Weekendul trecut, răsfoiam numărul nou al uneia dintre revistele la care sunt abonată – Vogue Scandinavia – și am dat peste un paragraf care mi-a plăcut atât de tare încât l-am fotografiat ca să-mi rămână în telefon.

 

Să rămână ca reamintire că nu sunt eu vreo ciudată și că aversiunea mea pentru haul-uri lunare cu zeci de haine nu e un semn că nu țin pasul cu vremurile și că nu știu să mă bucur de viață.

 

 

Suedeza Elin Kling, fondatoarea brandului de modă Toteme, spunea așa: „Nu sunt genul de persoană care să viseze la cel mai mare dressing, în stil Kardashian, plin de rânduri nesfârșite de genți și pantofi. Visul meu este fix opusul: o garderobă curatoriată în cel mai mic detaliu și unde fiecare piesă a fost aleasă cu atenție și sens”.

 

Aleluia!

 

Acest citat a fost ca o gură de aer proaspăt, fiindcă de multă vreme nu mă mai regăsesc în peisajul contemporan și în pasiunea de a aduna cât mai multe colete cu lucruri, a face cât mai multe unboxing-uri cu haine și a comanda lunar echivalentul unui dulap de piese noi.

 

Fiecare e liber să facă ce vrea, desigur, dar eu una mă simt teribil de nelalocul meu în acest peisaj.

 

Acum două zile, în timp ce mă îmbrăcam în paltonul gri cumpărat acum 3 ani, am realizat că mi se făcuse dor să-l port și că, probabil, singura bucurie a frigului de afară este reîntâlnirea mea cu această piesă vestimentară.

 

 

Alternativ, am un palton damă roz bucle de acum 7 ani, pentru care încă primesc complimente aproape săptămânal.

 

De ce? Fiindcă mi se potrivește, îl port cu drag, mi-e confortabil și familiar și cred că asta se simte.

 

Probabil emană o anumită aură sau un șarm.

 

La fel și o pereche de sandale pe care le-am purtat în ultimele 3 veri cu absolut orice, de la blugi la rochii cu trenă, fiindcă îmi sunt extrem de comode și mi se potrivesc.

 

Și lista poate continua cu pulovere, cămăși (unele sunt de 15 ani în garderobă), blugi (favoriții mei sunt o pereche din 2014), trench-uri, pantofi, rochii de seară, orice.

Nu mai zic de unele piese care au depășit 20 de ani în garderobă, ceea ce este pur și simplu o… normalitate.

 

Însuși faptul că am astfel de piese iubite și cu istorie mă face să nu consider shopping-ul un sport sau o activitate recreațională, ci mai degrabă un act de curatoriere.

 

Vreau să adaug în dulap această piesă? Se potrivește? Își are locul în peisaj? Îmi va oferi ceva în plus? Se potrivește cu stilul meu? O voi mai iubi și când trece moda? Îmi place cu adevărat culoarea asta sau e doar entuziasmul de moment? E o țesătură care se va păstra frumos în timp?

 

La un moment dat, am observat că telefonul meu a decis să-mi depoziteze în Cloud aplicațiile de shopping și să le dezactiveze din telefon, pe motiv de ne-utilizare.

 

Mai intru pe ele, desigur, dar nu suficient cât inteligența artificială care guvernează mai nou software-ul telefoanelor mobile să considere că sunt lucruri uzuale, așa că mi le-a trecut la categoria non-esențialelor.

 

Am râs atunci și l-am întrebat pe soțul meu ceva care va rămâne cu siguranță antologic în relația noastră: ”Auzi, faptul că nu-mi mai place să fac shopping e ceva îngrijorător? Adică… crezi că trec printr-o depresie sau ceva?”.

 

Serios, chiar mi-am pus problema asta, fără niciun fel de glumă, ceea ce m-a ajutat să realizez cât de ciudată a devenit lumea în care trăim.

 

Ne-am obișnuit să asociem cumpărăturile cu fericirea și entuziasmul, iar dacă mersul prin magazine și butonatul aplicațiilor încetează să mai fie un hobby ne gândim, automat, că s-a întâmplat ceva cu noi.

 

Că poate nivelul de fericire a scăzut, că poate mulțumirea de sine e la pământ, că poate e astenia de toamnă sau o carență de vitamine.

Shopping-ul a devenit ca pofta de mâncare: când nu mai avem poftă de o prăjitură sau de o rochie nouă, înseamnă că e ceva în neregulă acolo.

 

În realitate, poate pur și simplu avem nevoie de mai puțin. Nu ne trebuie și al doilea fel de mâncare, așa cum nu poate ne trebuie zece bluze noi într-o lună.

Exact ca în citatul din Elin Kling, pentru mine garderoba nu poate fi nesfârșită fiindcă m-ar panica mai degrabă decât să mă facă să mă simt șic și plină de stil.

 

Aș simți presiunea de a schimba cât mai multe ținute, a le roti ca să simt că le port, că nu le-am adunat degeaba în dulap. Ori, din contră, eu una mă atașez de lucruri, mă conectez emoțional la ele și mi se pare că sunt parte din mine.

O parte din plăcerea modei este, pentru mine, să stilizez piese vechi în moduri noi, să fac combinații neașteptate și să găsesc în continuare bucurie și confort în ceva care m-a însoțit în multe momente ale vieții.

 

Sunt ciudată, v-am zis…

În locul acelui dressing cât o cameră, ticsit de lucruri, mi-aș dori într-adevăr o cameră întreagă pentru hainele mele, dar una gândită ca o galerie de artă: aerisită, cu puține lucruri, puse în valoare astfel încât să le văd cât mai ușor, să îmi pot imagina cât mai multe combinații cu ele și să mă bucure vizual.

 

Când intru acolo, aș vrea să pot exclama ”Asta sunt eu…”.

 

O capsulă de Diana, cu stilul, bucuriile, alegerile, preferințele, obsesiile și plăcerile ei.

 

Și asta, pentru mine, e perfect!