Mulți ani, am adunat lucruri.

 

Multe lucruri.

 

Prea multe.

 

Lucruri care să fericească, lucruri care să panseze, să vindece, să compenseze, să umple.

 

Incredibil câtor scopuri le pot servi lucrurile în viețile noastre, doar că efectul lor dureaza foarte puțin și ajungem să căpătăm un soi de toleranță amestecată cu dependență: ca să mai simțim ceva, ne trebuie tot mai multe lucruri și tot mai des.

De asta, nefericirea poate însemna uneori nu doar depresie clinică, ci și un dulap cu 500 de perechi de pantofi sau 500 de fuste aproape identice.

 

La mine, tristețea a avut mereu o componentă materială foarte pronunțată.

 

Știam că traversez o perioadă proastă în momentul în care, venind acasă, mă întâmpina un teanc de colete cu vârf, unele pe care – în scurtul moment dintre cumpărare și primire – deja uitasem ca le-am comandat.

 

Când ești workaholic, online-ul devine un aliat, fiindcă totul e la distanță de un clic, iar acel clic devine o salvare în momentele în care simți că nu mai poți.

 

În primii mei 4 ani la “Adevărul”, cred că mi-am cumpărat vreo sută de rochii, fiecare dintre ele legată decisiv de cât de muncita și de obosita eram în nopțile de scris.

 

 

Daca le-aș avea acum în fața ochilor, aș putea spune precis ce articol scriam când am luat-o pe fiecare dintre ele.

 

Făceam o pauză de la scris și, hop, cumpăram ceva de pe net.

 

Acum am 20 de rochii în toată garderoba, dar nu pot s-o condamn nici pe Diana de atunci: făcea tot ce putea ea mai bine, cu mintea de atunci.

 

Rochiile erau un simulacru de pace sufletească, din matase și bumbac.

 

La fel, când plecam în press-trip-uri și călătorii, ceea ce se întâmpla de multe ori pe lună, simțeam la un moment dat nevoia stringenta să mă întorc cu ceva material.

 

Mă investeam în acele călătorii că într-o formă de evadare din viața mea și, când ele se terminau, nu puteam să mă întorc acasă cu mâna goală.

 

Golul se cerea umplut.

 

Acum cinci ani ani, când m-am apucat de o ordine temeinică în dulapul și în viața mea și am ”epurat” 70% din ele, am realizat că aveam lucruri care se potriveau tuturor tipologiilor corporale, stilurilor și personalităților, mai puțin mie.

 

Uneori aveam impresia că o să fiu mai fericită că fata rock, alteori că hipsteriță, alteori că romantico-androgină și de cele mai multe ori că un mix dubios din toate astea.

 

Am scris și un articol despre asta, mai demult: Toate personajele pe care le-am trăit.

 

Acum am rămas strict cu ceea ce îmi place și ce aș purta și peste 20 de ani, dar o înțeleg și pe Diana de demult: de multe ori ți se pare că ai fi mult mai fericit daca ai fi ALTFEL.

 

Orice ar însemnă acest altfel, inclusiv o rochie înflorată fucsia și o căciulă cu voaletă albastră incorporata. Pe astea chiar le-am avut.

 

Ce vreau eu să spun este că în momentul în care iți găsești locul și rolul, nu prea mai simți nevoia să acumulezi.

 

Din contră, iți vine să dai, să împarți, să scapi, să ușurezi, să despovărezi. E fix impulsul contrar, ceea ce e reconfortant și înspăimântător în același timp.

 

E eliberator să nu mai ai nevoie de atâtea lucruri pentru a fi împlinit, dar în același timp te sperie faptul că “lucrurile” de care ai de fapt nevoie și care te-au pus pe linia de plutire nu sunt genul care se cumpără sau se închiriază.

E mereu mai ușor să iți găsești fericirea la capătul iluzoriu al unui clic. Să alegi să nu faci asta și să cauți varianta reală, anevoioasă – și mult mai fragilă – este însă singura șansă reală la fericire.