Mă fascinează oamenii care cred în ei înșiși
Am fost la un concert la Ateneu și o violonistă m-a făcut să înțeleg ce-mi lipsește mie câteodată. De multe ori, de fapt. Acea încredere deplină și răvășitoare în propria persoană.
În fiecare vineri seară merg la Ateneu și, dincolo de muzică, învăț o mulțime de lucruri despre viață și oameni.
Dacă soțului meu îi place să stea în lojă (și are și una favorită), eu una prefer să stau în primele rânduri, așa că am convenit să alternăm.
Iubesc să stau cât mai în față fiindcă mă fascinează să observ muzicienii, să le văd gesturile, să pot privi cum lucrează cu instrumentele lor.
Asta îmi pare uneori o ciudățenie personală, dar există și momente, precum vinerea trecută, când fascinația mea pentru apropiere își dovedește logica.
Concertul sub bagheta lui Constantine Orbelian, dirijor principal la New York City Opera, a avut-o ca solistă pe violonista româncă Mihaela Martin, profesoară la Universitatea de Muzică din Köln.
Prima partitură interpretată la vioară de Mihaela Martin a fost „Alegro con fermezza” din concertul în Re minor pentru vioară și orchestră al lui Aram Haciturian.
Este o piesă de mare virtuozitate, iar Mihaela Martin m-a încremenit în scaun din clipa în care a intrat pe scenă.
Mișcări precise, dar relaxate, un gest de „Sunt gata” făcut către dirijor dintr-o subtilă înclinare a capului, mi-au lăsat din prima acea senzație siguranță absolută, de om adunat în el însuși.
Și m-a dus cu gândul la un citat din cartea Eleganța Ariciului, de Muriel Barbery, care mă urmărește de mulți ani:
„Cei mai mulți oameni, când se mișcă, ei bine se mișcă în funcție de ce se află în jurul lor (…) Și asta se vede în modul lor de a se mișca: merg SPRE…
Gesturile lui (…) în schimb, rămâneau în el însuși, rămâneau concentrate asupra lui, și asta îi conferea o prezență, o identitate de necrezut”.
Exact așa era Mihaela Martin la intrarea pe scenă, iar în momentul în care și-a așezat vioara sub bărbie și a început să cânte muzica lui Haciturian… ceva din mine s-a deschis, așa cum spargi coaja unui ou de marginea unei muchii de metal.
Fiindcă ea nu a început să cânte, nu, nu.
Ea s-a năpustit asupra viorii, atacând bucata cu o precizie furtunoasă, ca un uragan care antrenează totul în centrul lui, în ochiul furtunii.
”Allegro con fermezza” este o bucată care, așa cum îi spune și numele, implică viteză și fermitate, iar Mihaela Martin a fost una cu vioara.
Am fost la multe concerte clasice, dar nu am văzut niciodată o asemenea contopire între un om și un obiect. Nu mai existau limite.
Întâmplător (sau nu), exact în acea după-amiază de vineri, cu câteva ore înainte de concert, revizitasem cartea Un blestem cu domiciliu stabil, de Rodica Ojog-Brașoveanu, marea doamnă a cărților polițiste românești.
Rodica Ojog-Brașoveanu are un dar al descrierilor savuroase, iar o frază care mi-a rămas în minte a fost aceasta:
”Era de ajuns să o privești o singură dată ca să-ți dai seama că domnișoara Fabian «își ajunge», că și-a concentrat întregul univers în propria-i persoană; că se distrează foarte bine singură, că nu-i lipsește nimeni și nimic”.
Această siguranță a oamenilor care „își ajung” m-a inspirat dintotdeauna.
Am scris într-un articol mai vechi despre faptul că, în copilărie, iubeam să mă uit la campionatele de patinaj artistic.
Ajunsesem la un moment dat să pot anticipa cine va avea o performanță fără cusur și cine va ajunge pe podium, fără să știu măcar cum îi cheamă sau ce palmares au.
Era suficient să-i văd cum intră pe gheață și să observ primele lor gesturi, ca să-mi dau seama că am de-a face cu niște învingători din top 3.
În contrapartidă, simțeam când cineva o să cadă sau o să aibă o prestație mediocră, tot din felul timid și aproape stingher în care își făcea intrarea.
De multe ori, fiindcă ajunsesem să-i simpatizez pe unii sau pe alții, îmi doream să dau greș în prezumția mea.
Speram din tot sufletul să n-am dreptate, iar patinatorul timid sau fata micuță cu ochi mari dintr-o țară cu zero tradiție în patinaj să aibă o șansă la podium.
Asta nu se întâmpla aproape niciodată. Siguranța – sau lipsa ei – era evidentă din prima secundă și pecetluia parcursul persoanei.
De-a lungul vremii, am regăsit siguranța patinatorilor și fermitatea mișcărilor Mihaelei Martin în multe alte persoane, în feluri diferite, dar ușor de recunoscut.
Am regăsit-o în cântăreți, în pianiști, în actori, în comici de stand-up, dar și în profesii mult mai lumești, de exemplu în doamnele care servesc la cofetărie, într-o cosmeticiană pricepută sau în chelnerii care iau comenzile într-o cafenea într-un anumit fel.
Am regăsit-o în mișcările marilor balerine, care par că nu ating pământul, într-atât de precise și concentrate sunt gesturile lor.
Și dimpotrivă, mi-a lipsit în performanțele unor tinere aspirante care păreau că se luptă cu fiecare mișcare, în cuvintele actorilor care păreau că nu se regăsesc, în senzația de inadaptare a unui începător timid.
Pentru că sunt o fire empatică, o altă ciudățenie personală este faptul că obosesc foarte tare la concertele mai puțin strălucite sau la reprezentațiile mai slabe, indiferent dacă sunt de teatru, de balet, de operă sau de orice altceva.
Emoțiile celui din fața mea se oglindesc într-ale mele și mă trezesc dorind, involuntar, ca el sau ea să strălucească.
Exact ca în copilărie, când observam cum cineva intră mai stingher pe gheață și îi țineam pumnii pe furiș.
Așa fac și acum, când observ gesturile stângace ale cuiva, când simt că unui actor îi tremură glasul sau că nu-i așezat în el în seara respectivă.
Aș vrea să nu-mi pese, dar instinctiv încep să „țin pumnii” undeva pe interior și să tot strâng și strâng, până obosesc.
Am observat asta prima dată la o reprezentație de balet, într-o seară de demult, în care fiecare mișcare și scârțâit pe lemnul scenei se auzea de parcă ne aflam la o repetiție derulată cu încetinitorul.
Deși nu eram în primele rânduri, am simțit fiecare mișcare în stomac și în sinea mea mi-am dorit din tot sufletul ca acea balerină să nu se împiedice și să nu cadă, fiindcă părea că asta stă să se întâmple în orice secundă.
S-a și întâmplat, la un moment dat.
Țin minte că atunci am ajuns acasă obosită, stoarsă, ca și cum eu aș fi fost pe scenă, spre deosebire de serile precum cea de la Ateneu, când după două ore și jumătate de virtuozitate observată din primul rând… simțeam că pot alerga un maraton.
Da, încrederea în sine a altor oameni mă fascinează, mă inspiră și mă face să nu-mi pot dezlipi privirea.
Mă energizează și mă face să vreau să fiu un om mai bun.
Până când, scriind acest articol, am realizat că și eu mă comport exact la fel într-un singur loc de pe lume: în fața documentului Word.
Mi s-a spus de multe ori de către oameni care m-au văzut lucrând că am o viteză înspăimântătoare la scris și că lovesc tastele într-un anumit fel… cu un soi de siguranță violentă.
Nu-mi dau seama de asta, dar îi cred.
Îi cred, fiindcă ecranul plin de cuvinte este locul în care mă simt cel mai sigură pe mine, acolo unde mi-am forjat încrederea în sine, o încredere care mi-a lipsit – și pe alocuri încă lipsește – în alte registre.
Și m-am gândit, brusc: oare toți acești oameni pe care îi admir pe scenă, pe terenul de tenis, pe gheață sau în arenă… sunt și ei, la fel ca mine, când ajung în „civil”?
Când nu sunt pe poante, când nu urcă pe scenă, când nu au vioara sub bărbie?
Am zâmbit la gândul că fiecare dintre noi are un loc, o pătrățică din lumea asta dezlănțuită, în care se simte complet stăpân pe el însuși.
Un loc în care tot haosul existenței lui se adună într-un tot unitar coerent.
Pentru unii pătratul este mare, cât să cuprindă toată viața.
Pentru alții, poate fi o seară când se află într-o anumită postură, o anume activitate, o abilitate punctuală.
Pentru cei mai norocoși dintre noi, pătratul devine carieră. Dar nu pentru toți.
Poate nu putem avea în fiecare secundă a vieții încrederea nețărmurită a omului care se contopește cu vioara… sau cu tastele… sau cu scena.
Dar, indiferent cine suntem, câți ani avem și în ce moment al vieții ne aflăm, ar trebui să știm care e „vioara” noastră.
Care-s „poantele” noastre.
Care sunt „patinele” cu care alunecăm pe gheață.
Nu există „Eu nu am așa ceva”.
Toți avem.