Nimic nu mi se pare mai greu pe lumea asta decât să ceri ajutor.

 

Să îi dai cuiva o bucățică din visul tău și să-i spui Am nevoie să mă ajuți cu asta.

 

De fapt, eu abia dacă aș ruga pe cineva să-mi paseze sarea din colțul opus la mesei, cu atât mai puțin să cer ajutor pentru ceva în care mi-am investit niște ani de muncă.

Seara trecută, a trebuit să accept că acest lucru e mai puțin o formă de independență feroce și mai mult o frică profundă.

 

Acum câteva zile, pe internet, mi-a apărut un reel amuzant cu o doamnă care căra o mașină de spălat pe scările de la metrou, iar deasupra trona caption-ul: Eu, încercând să fiu complet independentă.

Era de râs doar pe jumătate.

 

Hiper-independența este o formă de supracompensare pe care o învățăm devreme în viață și care naște mulți antreprenori hiper-autonomi. Acei „one-man-show” sau „one-woman-show” printre care mă număr și eu.

 

Vedeți voi, eu una am cărat multe „mașini de spălat” pe scările vieții.

 

De fapt, tocmai pentru că am fost mereu un om autonom, un angajat autonom și ulterior un antreprenor autonom, viața mi-a așezat în cale tot mai multe contexte de autonomie deplină.

 

De unde vine hiper-independența?

 

Fiind copil singur la părinți, am învățat devreme să-mi țin singură de urât și să mă distrez singură, iar mama povestește și acum de o seară, în copilărie, când m-a auzit îngânându-mi singură un cântec, ca să adorm.

 

În realitate, făceam asta aproape în fiecare seară.

 

Însăși vocația mea de scriitor a venit ca o consecință a independenței: petreceam ore-n șir meșterind reviste din coli A4 îndoite și mi-am dat seama că acest lucru mă face nespus de fericită.

 

Prin urmare, am început să asociez independența cu fericirea absolută.

 

În școală, învățatul era o chestiune solitară, care ducea la un deznodământ și mai solitar: examenul la care erai tu împotriva tuturor.

 

Am dat admitere la facultate în perioada în care erau 30 de candidați pe un loc și am prins o perioadă în care un job într-o companie mare era o bătălie de competențe împotriva altor minimum 10 persoane.

 

Ulterior, la toate revistele la care am lucrat, mândria mea supremă a fost să umplu cât mai multe pagini din revistă DE UNA SINGURĂ.

Primul meu contact cu lucrul de echipă a fost la masteratul meu american când, la cursul de Drept internațional, a trebuit să pregătesc apărarea Albaniei într-un proces simulat pe tema cazului istoric din 1946, din canalul Corfu, când Marea Britanie și Albania au avut un conflict maritim rezultat în daune materiale și umane.

 

Aveam alți 3 colegi în echipă, doi americani și un olandez, dar înainte să apucăm să ne întâlnim să vorbim despre caz, eu am stat o noapte și am extras toată argumentația și am pregătit pledoaria cap-coadă.

 

Nu o să uit niciodată privirile uimite ale coechipierilor mei care veniseră la întâlnire doar cu pix și hârtie, pregătiți să dezbatem idei și să stabilim o direcție… împreună.

 

Eu dezbătusem deja, cu mine însămi, și aveam totul pregătit… pentru noi toți.

 

Chiar dacă masteratul m-a învățat să joc în echipă atunci când e cazul, întoarsă acasă în România am revenit la hiper-independența mea, iar când am devenit și antreprenor totul a urcat la cote maxime.

În combinație cu faptul că sunt un om foarte curios și care iubește să învețe lucruri noi, hiper-independența mea m-a determinat să învăț să fac singură cât mai multe lucruri: de la procesare de fotografie sau montaj video până la programare HTML.

 

Până în ziua de azi, nimeni nu urcă vreun paragraf și nu pune vreo poză pe acest site în afară de mine.

 

Noua frontieră a (in)dependenței

 

Sunt one-woman-show în FINE SOCIETY dar de de doi ani sunt și co-owner al revistei HAUTE CULTURE, ceea ce m-a silit să privesc independența mea din alt unghi, având și o echipă de oameni în jurul meu.

 

În primul an al revistei nu am lăsat pe nimeni să urce măcar o fotografie fără să o văd personal și mi-a luat doi ani și jumătate să cer cuiva să facă o postare fără aportul meu.

Singurul lucru pe care l-am delegat complet sunt vânzările, dar am realizat ulterior și de ce: fiindcă a vinde înseamnă să ÎI CERI CUIVA să cumpere viziunea ta, iar eu sunt incapabilă SĂ CER.

 

În continuare, înainte de a cere ajutorul cuiva pe zona editorială, am impulsul profund disfuncțional de a face eu singură.

 

Mă surprind pregătindu-mă să fac sarcini minore și îmi dau singură reminder despre faptul că a lăsa pe altcineva, un începător entuziast, să facă toate acele lucruri, este un mod de a lăsa acea persoană să învețe și să crească.

 

Și că independența nu e o medalie de onoare.

 

Încerc să-mi amintesc asta zilnic, iar aseară realitatea m-a izbit frontal.

 

Seara trecută, la MINA Museum, a avut loc evenimentul de lansare MODERN OWNERS, proiectul care promite să aducă o gură de aer proaspăt în dialogurile despre antreprenoriat, prin ateliere, evenimente și cursuri centrate pe experiențe reale și frici mărturisite.

 

Invitatul special al serii a fost Simon Squibb, un antreprenor britanic faimos care a ajuns să creeze un imperiu, deși la vârsta de 15 ani trăia pe străzi.

 

Simon este și unul dintre speakerii evenimentului organizat de Modern Owners între 21-25 mai 2025: FOMO – The Festival of Modern Owners, pentru antreprenorii care vor să-și piardă fricile și să țină pasul cu timpurile.

 

Primul lucru pe care l-a spus Simon, când a urcat pe scenă, a fost că a cere ajutor este gestul care merită cel mai mare respect pe lumea asta.

 

Să spui „am nevoie de ajutor” și să crezi că oamenii sunt gata să te ajute.

Fiindcă, deși credem contrariul, oamenii vor să ajute alți oameni.

 

Doar că, de cele mai multe ori, nici nu îndrăznim să-i întrebăm sau să le cerem sprijinul. De teama unui refuz, a unei vulnerabilizări sau a rușinii pur și simplu.

 

M-a atins foarte tare discursul lui Simon, din toate motivele enunțate mai sus.

 

Și, poate pentru prima oară, am realizat că undeva pe parcurs, hiper-independența mea a încetat să mai fie tărie interioară și a devenit o teamă profundă.

Totuși, nu este o teamă complet irațională, ci una bazată pe experiențe mai puțin fericite.

 

În puținele dăți în care am avut încredere să cer ajutor de-a lungul vremii, el fie nu a venit, fie a venit într-un mod care nu m-a ajutat în mod real.

 

Știți voi, acel tip de ajutor pe care îl ceri și, odată venit, realizezi că era mai simplu să faci tu singur de la zero decât să refaci ceva făcut prost.

Când oamenii te dezamăgesc sau nu livrează la nivelul așteptărilor tale, e cel mai simplu să te retragi în tine și să spui Lasă, fac eu singur(ă), că asta e soarta mea.

 

Să faci tu cu mâna ta, oricât de mult efort ar însemna asta, rămâne o perspectivă mult mai confortabilă decât să-ți dai voie să crezi din nou în oameni.

 

Să faci o noapte albă lucrând singur la un proiect e mult mai confortabil decât să riști o nouă dezamăgire.

Când cei de la Modern Owners și BCR (partenerul principal al proiectului) mi-au propus să scriu despre visul meu de antreprenor, era înainte de eveniment și pregătisem un cu totul alt articol, despre vocația mea de scriitor și cum am transformat asta în antreprenoriat.

 

Poate o să-l și public cândva.

 

Doar că, în momentul în care am ascultat speech-ul lui Simon, mi-a fost foarte clar că există altceva ce trebuie să pun pe tapet și de asta am scris, dintr-o suflare, articolul pe care tocmai l-ați citit.

S-a născut în mintea mea în timp ce-l ascultam vorbind și uitându-se direct la mine, fiindcă eram exact în fața scenei.

 

Am avut senzația că vorbește direct cu mine.

 

Dacă MODERN OWNERS va avea și un curs centrat pe cum să ceri ajutor (și sigur va avea, având în vedere abordarea la 360 de grade a tot ce înseamnă antreprenoriat) voi fi prima care se înscrie, fiindcă mă pricep să învăț.

 

Și, dacă m-am priceput să învăț atâtea lucruri în viață, sunt sigură că voi putea învăța și să cer ajutor fără ca silabele să mi se oprească în gât sau să-mi tremure vocea.

 

Sau, chiar dacă o să-mi tremure totuși, să fii un antreprenor al vremurilor actuale înseamnă ca uneori să-ți tremure vocea sau să ți se pună un nod în gât… dar să faci ce trebuie ca să crești și să nu rămâi blocat în frică.

 

Chiar și când asta înseamnă să rostești ele mai grele două cuvinte din lume: AJUTĂ-MĂ.