Despre tot ce-i fin și fain

Un profesor îți poate atinge viața definitiv. Dar numai dacă vrea.

By 18 martie, 2020Myself
read time 10 min
 
18 martie, 2020

Un profesor îți poate atinge viața definitiv. Dar numai dacă vrea.

Oamenii care trec prin viața noastră pot să ne lumineze sau să ne stingă. Profesorii mai mult decât orcine altcineva. Această poveste este despre un om care mie mi-a aprins lumina fără să-i cer și fără să știu măcar că am nevoie. Dar aveam. E o poveste care o să vă atingă și care are un final complet… neașteptat.

by

 

Am bucata de hârtie de mai sus lipită cu scotch de carnetul meu de amintiri, de 22 de ani. Tot atâția ani are și carnetul, dar încă mi-e drag și l-am răsfoit ultima oară acum câteva zile, când l-am găsit într-un sertar, unde îl depozitasem ca pe ceva prețios. Ceea ce și este. 

 

Acea bucată de hârtie cu o enumerare de atribute am privit-o în multe momente ale vieții mele, inclusiv atunci când încercam să deslușesc cine sunt și nu-mi mai aduceam bine aminte. Ca și cum, închisă în sertar, exista mereu la îndemână o „radiografie” a persoanei mele. În caz că uit uneori.

 

Am primit acea bucată de hârtie în clasa a noua, la finalul unei ore de informatică, pe când eram o ochelaristă timidă și visătoare. La finalul unei ore încărcate de Fibonacci, recursivitate și alte lucruri pe care noi, singura clasă de informatică a unui prestigios colegiu din București le învățam cu polonicul. 

 

În ultimele cinci minute de clasă, profesoara noastră de informatică ne-a pus să scoatem o foaie de hârtie și să scriem pe ea numele tuturor colegilor noștri. Nimeni n-a înțeles de ce. Apoi, în dreptul fiecăruia, un lucru frumos sau care ne place la omul respectiv. Fără să semnăm foaia, anonim.

 

Tot n-am înțeles, dar ne-am conformat.

 

La următoarea oră, tot în ultimele cinci minute, doamna profesoară a scos din geantă un teanc de „fâșii” de hârtie pe care ni le-a înmânat fiecăruia. Cum ne văd ceilalți.

 

Niște adolescenți de 15 ani, timizi, timorați și într-o epocă în care nimeni nu le vorbea despre „self-esteem”, au primit un cadou nesperat. O viziune „din afară” asupra propriei persoane. O viziune în care, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, arătau mult mai luminos decât se vedeau ei singuri în oglindă. 

 

De la orele de informatică mi-au rămas, pe lângă DC++ și programare, acea foaie prețioasă și încă multe altele, presărate cu adevăruri despre viață despre care nimeni nu ne vorbea pe atunci. Eram doldora de integrale, funcții și logaritmi, dar despre viață habar nu aveam niciunul. 

 

Ultima oară când am privit acele bucăți de hârtie a fost acum două săptămâni, când am dat peste carnet în sertar. 

 

Apoi, la câteva zile după, s-a întâmplat… momentul. Nu știu dacă aleatoriu sau dacă eu l-am „invocat” cu amintirile mele și cu bucata mea de hârtie lipită cu scotch, dar viața m-a învățat că nimic nu e complet întâmplător.

 

Atunc, în ultima săptămână înainte să izbucnească nebunia asta cu coronavirusul, am primit o invitație la evenimentul de lansare al unui nou studio de Yoga din București. Eu nu fac yoga, dar evenimentul era organizat de o bună prietenă care îmi povestise cu mult elan că e o altă abordare a ideii de yoga, una mai puțin comercială, atipică. Așa că eram sincer curioasă.

 

Urcând treptele spre studioul Maha Yoga, într-o clădire interbelică de pe Lascăr Catargiu, în fața mea pășea o doamnă cu părul roșu care, atunci când s-a întors din profil să salute gazda, mi-a părut instantaneu nespus de cunoscută. 

 

M-a străfulgerat, pentru că nu îmi era cunoscută la modul „ne-am văzut undeva la un eveniment”, așa cum ne știm toți noi între noi, deși adesea nu știm nici cum ne cheamă.

 

Nu, mi-era cunoscută de undeva din străfundurile amintirilor. Dintr-o memorie adâncă, veche. De dinainte de viața mea de jurnalist și de om care merge la evenimente. Dintr-o altă viață.

 

„Știi cumva cum o cheamă pe doamna cu părul roșu?”, am întrebat-o pe prietena mea.

 

”Nu, dar este trainer aici, la sală, e profesoară de yoga”.

 

Ah… sigur nu avea cum să fie cine cred eu. Poate doar o asemănare.

 

Eram pe fugă, ea era implicată într-o conversație și mi s-a părut nepoliticos s-o întrerup pe femeie din discuție doar ca s-o văd mai de aproape. Doar nu sunt copil, mi-am zis. E doar o asemănare.

 

Totuși, chipul ei a continuat să mă intrige, tot restul zilei. Plecasem de la eveniment, dar nu mi-o puteam scoate din minte. Până la urmă am capitulat și am sunat-o pe prietena mea, organizatoarea evenimentului, rugând-o cu cerul și pământul să-mi afle numele ACELEI fete.

 

”Doamna cu părul roșu, în rochie înflorată, cea despre care mi-ai zis că este profesoară de yoga”.

 

”Nu știu cum să-ți spun, Adina, i-am zis eu, aproape rușinată. „O să ți se pară absurd, dar acea doamnă seamănă leit cu profesoara mea de informatică din clasa a noua, pe care n-am mai văzut-o de 22 de ani”.

 

Prietena mea Adina a izbucnit în râs. ”Ah! Dar de ce nu mi-ai zis așa de la început? Nu știu numele ei exact, dar știu că ea chiar este profesoară de informatică în restul timpului! Predă la un liceu din București”.

 

Nu sunt un om nostalgic, n-am regrete, n-am mari emoții legate de trecut, dar când am format numărul să o sun pe „doamna Șuteu”, eram emoționată. Cred că mi-a tremurat și vocea. Sigur mi-a tremurat vocea.

 

”Am fost eleva dumneavoastră la Șincai și… să știți că păstrez încă foaia pe care mi-ați dat-o. Foile. M-au ajutat mult, mai mult decât aș fi crezut atunci”.

 

Știți cum poți „simți” dacă oamenii zâmbesc când vorbesc la telefon? Se „aude” pur și simplu. Iar eu pe doamna Șuteu „am auzit-o” zâmbind larg.

 

Mai ales când m-a întrebat cum mă cheamă și i-am spus. „Diana…da, da, tu aveai ochelari… te țin minte, cum să nu te țin minte?”.

 

Nu i-am fost elevă decât un semestru, fiindcă apoi ni s-au tot rotit profesorii și pentru informatică a venit altcineva. Dar m-a ținut minte. Nu am interacționat în mod deosebit, cred că nu am avut nicio discuție între patru ochi vreodată, dar doamna Șuteu e genul de om care ține minte.

 

Simt nevoia să fac o precizare.

 

Ca să înțelegeți, eu am terminat Colegiul Național Gh.Șincai din București.

 

Unul dintre colegiile cu maximă promovabilitate la BAC până în zilele noastre, unde eu eram în clasa de informatică, clasa „fanion” a liceului, care avea pe săptămână minimum opt ore de matematică, opt de informatică, opt de fizică, opt de chimie și… vreți să continui?

 

Eram clasa care avea cei mai buni profesori din liceu, dar de la care se aveau și cele mai mari așteptări. Noi eram „cei de la info”. Nu aveam voie să greșim, să luăm note proaste, să ratăm vreo olimpiadă.

 

A fost o școală extraordinară pentru mine, dar volumul de muncă era atât de mare încât, atunci când am ajuns în primul an la facultate m-am simțit de parcă tocmai trecusem de la trei job-uri la un job part-time. Fără nicio exagerare. 

 

În acest context, a apărut în viețile noastre doamna Șuteu. Care era foarte tânără, probabil abia ieșită din facultate, deși pe vremea aceea nu mă pricepeam prea bine să estimez vârstele. Tot ce era mai sus de 20 era bătrân, iar 30 era undeva aproape de pensie. Magia naivă a tinereții. Dar era foarte tânără. Tânără, entuziastă și cu un păr roșcat, creț, absolut minunat. Pe care îl are și acum neschimbat.

 

De fapt, doamna Șuteu – pe care trebuie să mă obișnuiesc cu chiu cu vai s-o numesc „Alexandra”, cum mi-a spus din prima că îi spun toți foștii ei elevi – este neschimbată. Au trecut 22 de ani, dar este identică. Iar faptul că ne-am reîntâlnit într-un studio de yoga, unde e vorba de conexiunea dintre minte și spirit, nu este de asemenea întâmplător.

 

Această poveste trebuia să se continue cu povestea ei: ce a făcut în acești 22 de ani de la informatică la yoga, câte alte generații a atins și cum poate face virajul între o viață formată din două jumătăți aparent opuse. Informatică, mecanismul minții, al logicii, și yoga, mecanismul simțirii, al sufletului.

 

În ziua în care rămăsese să o sun ca să ne întâlnim la o cafea și o poveste, a început nebunia. Haosul. Și m-am gândit mult dacă să las această poveste pentru după COVID-19 sau să o structurez în două părți. Cea pe care o citiți acum și cea după întâlnirea live, când se termină nebunia asta.

 

Eu nu-mi fac interviurile pe email decât în rarisime cazuri când chiar nu ne putem întâlni, iar acum – chiar dacă e forță majoră, la propriu – nu pot face o asemenea poveste pe email. Vreau să ne vedem, să râdem, să povestim, să ne amintim. Să glumim că ne-am văzut după 22 de ani plus o pandemie. E o poveste pe care o voi scrie cu sufletul mai mult decât cu degetele și mintea, așa că mai aștept puțin.

 

Am vrut însă să vă spun prima parte, partea MEA de poveste. Urmează partea ei, povestea ei.

 

În aceste momente în care toți suntem mai gânditori și introspectivi ca oricând, facem fără să vrem bilanțul întâlnirilor semnificative din viață. Nu sunt multe, dar sunt de neuitat. Și pentru toți cei care am avut o doamnă Șuteu într-un moment sau altul al vieții, pot spune doar că suntem norocoși.

 

Pentru restul: dacă sunteți profesori, poate puteți deveni voi astfel de „întâlniri” pentru elevii voștri. Sau puteți da mai departe. Se spune de multe ori că profesorul modelează elevul, că-i atinge viața, că-l pregătește pentru ea… dar de cele mai multe ori sunt lucruri pe care le scriem din pix, fără să le simțim.

 

Puterea profesorului asupra elevilor este însă nemărginită și poate fi folosită pentru cel mai mare bine sau pentru cel mai adânc rău. După cum vrea fiecare.

 

Eu una le-am întâlnit pe amândouă, dar aleg să-mi amintesc de oamenii care au aprins lumina în loc s-o stingă. Și, în loc să mă plâng, prefer să povestesc despre oameni ca ei.

 

VA URMA

Foto: Unsplash, Fine Society

6 Comments

  • Viviana spune:

    …si eu vreau sa ne cunoastem, asa, fata in fata…astept cu nerabdare noile postari si mi-aduc aminte ca ai mentionat faptul ca ai multe articole la care te gandeai dar nu prea aveai timpul necesar; uite ca a sosit si timpul lor 🙂
    …eu vreau sa ma concentrez pe partea plina a paharului…

    Cu mult drag …

  • Ionelia spune:

    Stii ce ma gandeam? Cum ar arata un articol scris de tine care sa contina interviuri, ca sa le numesc asa (desi nu sunt sigura ca este cuvantul potrivit) cu oameni obisnuiti, care nu se remarca prin ceva anume in mod vizbil, dar care sunt marcanti poate pentru cineva, gen pentru doamna care vinde paine, domnul de la saormerie, sau sunt chiar acesti oameni cu impact asupra altor oameni din alte sfere precum oamenii din „lumea buna’. etc. ☺️

    • Diana Cosmin spune:

      Hello! Am vrut la un moment dat sa fac o serie. Am vrut sa fac cu oamenii care-mi plac mie: doamna de la farmacia veterinara, care e o enciclopedie de informatie, domnisoara super-amabila de la InMedio care mereu are un zambet si o povestioara, chelnerul super-amabil de la cafeneaua mea favorita si tot asa… Dar, guess what, oamenii nu prea au fost deschisi, au spus ca nu vor sa apara, sa iasa in fata, ca vor sa ramana anonimi. Asa ca am renuntat.

  • Carmen spune:

    Minunate articolele ! De multe ori sunt prilej de introspecție pentru mine…… deseori fac share colegelor și , împreună, ne bucurăm de adevărurile din spatele cuvintelor!

  • Ionelia spune:

    Nici nu stii cata placere imi fac lecturile tale. ☺️ Eu asa le numesc, lecturi, nu postari, deoarece pe blogul tau eu intru nu ca sa fiu la curent cu diverse, ci ca sa descopar lucrurile frumoase din lume, din viata si din noi. 😊 Mi-ar placea sa ne cunoastem candva, iar daca m-ai intreba care ar fi motivul pentru care sa facem asta, sincera sa fiu nu il stiu nici eu precis. 😄 Simt doar ca ne potrivim cu multe, atat.

    Astept cu drag sa citesc povesti noi! 😊

    • Diana Cosmin spune:

      Îți mulțumesc tare, tare mult! Și cu siguranță ne vom cunoaște la un moment dat, eu cred că intențiile pe care ni le punem chiar se strâng undeva acolo și se împlinesc când le vine vremea…

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.