Sunt o cititoare de cursă lungă, dar înainte de orice sunt un om care scrie și, în consecință, am o deformație profesională imposibil de anihilat. Când țin în mână o carte scrisă frumos, mă bucur de ea așa cum se bucură un copil pofticios de o ciocolată: primul impuls e s-o devorez dintr-o suflare, dar încerc să mă controlez și s-o savurez tacticos.

 

În cazul ultimului roman semnat de celebra autoare australiană Kate Morton, am reușit puțin din amândouă: am savurat gurmand fiecare pasaj impecabil scris, dar în același timp nu m-am putut abține să nu termin cartea într-o zi. În cinci ore mai exact. N-am putut s-o las din mână, ceea ce mi s-a întâmplat cu foarte puține cărți în ultima vreme.

E o carte în care acțiunea este – ca în toate cărțile lui Morton – legată și de o anumită casă. De un loc și de felul în care oamenii se raportează la el. În cazul de față e vorba de Birchwood Manor, o casă englezească prin care generații întregi se succed, dar misterul unei veri din 1862 stăruie de-a lungul secolelor.

Unde a dispărut o anumită bijuterie de familie, un diamant fără preț? Cine a ucis-o pe domnișoara de familie bună care era logodită cu unul dintre marii pictori ai epocii? Și, mai ales, unde a dispărut fără urmă femeia misterioasă care era muza aceluiași pictor?

Aceasta este premisa cărții, care o să vă țină în suspans până la ultima filă, când veți închide cartea trăgând aer în piept și dorindu-vă să mai stăruiți puțin. Să mai aflați puțin. Și o să vă urmărească un pic, cel puțin câteva zile, așa cum m-a urmărit pe mine.

Dacă nu ați mai citit cărți de Kate Morton, eu cred că aceasta o să vă captiveze. Dacă, la fel ca mine, ați mai citit măcar una sau două, vă spun din start că aceasta mi s-a părut cea mai bună. Cea mai bine-scrisă, cea mai elaborată și documentată. Dincolo de povestea așezată în straturi peste straturi, epoci, personaje și vieți, toate ținute într-un delicat și complicat echilibru de către autoare, e o carte din care afli o bogăție de amănunte despre epoca victoriană. 

 

Despre curente artistice și tendințe în pictură, despre atmosfera din Londra acelor vremuri, despre spiritul conacelor vechi englezești și, mai ales, despre cum marile evenimente istorice se reverberau la nivelul omului de rând.

E o carte nu doar scrisă fermecător, ci și impecabil documentată, de o minuțiozitate care pe mine – deopotrivă cititor și om de scris – m-a impresionat.

Am citit câteva cronici din presa internațională în care critici literari și jurnaliști găseau cusur cărții prin numărul mare de personaje, din epoci diferite. Într-adevăr, e o carte construită complex, într-o succesiune de vieți diferite și de momente temporale diferite, dar faptul că scriitura este atât de frumoasă te face să navighezi lin prin ea. Nu e facilă, dar în momentul în care te prinde și te trage înăuntru nu mai ai putință de scăpare. 

Nu toate lecturile populare trebuie să fie „ușurele”. Deși e o lucrare de beletristică comercială, este în același timp o carte care-ți pune capul la contribuție și tocmai de asta și apreciez cărțile lui Morton: ea și încă doi-trei scriitori contemporani sunt singurii care mă conving să mai consum timp citind ficțiunile lor.

Îmi oferă ceva construit complex, bine-documentat și scris de o manieră cuceritoare. Poate e o rețetă bine-gândită, dar e o rețetă care mie, în postura de cititor, îmi oferă o satisfacție pe care n-o găsesc în alte volume aparținând aceluiași gen literar.

E o carte cinematografică și, poate deloc întâmplător, mi-a amintit de un film din 2001, cu Nicole Kidman în rolul principal, numit „The Others”. E tot vorba despre o casă și despre felul în care oamenii care au trecut prin ea rămân într-un fel sau altul în ea, iar dacă veți iubi această carte vă recomand să vedeți filmul. Ambele sunt încărcate de mister, în feluri diferite, dar cu un sâmbure comun. 

După ce citiți „Fiica ceasornicarului”, o să înțelegeți citatul de mai sus. Și până atunci, vă las cu câteva dintre pasajele mele preferate, ca să vă deschid apetitul: