziuni despre înaintarea în vârstă: o scară sau un arc.

 

Conceptul de arc este unul arhaic: începem de la naștere, urcăm spre vârsta de mijloc și apoi coborâm spre bătrânețe.

 

Viața are început și final, dar și un vârf care împarte totul în partea bună și partea mai puțin bună.

Conceptul de scară, în schimb, dincolo de faptul că e mult mai logic, exprimă mult mai elocvent ceea ce se întâmplă cu adevărat: vârsta este o evoluție ascendentă spre înțelepciune, creștere spirituală, dezvoltare personală, informație acumulată, inteligență cultivată și tot așa.

 

Dacă diagrama arcului era cea asociată generațiilor trecute, în ziua de azi oamenii se gândesc la viață ca la o scară.

 

Urci și tot urci și, chiar dacă unele trepte sunt mai anevoioase, traseul este de evoluție, nu de diminuare a ceea ce ești.

 

Având această imagine în minte – versus cea descendentă – viața poate deveni mult mai palpitantă și luminoasă.

 

Când percepția ta este de evoluție continuă, orice zi poate fi o bucurie în plus, o nouă descoperire sau un nou motiv de entuziasm.

 

De altfel, motivul pentru care simțim că timpul trece mai repede după o anumită vârstă nu este pentru că ne joacă feste mintea, ci pentru că ne pierdem acea poftă de viață specifică copilăriei.

 

Dacă am trăi mai mult în prezent, concentrați la ceea ce fiecare zi are de oferit și cu un strop de curiozitate a descoperirii, și timpul s-ar întinde un pic mai mult, ca să facă loc revelațiilor noastre.

 

Când abordarea este, însă, fix contrară, în linie cu „Ce să mai aștept de la viață?”, toate zilele vor părea trase la indigo, scurte și apăsătoare.

 

Încercați o săptămână acest exercițiu al trăitului în clipa prezentă (oricât de greu ar fi) și veți vedea că zilele interminabile de august din copilărie pot fi din nou realitate.

 

 

CE-AR FI SĂ MAI CONSTRUIEȘTI O CAMERĂ?

 

Mi-a plăcut enorm o idee extrasă de Jane Fonda dintr-o carte a lui Mary Catherine Bateson, numită Composing a Further Life: the Age of Active Wisdom.

 

Pentru că speranța de viață a crescut radical în ultimul secol, oamenii nu și-au adăugat doar ani vieții, ci și tot ceea ce vine odată cu asta.

 

Când viața durează mai mult decât în trecut, este ca și cum se deschid noi coridoare, noi spații de explorat, noi încăperi la care generațiile de dinainte nu au avut acces.

 

Bateson folosește o metaforă superbă pentru bătrânețe: fiecare vârstă este o nouă cameră pe care o adaugi casei tale.

 

”Când mai faci o cameră, nu e doar un spațiu nou pe care-l alipești unei construcții. Toate celelalte spații din casă sunt influențate, se modifică și rolul lor, și funcționalitatea, iar arhitectura de ansamblu a casei se schimbă”.

 

În casa care este viața noastră, fiecare nouă cameră vine cu „mobilierul” ei, de la finanțe și sănătate până la muncă, educație, hobby-uri.

 

Camera construită la începutul vieții nu mai seamănă deloc cu cea pe care îți dorești s-o alipești casei tale la 50, 60 sau 70 de ani. Totuși, este exact alegerea ta ce adaugi în ea.

 

Și, dacă vrei și simți nevoia, poți construi o cameră cum n-a mai fost niciuna până acum: poți schimba radical stilul ei, culorile, mobilierul, absolut tot ce compune o viață.

 

Poți să decizi că noua cameră pe care o construiești va fi radical diferită de orice altceva ai văzut până acum.

 

Acestea sunt idei pe care generația mea va fi, probabil, prima care le va implementa cu adevărat, cu condiția să-și pregătească terenul de pe-acum.

E greu să te reinventezi la 60 de ani dacă nu ți-ai creat din timpul vieții o plasă de siguranță pentru asta și e și mai greu să vezi viața ca o sumă de posibilități dacă nu ai stat suficient cu tine însuți cât să înveți cine ești cu adevărat.

 

Înțelepciunea nu se așază pe noi ca zăpada pe un copac, atunci când vine vremea: e nevoie de un efort de curiozitate, de poftă de a cunoaște mai multe, de a înțelege și a privi lumea cu atenție.

 

Totuși, spre deosebire de bunicii și părinții noștri, noi avem din abundență informația și instrumentele necesare, dar în același timp avem și dreptul de a face alegeri în mod liber.

 

De a fi diferiți decât restul, de a spune NU, de a fi decalați de ceea ce vrea sau așteaptă societatea.

 

Depinde doar de noi să trăim așa cum ne dorim, fiindcă un lucru e sigur: noi chiar avem de ales.