De mici, ne naștem cu comparația pe buze, alimentată din plin de cei din jur.

 

”De ce nu poți să fii mai mult ca x?”, „De ce el a reușit să ia 10 la matematică și tu doar 9?”

„De ce fratele tău e cuminte și tu mereu faci probleme?”

„De ce nu poți să fii și tu un copil precum X, Y, Z?”.

 

Această antică metodă de – teoretic – ambiționare a copiilor, folosită din plin de generația anterioară, nu ne-a făcut mai deștepți, dar sigur ne-a șubrezit încrederea în noi înșine.

 

De asta, trecem prin viață privind stânga-dreapta și încercând să evaluăm unde ne situăm în comparație cu cei din jur. Pe o scară a frumuseții, a succesului, a popularității, suntem mai sus sau mai jos decât ei?

 

Părinții mei nu m-au comparat niciodată cu alți copii, în schimb mătușa mea – care, culmea, nici nu a avut vreodată copii – l-a creat special pentru mine pe Ionel.

 

Ionel era un fel de conștiință colectivă care întruchipa tot ce și-ar fi dorit ea să fac și nu putea să mă convingă sub nicio formă.

 

Ionel mânca tot din farfurie, lui Ionel îi plăceau și lucrurile care mie nu-mi plăceau, Ionel era mai recunoscător, mai cuminte, total diferit față de mine și un exemplu de cum ar fi trebuit să fiu și eu.

 

Multă vreme chiar am crezut în existența acestui Ionel, atât de pregnant încât, chiar și când m-am făcut mare și am înțeles convenția, am continuat să mă compar cu toți Ioneii și toate Ionelele care mi-au ieșit în drum.

 

Am fost la rândul meu „Ionelul” altora, de fiecare dată când auzeam bunicile din parc cum își apostrofează nepoții fiindcă „nu pot fi așa cuminți cum e Diana”.

Am fost Ionelul altora și la școală, când colegii mei anti-talent la scris o primeau pe ”Cosmin” drept exemplu, cu compunerile ei elaborate.

 

Pe de altă parte, nici măcar compunerile, refugiul imaginației mele, nu mă puteau salva de proprii mei Ionei și de bullying-ul și comparațiile nedrepte ale altor profesori.

 

Mulți ani mai târziu, când am ajuns la masterat în Olanda, înarmată cu dorința de a fi prima și de a le arăta colegilor mei tot ce pot, șocul cultural m-a izbit încă din prima sesiune.

 

Când au venit lucrările corectate, cu notele secrete și comentariile oferite doar în privat, unu la unu, m-am simțit furată.

 

Îmi doream să aud, din gura profesorului, că sunt cea mai bună.

 

Că sunt mai bună decât toți colegii mei americani. Că „the Eastern-European girl” le-a luat fața tuturor.

 

Recunosc, cu puțină rușine, că îmi doream și un mic oprobiu public pentru colegii mei.

 

Voiam să aud profesorul cum le bate obrazul în legătură cu calitatea lucrării mele față de a lor, cum o fată a cărei limbă maternă este cu totul alta a reușit să-i bată pe ei, nativii.

 

Chiar dacă mi-am luat laurii în privat și am fost mereu lăudată de profesori în timpul sesiunilor noastre unu la unu, am simțit neîncetat că ceva fundamental îmi lipsește.

 

Îmi lipsea adrenalina acelui spectacol al comparației, cu care mă obișnuisem atât de tare încât îmi devenise scop și pasiune.

 

Pentru ca tu să fii cel mai bun, altcineva trebuia să piardă, să iasă pe minus.

 

Învățată că viața e ca un joc cu sumă nulă (plusul meu e minusul altuia și invers), trebuia să fiu în latura pozitivă a comparației.

 

Să fiu eu cea CU CARE compari, nu cea pe care o compari.

Aveam nevoie să aud că sunt mai bună decât toți cei din jur, că ei ar trebui să-și dorească să fie ca mine.

 

Chiar și când scriu asta, mă cutremur de cât de greșit și de toxic este acest tipar de gândire.

 

Mi-a luat mult timp să mă debarasez de meteahna comparației.

 

Aproape că mă bufnește râsul când mă gândesc că au trecut 20 de ani și, analizând ceea ce am făcut fiecare dintre noi după masterat, nicio carieră nu a avut legătură cu cealaltă. În realitate, nu ne băteam pentru nimic altceva decât pentru propriile noastre orgolii și proiecții imaginare.

M-am gândit la asta acum câteva săptămâni, când am ținut un „water fasting” de trei zile (la indicațiile unui medic, nu de capul meu!) și m-am apucat să citesc despre proces în sine.

 

Am citit părerile și experiențele altora, mi-am comparat stările și glicemia cu ale celor de pe diferite grupuri și forumuri, și de la un punct încolo, sub influența stărilor sufletești care însoțesc acest proces, am început să mă simt nervoasă, nepotrivită, inferioară.

 

Alții au văzut efecte mai rapid, altora le-a fost mai ușor, alții au stat o săptămână doar cu apă, alții au slăbit 5 kilograme, alții nu au avut nicio stare de slăbiciune, alții au făcut și au dres…

 

La un moment dat, de undeva din acea limpezime a minții dată de depășirea tuturor pragurilor foamei, a țâșnit un gând, ca o portavoce care a făcut ecou în toată cutia mea craniană.

„Auzi, nu mai bine te compari tu cu tine?”. „Nu mai bine îți vezi tu de tine și de viața ta?”. ”N-ai obosit de atâta privit în jur, nu te doare gâtul de atâta întors stânga-dreapta?”.

 

Vocea avea mare dreptate.

 

Dacă acum un an aș fi considerat de neconceput să nu mănânc 24 de ore, acum am stat trei zile doar cu apă și ceai și m-am simțit extraordinar de bine.

 

Ba chiar am fost activă și în vervă, trăindu-mi viața ca de obicei.

 

De ce mă compar cu un străin de pe Reddit în loc să mă compar cu singurul reper valabil: cu mine și cu propriile limite și așteptări?

Dau scroll zilnic pe Instagram și – ca orice alt om – mă trezesc cu gânduri în minte, la vederea fotografiilor perfecte și a vieților perfecte din online.

 

Mereu există cineva mai frumos, mai deștept, mai de succes și mai fericit cu care ne așezăm umăr la umăr și ne comparăm.

 

M-am comparat și eu o vreme, doar că profesia mea îmi oferă privilegiul de a cunoaște și poveștile de viață din spate, nu doar imaginea.

 

Sunt oameni pe care îi admir pentru ceea ce sunt și cu care m-am comparat mulți ani, dar care au pornit în viață dintr-o postură cu totul diferită.

 

Nu mai bună, nu mai rea, doar diferită.

 

După ce le-am înțeles poveștile, mi-a fost imposibil să mă mai compar și mi s-a părut chiar nedrept față de mine să o fac. La ce bun să mă gândesc cum era dacă…?

 

Tot mai des, în loc să trasez comparații imaginare cu oameni cu familii, istorii și conjuncturi radical diferite de a mea, aleg să trasez comparații cât mai dese între mine cea de azi și cea care eram acum 20 de ani.

 

Cu cea care eram acum zece ani, acum cinci ani sau chiar cu cea care eram săptămâna trecută.

 

Fiindcă sunt un „work in progress” perpetuu.

 

De la o lună la alta, simt că mă înțeleg mai bine, că mă împac mai bine cu mine și că știu să-mi controlez mai bine emoțiile, să-mi dozez energia, să-mi distilez scopurile.

 

Știu să-mi îngrijesc mai bine tenul, să-mi aranjez mai bine părul, să-mi aleg hainele, să decid cum îmi cheltuiesc banii, să-mi cristalizez gusturile și așteptările.

 

De la an la an, simt că evoluez eu față de cea de dinainte și este o senzație neprețuită.

 

Nu am nevoie s-o împărtășesc unei mulțimi ca să o simt relevantă, dar mi-am dorit să scriu acest articol pentru toți cei care simt tentația comparațiilor zilnice.

 

Ispita comparației nu trece niciodată și nu amuțește niciodată, mai ales când suntem bombardați, zilnic, cu instantanee de vieți și povești străine, dar teribil de atrăgătoare.

 

Chiar dacă e inevitabil să mai cazi în capcana comparației, important e să-ți amintești rapid cine ești TU și care e ștacheta personală la care te raportezi.

Eu pe a mea o știu bine: sunt o fată născută într-o familie normală, într-un cartier obișnuit din București, care a învățat de la zero tot ce știe despre artă, cultură și lux.

 

Tot ce învăț sau descopăr în fiecare zi reprezintă un plus și un motiv de mândrie pentru Diana de acum 5, 10 sau 20 de ani.

 

Dar, mai ales, o mândrie pentru Diana din copilăria mică, acea Diană care nici nu visa la viața de acum.

 

Pe ea vreau s-o fac mândră de mine și cu ea mă compar zi de zi, în tot ceea ce fac.

 

Nu cu chipurile perfecte de pe Instagram, nici cu viețile de basm ale unor oameni care n-au nicio legătură cu mine și cu istoria mea.

 

Toți suntem „Ionelul” altcuiva, doar că acest personaj nu există și n-a existat cu adevărat niciodată, în afara plăsmuirilor noastre sau – cu cele mai bune intenții – ale celor din jur.

Nu există nimeni altcineva în realitatea noastră în afară de noi, iar singura aspirație care contează ar trebui să fie cea de a privi în urmă și a ne gândi ce cale lungă am parcurs și cât de mult am evoluat față de acum un an, doi sau zece.

 

Când mă uit înapoi către diferite momente ale vieții, mă văd naivă, prostuță și complet neștiutoare, dar accept cu grație că atât știam atunci și atât puteam să fac.

 

Acum sunt cu totul altă persoană, iar ceea care voi fi peste 5 ani va avea probabil nemulțumiri și critici și despre cea de azi.

 

Importantă este evoluția personală: tu față de tine cea de ieri, față de cea de alaltăieri și față de cea care erai acum o viață de om…

 

Orice altceva e doar o iluzie de Instagram.