Trăim în era internetului, unde totul se poate obține acasă, de-a gata. Toate vin prin laptop și telefon, de la filme (și vorbesc aici de chestii legale, nu piratare), emisiuni, seriale, până la bilete de avion, vacanțe, mâncare, orice. Nu mai trebuie să ne ținem de rezervări, programări, orare de difuzare, nici măcar din casă nu mai trebuie să ieșim. Ceea ce e grozav… și groaznic în același timp. 

 

Spun groaznic pentru că NU toate lucrurile se pot întâmpla în fața unui laptop, iar cele mai grozave dintre ele chiar implică uneori clădiri „fizice”, încăperi ne-virtuale, ecrane mai mari decât cel de la laptop și proximitatea altor oameni și energia lor, care nu se poate transmite via smartphone sau laptop. Eu am învățat-o pe calea… grea.

 

Am iubit mersul la cinematograf de când eram mică, țin minte și acum primele filme văzute, cu cine le-am văzut și cât de entuziasmată eram. La unele, nu râdeți, știu și ce am mâncat, fix ce bombonele și popcornuri (mare noutate pe atunci) am consumat cu verișoara mea Raluca, partenera mea predilectă de cinema. Aceeași verișoară pe care am târât-o cândva să vadă de 8 ori, la Cinema Studio, un film cu Pierce Brosnan despre erupția unui vulcan. 

 

Și totuși, așa cum se întâmplă mereu, viața te ia pe sus.

 

La un deceniu de la perioada glorioasă cu popcorn și filme cu vulcani, în apogeul meu de workaholicism, făceam haz de necaz cu prietenii că n-am mai văzut un film la cinema de cel puțin doi ani. De fapt nu mai văzusem niciun film, punct, pentru că nu aveam timpul și energia să mă uit la ceva când ajungeam acasă târziu în noapte. 

 

Să ies pentru el din casă nici atât, așa că – ori de câte ori apărea ceva interesant, ce mi-aș fi dorit să văd – mă consolam cu aceeași vorbă: „Lasă că aștept să ajungă pe DVD”. Culmea e că mă țineam de cuvânt și chiar cumpăram filmele cu pricina când apăreau pe DVD, doar că în afara unui ditamai teancul de DVD-uri nevizionate altceva nu se prea întâmpla după aceea.

 

Exact în acea perioadă în care îmi pierdusem toate micile plăceri și tabieturi în favoarea muncii s-au întâmplat două lucruri extraordinare: IMAX și Avatar-ul 3D al lui James Cameron. Ambele reprezentau noutăți tehnologice fără precedent, iar jurnalistul workaholic din mine s-a gândit automat cât de grozave ar fi niște articole pe această temă. Iar dacă era vorba de muncă… cu plăcere! 

 

Așadar, primul film văzut de mine la IMAX a fost chiar Avatar, în 2009, un moment pe care mi-l amintesc, fără nicio exagerare, ca pe un declic și o reîntoarcere acasă. În acele trei ore cât dura Avatar și care m-au ținut înfiptă în scaunul de cinema, aproape ținându-mi respirația în fața ecranului curbat de la IMAX, nu m-am gândit la nimic altceva. 

 

Nici la deadline-uri, nici la viață, nici la alergături, nici la restul de 15345435 de lucruri care-mi populau în mod normal creierul de când găsisem jobul visurilor mele. Eu, care visam și noaptea articole, fusesem timp de trei ore doar acolo, prinsă în interiorul acelui ecran imens, pantagruelic față de orice alt ecran pe care-l văzusem vreodată.

 

Atunci și acolo mi-am dat seama câtă nevoie aveam în viața mea de magie. De evadare. De spectacol. 

 

Acele trei ore au fost mai mult decât divertisment, au fost o reconectare la mine însămi. Unii oameni se regăsesc pe ei la un retreat de yoga, la un spa, într-o călătorie inițiatică sau plimbându-se printr-o pădure. Eu m-am regăsit la cinematograf, locul care mi-a dat voie, după multă vreme, să ies din capul meu. Să evadez. Să las hățurile. Să „let go” în el mai pur mod. 

 

Țin minte și acum o frază din articolul scris ulterior, despre ecranul „cât șapte elefanți puși unul peste celălalt” sau „cât jumătate de teren de fotbal” și, oricât de amuzant ar părea, încă îmi vine în minte de câte ori merg la IMAX. Unele lucruri nu se uită niciodată. 

 

La fel ca senzația pe care o am când apare intro-ul, cu „countdown”-ul de la 10 la 1, de care nu mă voi sătura probabil niciodată, fiindcă încă mi se pare cool și după zeci de filme vizionate. IMAX-ul a fost, într-un moment al vieții mele, semnalul că aveam nevoie și de altceva pentru a fi fericită. De spectacol, de magie. Și asta nu se uită.

 

De asta, când cei de la IMAX Cinema City m-au provocat să scriu părerea mea de cinefil despre experiența IMAX în general, mai întâi m-a bufnit râsul. Pe principiul: „Serios? De unde știau?”. Nu știau, dar s-a nimerit. Ca dovadă, am scris acest text dintr-o suflare, în 20 de minute, pe ceas. Fără ștersături sau reveniri. Dacă n-aș fi simțit asta, le-aș fi zis, politicos, că nu-i momentul sau că n-am timp. 

 

Deloc întâmplător, ultimul film pe care l-am văzut la IMAX a fost weekend-ul trecut, „Maleficient 2 – Mistress of Evil”, cu Angelina Jolie în rolul principal. Nu sunt eu mare fană Angelina Jolie și nici nu prea mai am răbdare cu poveștile cu prinți, dar m-am dus taman fiindcă nu e o poveste clasică. 

 

E mai degrabă o poveste așa… ca-n viață. Nu totul se termină bine, nu există doar finaluri fericite, prinții nu sunt întotdeauna ceea ce par. Sau, ca să citez chiar personajul Angelinei Jolie: „Love doesn’t always end well, beasty”. 

 

În mod straniu, deși sunt filme din registre total diferite, Maleficient 2 mi-a amintit, văzut la IMAX, de ”Avatar”. Mai ales în scena în care Maleficent își întinde aripile și plonjează în picaj de pe stâncă, deasupra peisajului spectaculos din The Moors. Chiar dacă sunt pelicule complet diferite, sentimentul de a fi parte din spectacol este identic. Și despre asta e vorba, de fapt. 

Da, povestea mea cu IMAX-ul este una aparte fiindcă s-a întâmplat într-un anumit moment al vieții, dar realitatea e că toți avem nevoie de o doză de spectacol și de magie în viețile noastre, din când în când. 

 

Și, dacă ar fi să-ți spun de ce mi se pare mie grozav IMAX-ul, acestea ar fi principalele 3 motive pentru care mă duc să văd filme acolo, chiar dacă mi-e total peste mână, geografic, și drumul până acolo e uneori o bătaie de cap. Dar, oricât aș fi de comodă, tot mă duc să-mi iau porția de spectacol:

 

 

Pentru că te simți realmente parte din film

Am fost la cinematografe 3D, 4D, la tot felul de „experimente” audiovizuale, dar experiența de la IMAX este unică. E o evadare completă și desăvârșită, cu tot cu noduri în stomac și cu inima-n gât, la unele scene. Te face să trăiești acțiunea cu adevărat.

 

Pentru că te scoate din capul tău

Din momentul în care începi vizionarea, nimic altceva în jur nu mai există. Și dacă ai vrea să te gândești la altceva, nu prea ai cum, când mașinile par să gonească pe lângă scaunul tău, gloanțele îți șuieră la ureche și tot ceea ce i se întâmplă eroului devine experiența ta personală.

 

Eu sunt un om a cărui minte „râșnește” tot timpul ceva, dar la IMAX sunt ca într-o meditație activă. Orice altceva în afară de clipa prezentă dispare.

 

Pentru că e unic în lume 

IMAX-ul a venit în România în 2009, deci abia a împlinit 10 ani, dar el există din 1971 și, de la invenție, a bătut o serie întreagă de recorduri și a deschis un veritabil univers de camere speciale de filmat, proiectoare și formate specifice. 

 

Există inclusiv filme turnate cu camere IMAX, total sau parțial, special pentru o experiență completă, precum „The Avengers: End Game”, „The Lion King”, ”IT 2” sau ”Fast and Furious: Hobbs & Shaw”. Un univers complet și o doză de spectacol din care toți avem nevoie în viața noastră din când în când.

 

Și, oricât de ocupați, obosiți și copleșiți am fi, o și merităm cu prisosință.