Anul 2025 a fost un an oribil.

Na, am zis-o, nu pot s-o mai iau înapoi.

A fost un Annus horribilis, cum sună sintagma latină popularizată de regina Elisabeta a II-a în 1992, anul în care a marcat 40 de ani de la urcarea ei pe tron și pe care ea l-a denumit astfel într-un discurs rămas celebru.

Pentru monarhia britanică, acel an a fost marcat de numeroase drame, inclusiv divorțul Prințesei Anne, scandalurile dintre Diana și Charles, separarea Prințului Andrew de Sarah Ferguson, precum și incendiul de la Castelul Windsor.

Cred că toți avem, în viață, câte un annus horribilis, un fel de ritual de trecere, de curățare, de exorcizare, doar că nu știm când este.

Și toți sperăm să fie unul singur… sau niciunul.

Pentru mine, 2025 a fost un an din care la un moment dat nu eram sigură că voi ieși: la propriu.

În luna iulie, luna septembrie părea de neatins, iar finalul de 2025 părea undeva la finalul timpurilor, capătul unui tunel infinit.

Am făcut, de-a lungul carierei, mai multe interviuri cu piloți de avion care mi-au descris cu lux de amănunte modul straniu în care, în momente de cumpănă, percepția timpului încetinește: când îți moare motorul la 9.000 de metri și începi să treci, mental, prin procedurile repetate de mii de ori în teorie, până ajungi la sol ai senzația că au trecut 20 de minute, deși în realitate sunt doar 40 de secunde de concentrare maximă.

Cam așa m-am simțit eu vara asta: ca într-un accident de avion în care totul se întâmplă cu încetinitorul, iar timpul se dilată până aproape de oprire, astfel încât fiecare senzație, fiecare durere, fiecare gând, fiecare pronostic, fiecare speranță (sau lipsă a ei) să prelungească cât mai mult agonia.

Deși au fost trei luni, mai mult sau mai puțin, le-am simțit ca pe trei ani grei, din care îmi amintesc fiecare minut, fiecare răsuflare și fiecare durere.

Toamna m-a prins pusă pe picioare, dar încă nesigură dacă am aterizat sau dacă abia urmează impactul cu solul.

O spun cu inima deschisă și fără vreo intenție de a dramatiza: faptul că am lucrat, am scris, am ieșit pe stradă, am plimbat câinele și am introdus și am expulzat aer din plămâni în acele luni a fost un miracol.

Erau zile în care nu credeam că-mi va reuși nimic din asta, zile în care îmi făceam vânt din pat cu gândul să termin ce am de făcut și să vină mai repede seara, ca să pot să mă bag înapoi sub plapumă și să nu mai simt nimic.

Apoi, după ceea ce părea un iad infinit de minute și gânduri, mă uitam la ceas și vedeam că e abia ora 8:35 a.m.

Vreau să scriu toate astea fiindcă nu am avut puterea să o fac decât foarte puțin în acel moment: când ești înăuntrul unui vârtej, e greu să ieși din el cu puterea minții ca să te privești din afară și să vezi imaginea de ansamblu.

Ești acolo, învârtindu-te la nesfârșit, amețită și îngrozită de ce ți se întâmplă.

Dar acum, după ce m-am înșfăcat singură de păr și m-am târât în afara vârtejului, pot să o spun: a fost un an oribil, abia aștept să treacă de tot, număr zilele.

Totuși, chiar și în acest an oribil au existat momente, semne, mărunțișuri care să mă ajut să ies la liman.

Oameni dragi care au făcut scut în jurul meu, prieteni care mi-au zis „Mă poți suna și la 3 dimineața”, alți prieteni care mi-au zis „Ne facem consemn, dacă suni de două ori și apoi a treia oară întrerupi, știu că e urgent și răspund de oriunde aș fi”.

Au fost câțiva îngeri cu chip uman în jurul meu cărora le voi mulțumi mereu. Plus Chalie, colacul meu de salvare.

Și apoi au mai fost momente în care Cineva acolo Sus a zâmbit și a zis „Cred că fata asta are nevoie de un imbold” și mi-a scos în cale semne, simboluri, lucruri imposibil de explicat.

La mijloc de septembrie m-am dus, aproape teleghidată, la evenimentul Pandora de la Gargantua Kisseleff.

A fost o seară absolut superbă, magică, cu muzică, dans și lansarea unei noi colecții numită Pandora Talisman.

Toți invitații erau așezați la două mese lungi, iar în dreptul fiecărei farfurii se afla o cutie roz, din catifea, cu o bijuterie înăuntru.

După cum mi-a spus ulterior Anca de la RAN Events, agenția care a organizat evenimentul, cutiile au fost luate dintr-un teanc și puse la întâmplare în dreptul farfuriilor.

Erau toate identice ca aspect, doar bijuteriile dinăuntru erau diferite. Fiecare invitată cu norocul ei.

M-am așezat la acea masă cu inima grea și cu o mie de gânduri care nu mi se citeau pe față, dar erau acolo.

Când am deschis cutia mea, în ea se afla un lanț de argint, cu un pandantiv care avea două fețe.

Una dintre fețe reprezenta un soare și o lună, cele două simboluri pe care le caut de-o viață în absolut orice și care mă reprezintă perfect.

 

Iar pe cealaltă parte, stătea gravată o propoziție: PER ASPERA AD ASTRA.

În latină, „Prin greutăți, către stele…”

Mi s-a încleștat mâna pe acel pandantiv și am simțit că strâng în palme un fel de răspuns la tot ce mi se întâmpla.

Un fel de „bilet de trecere la nivelul următor”, ca în jocurile pe calculator unde ai nevoie să bei poțiunea magică pentru a scăpa de inamicii care te urmăresc și a trece la nivelul x+1, unde ți se resetează viețile.

Mi-am pus lanțul la gât și din acel moment l-am purtat non-stop, mai puțin când dorm și când fac duș.

Îl iubesc atât pentru designul fin și prețios, cât și pentru ceea ce reprezintă.

În acea seară, la masă, am văzut nenumărate pandantive găsite în cutii de către celelalte invitate: lei, inimioare, arc cu săgeți, trandafiri, păsări în zbor și alte simboluri superbe, dar niciunul ca al meu.

Acela fusese menit pentru mine, mesajul care trebuia să ajungă la mine într-un fel sau altul.

În fiecare dimineață, când îmi pun la gât lanțul și potrivesc partea care să fie vizibilă – îl port mereu cu soarele și luna pe față și mesajul pe spate – mă gândesc la acel moment în care l-am primit și la inscripția de pe spate și zâmbesc.

Prin greutăți, prin noroi, prin mocirle, prin dureri, către stele.

Nu, chiar nu există nicio altă cale.