Acum câteva săptămâni, la un eveniment de început de toamnă, m-am întâlnit cu o veche colegă de breaslă cu care mi-e întotdeauna drag să stau la povești.

Deși ne vedem rar, discuțiile noastre sunt întotdeauna cu sens cu și miez, chiar fără să ne propunem asta: începem mereu de la lucruri banale, precum decorul elegant din incintă și Ia uite ce eveniment frumos au făcut aici și sfârșim dezbătând soarta omenirii și făcând-ne mărturisiri despre provocările personale profunde.

În afară de asta, nici nu cred că am numărul ei de telefon, dar când ne vedem se creează o conexiune aparte între noi, ca și cum, pentru o oră, am avea un spațiu sigur în care să ne trăim emoțiile. Și vorba ceea… ce se întâmplă în Vegas rămâne în Vegas.

Ultima dată când ne-am intersectat, am vorbit despre oameni și relațiile noastre cu ei, iar ceva ce mi-a spus a rezonat profund cu mine: „Știi, Diana, am avut niște interacțiuni atât de rele cu oameni în ultimii ani încât, de câte ori cineva mă contactează, gândul meu instantaneu este «Oare ce interes are omul ăsta la mine? Care e motivul lui ascuns?» Și mi-e rușine de mine pe moment, iar apoi viața îmi arată că aveam dreptate să-i suspectez… și asta mă termină!”

Am înțeles-o – chiar e un om care a trecut prin mari provocări personale și profesionale, obiectiv vorbind – și, deși sună radical și un fel de toată lumea are ceva cu mine, nu a fost vorba nicio clipă de o victimizare personală, ci mai curând o constatare tristă.

E o lipsă de valori și principii atât de mare în societate încât practic oamenii ajung să acționeze din instinctul de moment, pe baza frânturilor de informație pe care le aud în jur (anturaj, social media, breaking news) și a traumelor nevindecate, băgate sub preș. Și cam atât.

 

Nu mai avem un set de valori și credințe de tipul ”Acesta sunt eu, așa vreau să trăiesc, așa vreau să fiu ca om, astea sunt lucrurile pe care nu le accept, astea sunt lucrurile pe care mi le doresc, aici trag linie, peste asta nu pot să trec”.

Nu mai avem timp să ne gândim la asta, nici nu ne învață nimeni.

 

În schimb, copleșiți de post-pandemie, inflație, războaie, știri îngrozitoare, alegeri care divizează națiunea, joburi tot mai apăsătoare, probleme cu familia, copii, soții, prietenii, șefii… striviți de tot ceea ce ni se întâmplă, reacționăm pe «eficiență» maximă.

Am nevoie de tine? Bun.

N-am nevoie? Delete, next, n-am timp de acolade și mărunțișuri.

Am de ales între tine și perspectiva de a face x bani?

La revedere, mi-a părut bine!

Pot avea un câștig imediat, chiar dacă asta înseamnă să îți fac ție (un pic) rău?

Aia e, câștigă cel mai puternic.

Dacă îi întrebi pe mulți oameni, asta ar spune probabil, dacă ar ști să frazeze ceea ce se află în interiorul lor: că scopul lor e să supraviețuiască, să meargă mai departe, să treacă peste, orice altceva sunt privilegii și forme de lux existențial pe care nu și le permit în acest moment.

 

De altfel oamenii și-au scuzat mereu derapajele prin „Nu am avut de ales”, deși adevărul ar fi sunat cam așa: ”Am avut de ales, dar nu a existat nimic fundamental, sfânt, de neclintit în interiorul meu care să cântărească mai mult decât impulsul de moment și interesul imediat, nu a existat nimic în mine care să mă oprească.”

În facultate aveam o profesoară de spaniolă pe care am iubit-o enorm și care avusese o viață cumplit de grea, cu persecuții politice, probleme de sănătate, o viață personală zbuciumată, pur și simplu un coșmar.

Pentru că avea 70 de ani și nu fusese căsătorită niciodată, ne-a făcut la un moment dat o confesiune: avusese o mare iubire, un bărbat care o iubea enorm și pe care ea îl iubea enorm, dar de care s-a despărțit din cauza surorii acestuia care a reușit, prin tertipuri demne de o telenovelă, să-i despartă.

Motivul? „Eu eram săracă”, a recunoscut ea. ”La acea vreme familia mea pierduse tot, iar sora lui avea trei copii mici și își dorea o femeie bogată care să le poată cumpăra dulciuri și lucruri scumpe copiilor ei. Mi-a zis asta explicit: că nu o interesează iubirea noastră, ea vrea o cumnată care să-i poată răsfăța copiii. Nu era o chestiune de supraviețuire, nu erau săraci, dar ea voia să aibă copiii ei ciocolată Toblerone și jucării mai frumoase”

Povestea e veche de când lumea și nu e nici prima nici singura fată sărmană care n-a fost considerată acceptabilă într-o familie.

Ce m-a șocat însă, la 20 de ani cât aveam atunci, a fost cinismul afirmației.

Cum să pui niște dulciuri în fața vieților unor oameni, fiindcă atât profesoara mea cât și bărbatul respectiv nu au fost niciodată fericiți și au avut niște vieți tragice, din păcate.

Cum să nu ai măcar o secundă în care să te gândești: „Totuși, sunt gata să distrug două vieți, pentru două ciocolate Toblerone?”.

Nu vorbim de „E viitorul copiilor mei în joc”, ci fix „Vreau să aibă ăștia mici cadouri scumpe de ziua lor…”

Îmi vine să râd acum de naivitatea mea, fiindcă în ultimii 20 de ani am fost martoră la nenumărate astfel de momente și am cunoscut zeci de oameni care, fără să folosesc vreo figură de stil, și-ar vinde mama, tatăl și frații la un loc pentru o ciocolată.

 

Metafora cu iubirea versus ciocolata m-a urmărit ca model și m-am trezit la rândul meu în situații similare, nu neaparat sentimentale: oameni la care eu am ținut și țin în continuare s-au aflat într-un moment de alegere – și nu ceva radical, de tipul „viața mea sau prietenia cu Diana” – și au ales să mă vândă tot pe o ciocolată.

Sau hai, pe două ciocolate.

Nici aici nu e o figură de stil, pentru că e vorba despre lucruri mărunte, banale, aproape rușinos de mici.

Niște interese de moment, puțină vanitate, un strop de frustrare satisfăcută, un episod de răutate gratuită. Toate astea au cântărit mai mult decât relația noastră. Când a existat o alegere între „relația cu Diana” și ORICE, a câștigat ORICE-ul.

De asta am înțeles-o pe prietena mea de la eveniment și, ca haz de necaz, și i-am spus că am tras și eu o concluzie, tot de curând.

Există un moment în serialul Game of Thrones în care personajul Littlefinger (Lord Baelish, pe numele întreg) – poate cel mai abject și detestabil dintre toate, fiindcă el țese toate ițele care distrug viețile celorlalți – îi împărtășește Sansei viziunea lui despre viață:

 

„De câte ori încerc să înțeleg motivația cuiva, joc un mic joc: îmi imaginez ce e mai rău. Care e cel mai rău motiv pentru care acest om ar putea să spună ceea ce spune sau să facă ceea ce face?”

Poate suna ciudat, dar „jocul” lui mi se pare util în anumite contexte, mai ales că memoria mea este extrem de slabă în raport cu greșelile altora.

Dacă o persoană dragă mie îmi greșește grav, dar după o lună mă sună și îmi cere ajutorul sau îmi propune să facem ceva împreună, instinctul meu e să zic DA în sub 20 de secunde.

Personalitatea mea sensibilă – nu e o calitate, nu mă laud, ci fix invers – nu gândește în termeni de pedepsire, ranchiună, atenționare, semnal de alarmă. Deși uneori, oho, chiar ar trebui.

Nu, în acel moment dau DELETE la toată amintirea neplăcută și îmi dau drumul ca o sanie pe dealul lui „Uite că totuși este o persoană bună și și-a dat seama că a greșit și totuși suntem prieteni și totuși ține la mine și totuși nu m-am înșelat!”

Fix de asta am nevoie de „joculețul” lui Littlefinger: ca să fac un pas în spate și, în asemenea momente flagrante, să îmi adresez și întrebarea neplăcută.

Cea pe care nu vreau să mi-o adresez sub nicio formă, care mă face să vreau să-mi cuprind capul în palme și să mă strâng într-un colț, ca să nu văd și să nu aud: „Oare e sincer(ă)? Sau oare e altceva acolo? Ceva rău pentru mine?”

Oricât de mult m-aș amăgi, știu că voi alege aproape întotdeauna să ignor acest gând, dar îmi doresc totuși ca el să existe, să am uzanța unui reality-check.

Ca o balanță firească și precum personajul bun și cel rău care stăteau pe umerii personajelor din desene animate și le șopteau la ureche să meargă într-o direcție sau alta.

 

Doar că în viață nu prea există personajul bun și cel rău – ar fi prea simplu așa – ci mereu e undeva la mijloc.

Noi toți trăim la mijloc și din când în când oscilăm spre stânga sau spre dreapta: suntem buni și răi, corecți și greșiți, personaje negative și pozitive, în funcție de context și de cât putem la un moment dat.

Singurul lucru la care putem aspira sau cel puțin la care aspir eu este să pot trăi conform acelui set personal de valori, lăsând în urmă cât mai puțin RĂU. Dacă se poate, deloc.

Și chiar și asta este, poate, un deziderat mult prea îndrăzneț.