Despre tot ce-i fin și fain

Un suflețel de două kile’ m-a învățat iubirea necondiționată. Și a plecat.

By 1 august, 2018Myself
read time 5 min
 
1 august, 2018

Un suflețel de două kile’ m-a învățat iubirea necondiționată. Și a plecat.

Timp de 14 ani, un câine mititel, cu ochi extraterestru de mari, mi-a fost profesor de iubire necondiționată, devotament și afecțiune. Și abia după ce n-a mai fost am realizat ce loc gol lasă într-o inimă… două kilograme de cățel.

by

Kiki a mea s-a stins în prima mea zi de vacanță. Nici nu aterizasem bine și am primit telefonul care m-a lăsat plângând în tăcere în mijlocul unui restaurant cu oameni fericiți și senini, aflați în vacanță. Ne așteptam să se întâmple la un moment dat, curând, toate semnele erau acolo, dar până nu primești ACEL telefon, încă te poți amăgi că totul e bine în lume.

 

Kiki a fost cățelușa unchilor mei, adoptată în urmă cu 14 ani, o corcitură simpatică de chihuahua cu pechinez, care vagabonda ca vai de ea pe undeva pe lângă Moeciu, când mătușa mea a găsit-o și s-a îndrăgostit de ea. Și, odată cu mătușa mea, întreaga familie a început s-o iubească la nebunie pe Kiki.

 

Dintr-un câine amărât și flămând, aciuiat pe la casele oamenilor din Moeciu, Kiki a ajuns domnișoara familiei noastre extinse. Și prietena mea cea mai bună. Necuvântătoare dar mereu sinceră. Mereu prezentă, acolo.

 

 

Cu ochii ei mari și blânzi, Kiki m-a învățat fără cuvinte despre iubire.

 

Vedeți voi, eu am fost un copil singur la părinți și o fire destul de singuratică. Am avut mereu prieteni, dar sufletul nu mi l-am pus pe tavă oricui. Înainte să apară Kiki, iubeam animalele, dar în apartamentul nostru mititel de bloc nu aveam loc să creștem unul, așa că le iubeam doar teoretic.

 

Practic, făceam ce puteam: hrăneam câinii vagabonzi, mângâiam orice cățel sau pisică îmi ieșea în cale, dar încă mă mă legasem sufletește de vreunul anume.

 

Eram adolescentă, cu o mie de întrebări, inimi frânte și alte catastrofe care se întâmplă la acea vârstă, și cumva aveam multă iubire de oferit, o iubire fără recipient.

 

Și atunci, exact atunci, a apărut Kiki.

 

 

Un ghemotoc de blană, cu ochi imenși și capul „cât o minge de tenis”, cum râdea unchiul meu.

 

Kiki își punea capul pe umărul meu și ofta. Avea gesturi pe care le făcea doar cu mine, spre amuzamentul celorlalți membri ai familiei. Poziții în care doar cu mine se juca.

 

Moțăia pe mâna mea în timp ce scriam la laptop, se urca la mine s-o iau în brațe, dormeam uneori pe aceeași pernă, când mergeam în vizită la unchi. Nu puteam mânca ceva fără ca ea să primească o bucățică. Sau două. Pentru că era, ca și mine, o mare pofticioasă.

 

Kiki înțelegea tot, asculta tot, simțea tot. Nu doar lucruri elementare, precum faptul că urma să meargă în parc cu mătușa mea sau că plecam de acasă și ea rămânea singură două ore.

 

 

Kiki simțea oamenii. Se apropia de unii dintre ei, lăsând garda jos, iar cu alții păstra o distanță stranie. Cu timpul, mi-am dat seama că uneori Kiki fusese mai înțeleaptă decât mine la alegerea oamenilor care meritau apropierea ei.

 

 

Kiki simțea și „oglindea” tot, de la stările mele sufletești de tristețe sau de fericire până la lucruri stranii, de o acuitate de neînțeles. La un moment dat, țin minte aievea, a început să latre noaptea, ceea ce ea nu făcea niciodată. Mătușa mea s-a trezit din somn, cu o stare de rău care o chinuise până atunci în somn. Kiki simțise somnul ei agitat și o „avertizase”.

 

 

Așa cum se spune despre oameni că „au zile”, Kiki a avut zile, a trăit aproape 19 ani – dintre care 14 alături de noi – și de asta mi-a fost până la urmă mai ușor să accept inevitabilul trecerii ei.

 

 

Cu corpușorul ei firav, de două kilograme și un pic, a supraviețuit celor 4-5 ani de trăit la -20 de grade iarna, la munte (când au găsit-o unchii mei era deja adultă și avusese două rânduri de puiuți), a fost operată de două ori și a fost chiar suspectă de cancer.

 

 

De fiecare dată și-a revenit și a revenit alături de noi, dând din coadă fericită. Și, chiar și când avea dureri după operații și se vedea clar cât de chinuită este, întotdeauna mai avea putere să vină lângă mine, să se lipească strâns de piciorul meu și să mă „pupe” în semn de iubire.


Uneori (aproape) glumesc, spunând că Kiki a fost ființa care s-a bucurat cel mai mult să mă vadă, în toată existența mea. Când apăream, se agita atât de tare că obosea de fericire și cădea lată, de trebuia să doarmă cel puțin o oră după aceea ca să-și revină.

 

Dacă era în parc cu mătușa mea și mă vedea undeva departe, în zare, alerga către mine din capătul celălalt al aleii, zbughind-o ca o săgeată printre biciclete, mingi și picioarele oamenilor. Când era vorba de un om drag ei, Kiki nu avea instinct de conservare. Se dădea toată.

 

Kiki m-a iubit și, din cele de mai sus cred că vă dați seama că am iubit-o și eu. Enorm. Și mereu o s-o iubesc, chiar dacă fizic nu mai e aici.

 

 

Da, a fost un câine, dar un câine ca un copil. Un câine ca un om, ca un membru al familiei, cu drepturi depline. Când m-a văzut tristă, un prieten bun mi-a spus ceva ce mi-a rămas în minte: „Cum să nu plângi după ea, Diana? Sunt oameni care nu rămân căsătoriți 14 ani… sunt oameni care nu petrec într-o viață atâta timp împreună. Plângi în voie, nu e nicio rușine”.

 

Așa este. Cum să nu plângi după un membru al familiei care te-a iubit și te-a făcut centrul universului lui, timp de 14 ani? Fără să ceară înapoi decât puțină iubire și câteva mângâieri.

 

Această caricatură e luată de pe lui Paul Beckman, iar mie mi-a pus un nod în gât. Deloc întâmplător, mi-a apărut în feed la două zile după ce Kiki s-a dus. Și, de câte ori mă gândesc la ea, îmi vine în minte această imagine.

via me.me

 

Alegeți să iubiți animalele, să fiți blânzi și buni cu ele. Ele vă iubesc atât de mult cum nu aveți idee. Vă iubesc și când sunteți buni, și când sunteți răi, și când ați avut o zi proastă, și când aveți impresia că nimeni pe lume nu vă iubește. Așa că iubiți-le mult. O să vă întoarcă iubirea înzecit.

 

 

 

3 Comments

  • Diana spune:

    Și eu am iubit o cățelușa găsită, la fel de mult. A murit in fata mea călcată de o mașina. Am suferit mai mult decât mi-am putut imagina. Au trecut mulți ani de-atunci, dar și acum plâng când amintesc cum ma privea plină de sânge și eu nu am putut sa o salvez. A fost groaznic. Dar după doi ani am primit o cățelușa asemănătoare și am început o noua poveste de iubire. A fost ca fetița mea. A murit și ea și sincer mi-ar fi putin teama sa mai ma atașez de un suflet de cățel. Oricine se simte singur, dacă uși va lua in câine și îl va iubi, nu bă regreta absolut deloc.

  • PICA spune:

    Kiki a fost mai sensibilă și mai iubitoare decât mulți oameni .

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.